Neînţelegerea .

După amiaza  era dedicată în întregime pregătirilor pentru incorporarea din ziua următoare.Intenţionasem de fapt s-o aştept pe mama,care îmi făcea bagajul înainte de toate plecările mele în excursii. Ceea ce însemna însă o plictiseală de cel puţin trei ore până la întoarcerea ei de la servici .,,Prea mult timp irosit degeaba,,-mi-am zis,va trebui să mă descurc şi singur de acum încolo,,.Am răsturnat pe pat toate lucrurile cumpărate de mama ,,pentru ziua cea mare,,şi m-am îngrozit cât de multe sunt şi ce mare este geanta de culoarea muştarului care va fi probabil îngrozitor de grea când se va umple.Având  lista de obiecte obligatorii în mâna stângă ,încercam cu dreapta să aranjez  lucrurile aruncate grămadă şi numărând dacă sunt  suficiente, după cum scria pe hărtie.Ciorapi ,chiloţi,maiouri,ghete....se încurcă toate,nu le găsesc ,sunt amestecate,la naiba!,o iau de la capăt. Arunc totul iarăşi pe pat şi mă gândesc să schimb metoda : voi face pe pat grămăjoare pe categorii,le voi număra şi le voi aranja în geantă numai după ce vor fi completate  exact cum se cerea pe listă.Cineva bate discret în uşă,iar eu dau drumul unui răcnet ,,Nu,,!Îmi închipui că la ora asta trebuie să fie acasă numai frăţiorul meu,Arik .Numai de ,,nudnicul,,acesta nu am nevoie acum,ca să mă bată la cap.Mai rag încă un ,,nu,,deşi ciocănitura în uşă nu s-a mai repetat.M-am încurcat la numărătoare încă o dată,fiindcă puştiul mi-a distras atenţia.Şi am pierdut tot interesul pentru împachetat,pur şi simplu nu mai am chef.Mai bine mă aşez pe fotoliu în faţa televizorului pe care nu-l deschid.Prefer  să mă odihnesc şi să mai profit de câteva ore de linişte când  pot fi singur cu mine însumi.Deci mâine voi pleca de acasă ,sper pentru totdeauna.Adică nu chiar definitiv,ca să nu mai trec pragul....Voi veni desigur în zilele libere,voi veni de sărbători,voi veni s-o văd pe mama.Da,pe mama întotdeauna am să vreau s-o văd.Ea este singura fiinţă a mea şi numai a mea din această casă.Colonelul nu mă înteresează,chiar dacă e soţul ei.Al doilea,nu şi tatăl meu.Şi-a făcut apariţia când eu aveam trei ani,avea şi un pretext solid.A luptat în acelaşi regiment cu tata,se pare că erau veri prin alianţă.El s-a oferit să-i aducă mamei vestea cea tristă atunci când tata a fost omorât într-o luptă ,pe motiv că în calitate de rudă se cuvenea ca să vină el.mai degrabă decât un străin.După aceea a tot venit... ,să condolieze,să ajute mai ştiu eu ce,până ce după vreun an jumate a rămas de tot. Soţul mamei mele ,iar pentru mine...unchiul.Deşi eram atât de mic, nu-mi plăceau amabilităţile rigide cu care el încerca să mă cucerească.Ciudat că mi-a rămas în memorie înfăţişarea tatălui meu adevărat ,de aceea nu am reuşit niciodată să-i spun ,,tată,,,nici atunci când m-a rugat mama.Am izbucnit în plâns şi i-am strigat furios :,,dar el nu este tata,nu,nu şi nu ! Mai târziu l-am strigat ,,unchiule Dudu,,şi cu asta nu am mai revenit la subiectul cu pricina.Îmi amintesc ce tare m-a durut atunci când mama mi-a povestit într-o zi că voi avea un frăţior în curând .Am întrebat-o :,,Şi el o să-ţi spună Ima ?-         ,,Da,de ce nu,va fi copilul meu,la fel cum eşti şi tu.-         Adică eu voi avea numai jumătate de mamă ? Am strigat şi am plâns. Aveam cinci ani şi patru luni,dar şi acuma simt la fel.Din clipa aceea am pierdut ,,ceva preţios,, siguranţa de sine,pe mama care nu mai era în întregime a mea,nu-i mai rămânea timp să mă răsfeţe,să mă ia în patul ei ca să-mi povestească o poveste înainte de a adormi . Nici în pat nu era loc pentru mine,căci îl ocupase colonelul,iar mai târziu şi frăţiorul Aric,atunci când urla nopţile.O dată am vrut să-l legăn eu ca să-l liniştesc şi s-o cruţ pe mama mereu nedormită. Atunci unchiul a sărit la mine ca un uliu,strigând - ,,să nu pui mâna niciodată pe el,, I-am întors spatele,m-am retras în camera mea şi ...l-am urât.De atunci nu am reuşit niciodată să-l mai îndrăgesc nici pe el,nici pe Aric.Bun,copilul nu are nici o vină,dar nu mi s-a ridicat mâna să-l mai ating,sau mai târziu ,să mă joc cu el.În fond el era mezinul răsfăţat de părinţii lui,iar eu eram ,,cel mare,, care se putea îngriji singur de persoana sa .Când Aric avea o bonă care îi fierbea mâncare,îl îmbrăca,îl ajuta la lecţii,îl plimba în parc,eu îmi rezolvam singur toate problemele.O dată bona a întrebat  ce mâncare să încălzească pentru mine  iar unchiul i-a luat vorba din gură mamei,spunând : ,,-nu te deranja ,Ioni este bărbat,are deja 9 ani,aproape 10.El îşi încălzeşte singur prânzul la cuptorul cu unde.L-am cumpărat special pentru băiat.Şi primeşte întotdeauna bani ca să-şi cumpere mâncare la chioscul şcolii.Crede-mă că eu plecam la şcoală cu o felie de pâine neagră unsă cu marmeladă,, Asta-i,nici atunci nu prea l-am iubit.Mama în schimb îmi punea zilnic în ghiozdan covrigi proaspeţi şi o bancnotă de 20 de şekeli.De fapt încep să-l înţeleg,dacă mi se întâmplă uneori să fiu oarecum obiectiv în ceea ce îl priveşte.Cu mine se poartă corect,ca şi cum aş fi fost un oaspete permanent al soţiei sale.Aric în schimb este copilul lui,pe el îl iubeşte cum şi tatăl meu m-ar fi iubit,dacă ar fi fost în viaţă şi m-ar fi crescut el în locul colonelului. Asta înţeleg abia acuma,când sunt mare ,aproape împlinesc 18 ani.Astăzi,când îl cheamă dimineaţa pe Aric la masă şi îl întreabă : ,,puişor,să-ţi fac un ouşor înainte de a ieşi la servici ? , mi se adresează şi mie :-         Ioni,fă-ţi un ou ,hrăneşte-te înainte de plecare,,!Mă doare-n cot,tot ce m-a durut în copilărie pur şi simplu nu mai contează. .Iar despre asta nu am vorbit cu nimeni,nici cu mama.De ce era s-o necăjesc ?Şi de ce tocmai acuma m-a apucat să-mi amintesc de asemenea fleacuri ?A fost,a trecut,şi gata cu toate astea.De acum încolo o să-mi construiesc viaţa după placul meu.Mă apuc iarăşi de treabă,căci valiza stă goală şi cască ochii la mine în aşteptare să fie umplută.Mătur toate lucrurile de pe pat cu o singură mişcare a braţului ,împrăştiindu-le pe covor.Aşa,acuma le văd de sus şi mi-e mai uşor să le selectez. Iarăşi o bătaie în uşă,care se deshide înainte ca să răcnesc un ,,nu,,!energic.Spre surprinderea mea ,în locul lui Aric ,în prag stă domnul colonel în persoană.-         Am încercat şi acum o oră să te vizitez,dar ai spus ,,nu,,deci am amânat vizita. Însă trebuia să intru ca să te ajut.Nu e prea uşor să-ţi pregăteşti prima sacoşă pentru incorporare,chiar dacă ai o listă în mână.Întreabă-mă pe mine,că am experienţă .Pe scurt,incerc să spun că vreau s-o facem împreună.De acord ?Am ezitat o fracţiune de secundă,apoi am făcut un gest prin care îl învitam în cameră.M-a mirat prezenţa lui  aici,cu care nu eram obişnuit ,dar nu am făcut nici un comentariu.-Dacă vrei să mă ajuţi,poftim,nu mă opun.Am început de trei ori şi am tot luat-o de la capăt.Treaba este a naibii de plicticoasă.—Da,dar numai la început.Cu timpul te obişnuieşti cu acest ,,necaz,,care de fapt este cel mai mic.În armată trebuie să te obişnuieşti cu multe,însă până la urmă începe să-ţi placă.Unii chiar rămân în continuare şi îşi fac o carieră militară.-         Ca tine,de pildă.... Începem ?-         Da ,începem.Dă-mi mie lista şi eu îţi voi spune în ce ordine trebuie să pui lucrurile.Să ştii că nu –ţi lipseşte nimic,am fost cu mama prin magazine ca să cumpărăm lucrurile.Trebuie numai să numeri obiectele şi să le pui în geantă exact în ordinea cum îţi spun eu.Gata?Începem.   Spre uimirea mea treaba a mers strună,într-o jumătate de oră terminasem ,iar Dudu a tras fermoarul.-         Ei bune,am terminat.Merităm câte o bere amândoi după ce am fost atât de harnici şi pricepuţi.Pune geanta în colţ,ca să nu te împiedici de ea şi hai în salon ,la un pahar de vorbă comod.Îl urmez pe Dudu în salon şi nu-mi vine să cred că după atâţia ani cât am trăit sub acelaşi acoperiş,pentru prima oară vom sta de vorbă ca  între oameni.Colonelul îmi ghiceşte gândul şi îl continuă : -,,uite aşa a venit timpul să stăm amândoi de vorbă ca între bărbaţi.,,-         Până acuma am fost copil,de aceea nu ai discutat cu mine niciodată ?-         Nu numai pentru asta. Să zicem că ai fost....un copil cam îndărâtnic.Nu m-ai lăsat să mă apropii de tine.Şi poate nu era numai vina ta,am fost şi eu un neândemânatic,lipsit de experienţă,poate cam milităros.Când s-a născut Aric ,am început să înţeleg şi câte ceva despre educaţie,însă cu tine am întârziat ,fiindcă ai devenit gelos pe un frate care ţi-a picat pe cap.Iar tu aveai nevoie de mama ta numai pentru tine,fără parteneri......Eu îl ascult, îl tot ascult şi constat că într-un fel are dreptate.După nişte clipe de tăcere ,i-am servit totuşi un răspuns: -Cred că amândoi eram cam geloşi ,chiar dacă în perioade diferite.Tu ai fost gelos pe mama la începutul căsniciei voastre, când eu eram cu totul de prisos între voi doi.Ulterior ai devenit tată,ţi-ai răsfăţat băiatul,iar asta te-a ajutat să înţelegi sentimentul mamei pentru mine.În orice caz,păcat că am trăit într-o continuă neânţelegere ,în timp ce puteam fi mai fericiţi cu toţii.Mai ales eu.....Dudu se ridică pentru a mai scoate o bere.Mă întrebă dacă mai vreau una ,dar sticla   mea mai era aproape plină.Adevărul este că berea nu-mi place,e prea amară.Î-am arătat sticla ,m-a întrebat dacă nu-mi vreau  nişte îngheţată în schimbul berii ,apoi s-a răzgândit,-nu nici îngheţata nu merge,acuşi se va întoarce mama flămândă şi o să cinăm cu toţii împreună.După aceea continuă discuţia noastră de unde am rămas :-Spune tu ,Ioni,în toţi anii din urmă am fost rău cu tine,chiar m-ai considerat străin ?-Nu rău, dar foarte îndepărtat,foarte reţinut.M-am simţit ca un apendice în casa asta.-Prostii,băiete,era casa părintească,a tatălui tău biologic,a mamei tale,iar eu m-am simţit deseori ca un intrus în lumea voastră.Pe tatăl tău l-am iubit,era nu numai rudă,dar şi prietenul meu cel mai bun.Am venit la voi cu cele mai bune intenţii,ştiam cât de grea este situaţia unei femei rămasă peste noapte singură cu un copil mic.Restul a venit de la sine,cu timpul.Tu erai prea mic ca să-ţi explicăm.Şi nici nu m-ai acceptat, m-ai respins cu  îndărătnicie.De zeci de ori am vrut să te adopt,dar mama ta nu a fost de acord să-ţi schimbe numele tatălui care ţi-a dat viaţă.Aşa dar ,m-am retras şi te-am lăsat să creşti în voia ta.Tu nu ştii de cât timp visez la o discuţie sinceră cu tine,ca să mă pot explica.Aşa cum am iubit-o pe mama ta,te-aş fi iubit şi pe tine,numai dacă m-ai fi lăsat.-         Dacă tot am ajuns la capitolul ,,amintiri,,atunci află că a existat un moment în ultimii ani când puteam să ne împrietenim .Mai ţii minte ziua aceea când ai venit să mă eliberezi din arestul poliţiei ?Colegii mei s-au îmbătat cu bere (ichsa !),au spart o vitrină şi au ,,deranjat liniştea publică,,-după cum spunea poliţistul care ne-a umflat-,iar tu ai intrat vârtej la comandant şi ai tunat : Ce a făcut băiatul meu,că de ieri nu s-a întors acasă ?A spart o bancă ? Dacă zici că a băut cu ceilalţi ,ia să văd ce grad de alcoolemie i-aţi găsit,,Într-o clipă aţi citit amândoi rezultatul unde se vedea că eu nu băusem nimic.—Atunci de ce îl ţii aici,vrei s-o omori pe nevasă-mea ?-Aşa ai tunat şi ai fulgerat câteva minute ,timp în care ofiţerul de poliţie a anulat dosarul meu,după care am plecat acasă.În maşină te-ai mai calmat,iar înainte de a intra în casă mi-ai vorbit însfârşit după o lungă pauză.Mi-ai cerut să nu mă mai înhăitez cu băieţi care beau alcool,iar eu am promis.Pe urmă ai spus- bine ,te cred.Vom povesti mamei că ai plecat cu un prieten până la Marea Moartă şi îi ceri scuze că ai uitat s-o anunţi.Treaba cu poliţia rămâne secretul nostru.,,Ştii ceva unchiule,m-a impresionat faptul că nu m-ai turnat la mama,şi nici cu mine nu ai mai vorbit despre asta.Dar ai devenit şi mai aspru ca până atunci,iar eu m-am ferit din calea ta ,ca să stau cât mai departe.Aşa că am ratat ocazia atunci de a ne împrieteni. Păcat.!-         Află Ionathan,că eu nu sunt ,,turnător,,şi nu i-am suflat mamei un cuvânt despre toată treaba aia urâtă.Însă dacă ea nu ştia,m-am simţit obligat să te supraveghez eu,de aceea ţi s-a părut că sunt mai urâcios ca de obicei. Acuma chiar e cazul să încheiem discuţia despre momentele acelea neplăcute.Gata !-         Dacă zici ,,gata,,atunci ia-mi şi berea asta groaznică , sunt convins că bărbaţii o beau ca să se autopedepsească pentru o vină ascunsă.Dudu râse cu poftă şi îmi luă berea ca s-o termine el.Tocmai bine în clipa aceea au intrat mama cu Aric,încărcaţi cu sacoşe de la supermarket.Cu un gest teatral frăţiorul a pus în mijlocul mesei de sufragerie un platou cu un tort de ciocolată.--,,Cină festivă...strigă el ,stăm cu toţii la masă în cinstea lui Ioni...Mâine nu merg la şcoalăăă...sunt învoit ...îl conducem pe fratele meu la armatăăăă !--Ia strigă mai încet ! se răsti mama la el.Îl conducem,bine,şi ?Mare bucurie pe mine ! Am observat că nu lipsea mult să izbucnească în lacrimi.--Hai  Imale,ce s-a întâmplat,doar nu plec în Himalaia !Sâmbăta viitoare primesc prima învoire şi tot la tine mă întorc .Ce atâta vorbă pentru un pic de servici militar ?Împreună cu toţi colegii de clasă,voi fi pe undeva pe aproape.Şi totul durează numai trei ani....Poate ar fi mai bine să nu mă conduci mîine dimineaţa până la Bacum.E departe,o să dureze multe ore încorporarea, cu toate formalităţile ,păcat să te oboseşti. –Adică,vrei să spui să nu te conduc ?? Toţi copiii vin cu toată familia ,indiferent cât timp durează,iar eu să rămân acasă ?--Mamă,dar nici eu nu voi fi sigur,fără familie...Mă va conduce ... tata şi Aric.Băiatul trebuie să vadă ce se întâmplă acolo,doar vine şi el la rând ...acuşi.Mai întâi nu am înţeles de ce s-a făcut aşa o tăcere în jurul meu.Mama continua să lăcrimeze,deşi zâmbea în acelaşi timp.Dudu s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr,bărbăteşte.Numai puştiul a bătut din palme,răzând :-mâine eu am zi liberă ,nu merg la şcoală ! plecăm cu toţii în excursie la Bacuuum !!!Şi Ioni vine cu noi !

Prietenul lui Andi

Când s-au pensionat în aceeaşi lună a anului 1998, cei doi soţi fiind de aceeaşi vârstă,au crezut că le-au crescut aripile cu care îşi vor lua zborul pentru o viaţă liberă în următorii douăzeci de ani. Bărbatul ,Andrei ,a muncit 40 de ani la Politehnică în calitate de cadru didactic,predând fizica şi trecând prin toate gradele  procesului de predare.În ultimii ani a reuşit să obţină cu succes un doctorat cu care era foarte mândru.De ce tocmai acum şi nu cu ani în urmă ?S-a,, grăbit prea încet,, la această performanţă,dar până la urmă a reuşit.De ce să nu fie el un pensionar cu diplomă de doctor ?-Acesta era răspunsul pe care Andrei îl dădea amicilor,glumind numai parţial.

Ştefana,sau Fana ,cum o numea el  încă din liceu unde era colega sa de bancă,a fost o ,,doamnă de carieră,,adică nu a stat acasă să crească copii,ci a lucrat ca profesoară de matematică la Liceul ,,Matei Basarab,,din Bucureşti.Cele două fete s-au crescut singure,ca şi toţi ceilalţi copii de părinţi cu funcţii.Dar au fost copii buni,au absolvit liceul şi facultatea cu rezultate onorabile ,după care s-au măritat tot cu prieteni din adolescenţă.Fiica cea mare,Doina,avea diplomă de inginer constructor,însă niciodată nu a lucrat în meseria ei,pentru simplul fapt regretabil că nimeni nu vroia să angajeze o femeie –slăbuţă şi gingaşă- la o muncă de şantier.Spre norocul ei s-a ivit undeva un post de desenator tehnic,pe care ea l-a acceptat din nevoia de bani.Soţul ei nu putea să întreţină singur o familie cu doi copii dintr-un salar mediocru de economist.

Fiica cea mică Gabriela era o contabilă bună ,iar soţul ei inginer mecanic.Ei doi erau curajoşii  familiei care şi-au luat inima în dinţi ,pornind spre America,să-şi încerce norocul ,...dacă o să meargă....În caz că nu vor nimeri ,,mina de aur,,atunci au la cine să se întoarcă în Bucureşti ,unde îi aşteptau două mame şi doi taţi.

Aşa dar,în ziua când Fana şi Andrei au primit prima pensie- o sumă mai mult decât mulţumitoare pentru doi pensionari ,,tineri,,- au hotărât ca primul ,,zbor,,să-l facă spre Statele Unite,unde la Atlanta îi aşteptau cu nerăbdare doi nepoţi măricei ,copiii Gabrielei şi ai lui Nelu .Zborul de multe ore le-a dat emoţii mai mari decât se aşteptau,însă s-au consolat cu speranţa că a doua oară va fi mai uşor.

În cinstea lor fiica şi ginerele au obţinut nişte zile de concediu. Ca să le arate locurile,dar mai ales să se bucure cu prezenţa lor.Tinerii locuiau într-o mică localitate ,aşezată la numai 40 km. de Atlanta.De-a-lungul unei străzi încadrată de trotuare late lucind de curăţenie,se întindea întregul orăşel alcătuit din căsuţe cu un etaj,semănând între ele ca nişte surori gemene.Până şi iarba proaspătă care se întindea pe tot spaţiul până la linia străzii era tunsă la aceeaşi înălţime şi îngrijită de aceeaşi mână pricepută a unui grădinar .În primele zile s-au perindat pe la ei toţi vecinii,adică mai toţi locuitorii aşezării,pentru a saluta pe oaspeţii veniţi din Europa.Aduceau prăjituri şi platouri cu aperitive ,astfel că prima săptămână a trecut numai cu discuţii plăcute şi momente vesele.Gabi spunea că aşa se obişnuieşte în orăşelele mici unde fiecare se cunoaşte cu fiecare.Dar pe urmă se liniştesc,iar oaspeţii rămân numai cu familia.Aşa s-a întâmplat şi cu ei.În curând au rămas singuri ca să-şi povestească despre tot ce nu au putut scrie în scrisori.Şi să fie cât mai mult timp împreună.Chiar la cumpărături au plecat cu toţii până la o localitate din apropiere,mai mare ,unde se găsea un centru comercial uriaş.Destul de aproape,la vreo 20 de km. de casă,unde ei se aprovizionau în fiecare săptămână.Fana ,ca şi Andrei erau muţi de mirare,atât de acest loc gigant unde te puteai rătăci prin mulţimea de magazine,chioscuri ,cofetării şi restaurante, cât şi de această metodă ciudată de aprovizionare a necesarului pentru o familie .Adică ,lângă casă nu există nici un loc unde să intri pentru a cumpăra o pâine sau un lapte ,dacă întâmplător ţi s-a terminat ? Ei bine,nu ,pentru asta există centrele comerciale unde omul îşi umple maşina o dată la 6-7 zile cu toate cele necesare.În oraşul mare treburile stau altfel.Într-una din zile,la începutul celei a doua săptămâni,tinerii au hotărât să-şi ducă părinţii în vizită la Atlanta,să vadă şi ei ,,marele oraş,,american.Nepoţii fiind plecaţi la şcoală cu autobuzul şcolar cu care se şi întorceau după amiaza,ei patru au încăput într-o singură maşină,petrecând o zi minunată într-o lume deosebită,frumoasă şi înspâimântătoare totodată datorită dimensiunilor neobişnuite ale clădirilor,străzilor,a agitaţiei mulţimii aidoma unui roi de albine ,care nu se oprea nici o fracţiune de secundă.Ca un Perpetuum Mobile.La întoarcere,Fana era fericită de a fi din nou în casa liniştită a copiilor ,căci era frântă de oboseală .Când Gabi a întrebat-o cum i-a plăcut oraşul ,adică ziua lor de distracţii,răspunsul a fost : -,,Acum am înţeles de ce oamenii se retrag în localităţi mici şi izolate de nebunia metropolei.Oare la New-York este şi mai îngrozitor ?,,Tinerii au râs,nepoţii s-au distrat pe seama bunicii,numai Andrei a rămas serios,nici nu a zâmbit.Se vede că era de acord cu soţia sa.

A doua zi Gabriela s-a întors la servici.Nelu a rămas acasă cu ei să le ţină companie.După alte două săptămâni cei doi părinţi au înţeles ,fără să pună întrebări,că Nelu este şomer. Îl auzeau deseori vorbind la telefon cu diferite persoane cu care îşi dădea întălniri ,,de afaceri,,-spunea el-,însă de fiecare dată se întorcea tot mai mohorât şi îngrijorat.În zilele când era acasă,Andrei îi cerea să-i repeadă până la centrul comercial,ca să înceapă să cumpere cadouri pentru nepoţii din Bucureşti.Cu această ocazie Fana făcea un raid pe la magazinele alimentare ,de unde ieşea încărcată cu ,,câteva chestii,,pentru frigider.Ca să uşureze cartea de credit a Gabrielei.La plecare ,fără explicaţii de prisos,Andrei a lăsat copiilor tot restul de dolari ,spunând doar :-,,Acasă ne aşteaptă două pensii,nu avem ce face cu aceşti dolari,,.Observând ochii umeziţi ai Gabrielei,Fana a izbucnit în plâns şi în timp ce o strângea la piept ,îi şoptea la ureche : Dragii mei,să veniţi acasă dacă nu vi-e bine aici.Aveţi părinţi şi aveţi casă la noi,oricând !

Până atunci,o să vă ajutăm din pensia lunară cât timp va fi nevoie.!

Au ajuns cu bine la Bucureşti.Andrei a spus -,,Fanico,gata cu zborurile.mie mi-a ajuns ! Să ştii că în orele acelea lungi de drum,când tu erai convinsă că eu dorm,am gândit la ceva şi chiar am luat o hotărâre,,Pe scurt,Andrei a refăcut planul de vacanţe care ,,să le facă plăcere,dar să fie şi cu folos.Deci,a reconsiderat ideea de a deveni ,,moşier,,.Dacă a luat în râs cu nişte ani în urmă moştenirea de la părinţi,constând dintr-o căsuţă la ţară care avea nevoie de reparaţii şi îngrijire,acuma el vede problema în cu totul altă lumină.Casa se află într-o comună plasată între Vâlcea şi Govora.Dacă învesteşte ceva bani pentru a o repara şi zugrăvi,vor obţine o mică proprietate unde  pot petrece vacanţele la aer curat toată familia,să facă şi economii.Viaţa la ţară este mult mai ieftină decât în capitală ,mai ales că în jurul casei este suficient loc pentru a cultiva legume.Iar în curte mai creşteau doi pomi ,un nuc şi un prun,care în fiecare toamnă dau o mulţime de fructe.Doamne,unde i-a fost capul până atunci.?

-         N-am avut timp pentru aşa ceva,doar nu am fost întotdeauna pensionari.Dar acuma ideea este bună !Păi să ne apucăm de treabă,fu de acord şi Fana.Dar ... numai pentru lunile de vară ,când şi nepoţii au vacanţă ,ca să se bucure de viaţa la ţară.Şi să-i hrănim bine.

-         Nici nu m-am gândit la altă variantă ,tu ce ţi-ai închipuit ?

Restul acelei veri cei doi soţi au petrecut-o muncind pentru remontul căsuţei.S-au întors abia prin octombrie încărcaţi cu gem de prune şi saci cu nuci.Toată iarna a trecut greu,deoarece erau nerăbdători să se întoarcă la ,,casa de odihnă,,.Doina a făcut deja programul de vacanţă pentru întreaga familie.Mai întâi vor pleca părinţii,ei având destul timp liber în orice moment după venirea primăverii .În luna iulie ea  va cere 10 zile de concediu ca să-l conducă pe Andi până la părinţi , în momentul când intră el  în vacanţa de vară.După ce se va odihni şi ea câteva zile,se va întoarce la Bucureşti,iar în luna august va pleca soţul ei,Tibi, împreună cu fiica lor Mirela,care până atunci va primi deja rezultatul de la examenul de admitere la facultate.Prin urmare vacanţa lor era organizată perfect.Când au sosit Doina cu Andi mica gospodărie era pusă la punct şi gata de a primi musafiri.S-a dovedit că planul lui Andrei de a repara şi folosi moştenirea părintească era cât se poate de bun.I-a spus-o Doina nu o dată în serile blânde de vară,când stăteau în curte în  jurul mesei fixată în pământ , foarte aproape de răsadurile cu panseluţe multicolore, sorbind din sucurile cu gust de fructe proaspete ,ţinute la rece pe treptele ce coborau în beci.

-Tăticule,iată-te ,,moşier,,.Păcat că nu te-ei gândit mai de mult.E aşa de bine aici,...n-aş mai pleca.Dar,ce-i de făcut,trebuie ...dar vi-l las pe Andi.

Sper să fie cuminte ,să nu vă facă probleme.

-         Glumeşti ?Andrei era aproape revoltat.Cum poţi să te gândeşti măcar ca Andi să facă probleme...El este...este...cel mai scump !Adevărul era că Andi era preferatul bunicului,deşi îşi iubea toţi nepoţii.Numai că Andi avea ceva în plus,nu doar că a primit numele său ,Andrei.Era altceva,exista o afinitate deosebită între cei doi,se înţelegeau din priviri,gândeau la fel,aveau chiar telepatie.Mereu începeau să rostească aceeaşi propoziţie în acelaşi moment.Unde mai pui că băiatul de 12 ani ştia fizica şi matematica mai bine ca cei mari.Visa să devină savant,astronom sau astronaut.Mă rog,una din toate sau chiar toate împreună.Bunicul cam râdea de toate aceste planuri de viitor,însă era foarte mândru de nepotul său.Când el personal era de aceeaşi vârstă ,visa ca şi Andi la toate fanteziile despre stele ,lună sau alte galaxii.Acuma,după plecarea Doinei,băiatul îi rămânea numai lui.În afară de orele când Fana îl pupăcea în timp ce rezolvau împreună probleme de matematică.Sau îl îndopa cu dulceţuri ,în timp ce Andrei striga :,,Lasă băiatul în pace,nu vezi ce rotunjor s-a făcut ?Ia să-l pun eu la mişcare în fiecare dimineaţa.!Andi,băiat ascultător şi deştept a acceptat regimul drastic al bunicului,de a se plimba de cinci ori dimineţile în jurul gospodăriei,cu condiţia ca să nu i se interzică să guste dulceţurile făcute de bunica.Într-una din acele dimineţi senine ,cu aerul parfumat de teii care au dat în floare  şi de mirosurile plăcute care de data asta veneau de la iarba proaspăt cosită în curţile mai îndepărtate ,Andi a pornit-o înspre  marginea satului,îndepărtându-se de casă.Deodată,băiatul a zărit o figură albicioasă sprijinită de un pom.Curiozitatea l-a împins în direcţia aceea,până ce ,apropiindu-se,i s-a limpezit privirea.Şi a văzut un cal alb,sau aproape alb ,poate murdar ,care se străduia să stea în picioare de obosit şi slab ce era.Când ajunse deja aproape ,băiatul a observat că animalul era atât de slab de îi ieşeau coastele prin piele,spatele avea dungi înroşite,probabil de la loviturile biciului ,iar privirea-i părea înţeţoşată.Andi a încercat să-l mângâie,dar s-a speriat de o încercare de nechezat cu care calul i-a refuzat mângâierea.Băiatul şi-a dat seama în ce stare jalnică este această fiinţă părăsită şi gândul său a zburat rapid la un ajutor pe care trebuie să i-l dea imediat.Apă !,cât mai repede să-l salvăm! Nu putea să urnească calul de la locul acela unde se sprijinea de tulpina copacului,de aceea a pornit în goană spre casă,să ceară ajutor de la bunicul .S-au întâlnit la mijlocul drumului,deoarece Andrei a pornit să caute băiatul care i-a dispărut din raza vizuală.--,,Buniculeee!!,vino repede să vezi...

-         Stai pe loc,spune ce s-a întâmplat,de unde vii ?

Andi îi povesti în grabă despre calul pe jumătate mort,care ar trebui ajutat,să-i spună bunicul ce-i de făcut.Andrei însă era calm,el avea soluţii la orice problemă.Mai întâi se vor repezi acasă şi vor aduce o găleată cu apă.Dacă apa îl va înviora,atunci sunt speranţe de salvare pentru căluţ. Vor chema medicul veterinar la faţa locului,iar acesta va ştii mai bine ce trebuie făcut.Gata , la drum !.În zece minute erau deja pe drumul de întoarcere,ducând multă apă proaspătă ,scoasă din fântâna lor.Au ajuns lângă pomul unde căluţul stătea în aceeaşi poziţie,sprijinit de pom şi pierdut în amintiri rele.La început nici nu i-a luat în seamă,apoi Andi a început să-i vorbească blând,cu vorbe bune,aproape şoptit.L-a rugat să bea,un pic,puţintel de tot,să simtă numai gustul bun de apă rece şi proaspătă.Andrei a prins curaj,şi-a umplut palma cu apă cu care a uns botul căluţului.Odată,de două ori de mai multe ori.Până ce acesta s-a lins,a simţit gustul apei,şi poate creierul  lui de cal i-a dat ordin să bea,fiindcă este însetat.Şi s-a pornit să bea,înghiţitură după înghiţitură,până ce a ajuns la fundul găleţii pe care Andrei i-o ţinea cât mai aproape de bot,ca să nu trebuiască să facă efortul de a se apleca.Băiatul l-a întrebat dacă să mai aducă apă,dar bunicul a preferat să-l lase cu animalul speriat,să-i vorbească,să-l calmeze.El personal a pornit în pas săltat spre casa veterinarului.-,,Dă Doamne să-l găsesc încă acasă,iar tu ai grijă între timp de căluţ,,.În curând au venit în grabă, în pas grăbit şi apăsat,bunicul împreună cu veterinarul.Acesta din urmă,un bărbat înalt cu umerii laţi şi mâini mari şi puternice,îi aruncă lui Andi un zâmbet uimitor de blând.Tot aşa suna şi vocea cu care se adresă calului :-Ia să te vedem,năzdrăvane,ce ai păţit tu ?După aceea îl pipăi gingaş peste tot corpul ca să nu-i provoace durere,dar de coaste nu se atinse,le privi numai.Aruncă o privire în gură ,ca şi cum se aştepta de la cal să  i se plângă de suferinţele sale.Acesta însă se lăsă consultat într-o tăcere deplină,fără a protesta măcar cu un singur nechezat.În timp ce doctorul mai mângâia capul şi gâtul patrupedului,întrebă pe Andrei cum de l-au găsit ,cum arăta,era singur,i s-a dat ceva mâncare ?...Andrei făcu semne în direcţia lui Andi ,iar acesta răspunse conştiincios la toate întrebările.Mai adăugă că nu i s-a dat mâncare,dar o căldare cu apă rece a băut cu încetul.--,,Bine,foarte bine.Nici nu trebuia altceva decât apă.Dacă zici că a băut tot ,s-ar putea să fie speranţe de însănătoşire.Nu promit nimic,nici prea tânăr nu este.Şi e muncit nu glumă căluţul acesta,l-au demolat nu alta.Nu ştiţi cine este stăpânul,aşa-i ?

Evident că nu ştim,doar v-am povestit cum l-a găsit nepotul meu.--,,Nu-i nimic,zise doctorul,îl găsesc eu în computer.Nu va scăpa el de pedeapsă,stăpânul care a adus calul în halul acesta.Îl vom lua la spitalul veterinar ,acuma sun după ambulanţă.,,Au aşteptat toţi trei o jumătate de oră până ce a venit maşina .Între timp veterinarul şi-a notat diferite lucruri în carnet,apoi a întrebat numele lui Andi,în calitate de noul stăpân al calului,deoarece cel vechi oricum a decăzut din drepturi,şi este şi pasibil de pedeapsă.--,,Vrei să-mi spui sub ce nume înregistrez căluţul tău ?

Andi părea puţin descumpănit ,se uită la bunicul care îi evită privirea,cu alte cuvinte –era hotărârea lui.Până la urmă a spus că i-ar place să-l cheme ,,Cezar,,Doctorul a înregistrat numele şi i-a întins o carte de vizită lui Andi,cu numărul de telefon la care să primească informaţii despre Cezar.Tocmai atunci a venit maşina cu doi felceri îndemânatici,care au reuşit destul de simplu să convingă calul să urce cu ajutorul lor în maşină.

Din acea zi Andi mergea pe jos până în comuna vecină ca să-l viziteze pe Cezar.Nu mai era nevoie de plimbări în jurul casei,căci drumurile zilnice la spitalul veterinar au devenit sportul său preferat.După micul dejun,când primea două porţii bune cu gem de caise şi pâine de casă ,,made bunica,,Andi pornea la drum să-şi viziteze prietenul.Cezar se vindeca încet,dar sigur.Medicul era mulţumit de evoluţia stării sale.În august Andi l-a dus şi pe tatăl său până la spital,a luat-o şi pe Mirela de câteva ori,iar bunicul Andrei l-a însoţit atunci când trebuia  să plătească unele medicamente care nu intrau în gratuităţi.În schimb Andi nu a lipsit nici o singură zi până la începerea anului şcolar.Cezar îl recunoştea şi îl primea cu cel mai amabil nechezat.Peste iarnă calul rămânea la clinica veterinară,iar Andrei plătea câte o taxă lunară pentru întreţinerea lui.Andi i-a promis că îi va restitui toţi banii cheltuiţi pentru calul său chiar din primul salar.Băiatul îşi nota sumele lună de lună.

În următorii cinci ani Andi îşi petrecea toate vacanţele la casa bunicilor,datorită lui Cezar.Nu l-au convins nici învitaţiile în America.Spunea că nu-şi părăseşte prietenul decât numai atunci când era ocupat la şcoală. Cezar era bine îngrijit,s-a însănătoşit şi devenise o frumuseţe de cal.Alb în întregime,doar cu o singură dunguliţă neagră pe frunte ,drept,cu picioare lungi şi suple,acest cal ar fi putut în tinereţe să devină unul dintre marii premianţi la curse.Dar,era deja îmbătrânit atunci când Andi l-a găsit pentru prima oară ,iar acuma clinica îl ţinea doar de frumuseţe şi pentru banii care veneau cu regularitate din Bucureşti de la Andrei.Dar şi medicul veterinar l-a îndrăgit,pe Cezar şi pe stăpânul său Andi.Îi plăcea să urmărească momentele când cei doi se reântălneau după o pauză de multe luni, să vadă cum băiatul ,din ce în ce mai înalt şi mai bărbat ,îl îmbrăţişează după gât,îi sărută botul,iar calul se lasă în jos ,parcă vrând să-l învite să se urce,să călărească împreună departe,în lumea largă.Îi povesti tânărului că o dată ,cam în al treilea an de când Cezar era la clinica lui,s-a înfăţişat la el un bărbat,ridicând pretenţii asupra acestui cal.Cică ar fi al lui.

Doctorul şi-a păstrat cumpătul.L-a întrebat cum se numeşte,undea fost el atâta timp şi de ce nu şi-a căutat calul dacă zice că este al lui.

Cică calul se numeşte Roibaş,el l-a cumpărat cu ani în urmă ca să-l ajute în gospădărie,dar a trebuit să plece în Italia,iar femeia lui nu a avut grijă de el,aşa că l-au furat,sau a fugit el singur.Acuma vrea calul său înapoi.

Doctorul i-a spus să-i aducă martori că acest cal îi aparţine,iar el este gata să i-l înapoieze.Dar,cu condiţia ca domnul...proprietar să achite tratamentul medical şi hrana pentru ultimii cinci ani.În afară de asta policlinica îi face o reclamaţie la justiţie pentru felul cum a bătut calul ,ţinându-l nemâncat,după care l-a părăsit în mijlocul drumului ,ca să plece pentru câţiva ani în Italia.Doctorul a scos din dosarul lui Cezar fotografii făcute în ziua când a fost găsit de către Andi.După asta omul a fugit cu viteza unui supersonic şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni. S-a întors probabil în Italia.Andrei i-a spus nepotului numai atât :,,învaţă ,băiete,că în lumea noastră vei întălni şi oameni de felul acesta.Va trebui să-i înfrunţi !,,

Când Andi se pregătea pentru examenele de bacaulareat,a venit vestea că Cezar a murit.Nu,nu era bolnav,a dus-o bine,mai bine decât mulţi alţi cai.S-ar putea spune că a trăit cinci ani fericiţi.Dar  ce să-i faci,până la urmă şi caii trebuie să moară.Nimeni şi nimic nu este veşnic.

Andi a fost foarte trist.În definitiv a pierdut un prieten.În timpul verii nu a venit la casa de vacanţă a bunicilor.Era ocupat cu pregătirea pentru facultate.La începutul lui septembrie Andrei a primit un mail de la nepotul său ,care îi purta şi numele : Dragă bunicule ,dragă bunică,

Sper din suflet că nu veţi fi dezamăgiţi şi supăraţi .Vreau să vă comunic eu personal,ca să nu aflaţi vestea de la mama .Am trecut cu bine prin multe examene, şi am reuşit să primesc o bursă de studii la facultatea de medicină veterinară.Ştiu că aţi aşteptat altceva de la mine,am renunţat la fizică,matematică ,astronomie.Visurile unui adolescent nu corespund cu viaţa şi realitatea.Până ce aş fi ajuns în stele,mă simt obligat să ajut nişte fiinţe în suferinţă aici,pe pământ .Ştiu că am multe datorii faţă de voi în afara celor băneşti  pentru îngrijirea lui Cezar.Pe acelea le voi achita din salariile mele,iar pentru  toate celălalte vă iubesc tare  pe amândoi,acum şi întotdeauna.  Nepotul vostru,Andrei Ralea.

Destine omeneşti .

Papiteria era locul central al orăşelului,unde se perindeau zilnic zeci de cetăţeni .Nu numai elevii celor două licee care mereu aveau nevoie de câte ceva de cumpărat : o ascuţitoare ,un toc cu peniţă lungă care să ajungă până în fundul sticluţei cu cerneală ,un caiet cu pătrăţele sau câte un caiet –maculator.Uşa scărţâia fără încetare de atâţia cumpărători mici care îi făceau planul de vânzări responsabilului de magazin ,domnului Klein.De aceea toate mărfurile solicitate de către elevi ocupau masa centrală a magazinului,cea mai lungă şi apropiată de uşă.Dar nu numai copiii aveau treabă pe acolo.La toate orele ,dar mai ales dimineaţa, când elevii erau ocupaţi în şcoli,intrau în permanenţă cetăţeni de toate vârstele,mai ales bărbaţi,care veneau să cumpăre un ziar,să citească pe loc rubrica sportivă,sau alte ştiri,după care se încingea câte o discuţie înflăcărată,pe care o potolea domnul Klein personal,când în concluzie îşi expunea opinia sa competentă.În încheiere  vizitatorii obişnuiau să cumpere câte un loz în plic,sau să completeze un formular ,,toto,,căci s-a întâmplat o dată cu nişte ani în urmă ca unul dintre ei să fi câştigat o maşină. Or ,fiecare om are dreptul să spere că următorul fericit va fi tocmai el.

În fundul încăperii mai era o secţie care ţinea de magazinul  nostru, mult mai puţin solicitată,dar aceasta reprezentând prestigiul magazinului  era păstrată tocmai pentru ca să existe : librăria –bibliotecă,de care se ocupa cu dragoste şi competenţă domnul Ioşka. Întregul perete era acoperit cu multe rafturi solide ,largi,unde erau aşezate într-o ordine perfectă după alfabet, sute de cărţi noi şi îngrijite .Pe raftul de jos,cel la înălţimea ochiului,cărţile s-au ordonat după numele autorului şi aceastea puteau fi împrumutate. Domnul Ioşka s-a autointitulat ,,bibliotecarul,,dar pe bună dreptate,deoarece făcea ceea ce trebuia să facă un bibliotecar bun : fişierul cititorilor era ordonat,el personal recomanda solicitanţilor cărţile care ar putea să-i intereseze,şi ştia exact când anume fiecare era obligat să le înapoieze bibliotecii.La înapoierea volumului avea loc o discuţie cu bibliotecarul despre conţinutul ,ideile şi valoarea cărţii citite.Se vedea că Ioşka personal citise toate volumele de pe rafturi.O dată pe lună tot el făcea o comandă de la edituri cu ultimile apariţii.

În afară de faptul că bibliotecarul lor era un om cult,cu studii,nimeni nu ştia nimic despre el ,deşi locuia în oraş de foarte mult timp.Era un singuratic cu aspect cam jerpelit de om care nu-I interesa să se îngrijească sau nici nu are destui bani pentru aşa ceva.Se pare că avea la viaţa lui  doar două cămăşi pe care le purta cu schimbul ,ca să lase timp uneia să se usuce în timp ce o punea pe cealaltă. O pereche de ghete,care a văzut şi vremuri mai bune,folosea de încălţări vara ca şi iarna, la fel şi pantalonii.Numai că iarna îşi făcea apariţia şi un palton însoţit de un fular de lână şi o căciulă care la nevoie cobora şi peste urechi. Acesta era bibliotecarul nostru ,un bărbat de o vârstă nedefinită,nici frumos,dar nici urât.Nimănui nu i-a povestit ceva despre propria sa persoană ,doar că şi-a făcut apariţia în orăşel imediat după război,oamenii l-au văzut,au spus ,,sărmanul de el,,şi l-au acceptat fără întrebări.Pe vremea aceea nu era singurul om singuratic care îşi purta suferinţele cu mândrie,fără a cere nimănui nimic.Avea undeva o cameră într-o căsuţă de la marginea oraşului şi un loc de muncă care i se potrivea ca o mânuşă.Iar leafa îi ajungea pentru nevoile personale.

Prin anii 60 domnul bibliotecar a făcut o surpriză concetăţenilor săi, ce mai,o bombă! Într-una din zile a intrat în magazin  urmat de o femeie tânără.El se apucase să trebăluiască la verificarea fişierelor,iar tânăra stătea în tăcere  pe un scaun  rezervat cititorilor .Pe la ora 10 ea a scos din sacoşă un pacheţel cu nişte pâine şi brânză,cu care l-a servit şi pe Ioşka .El a rupt jumătate din pâine întinzându-i femeii în tăcere,ca şi cum luau micul dejun împreună.Spre ora 1 ,la un semn discret al bărbatului ,ea s-a ridicat şi a ieşit din magazin cu un ,,bună ziua,,adresat tuturor.Toată lumea a întors privirea spre tânăra îmbrăcată jumătate ţărăneşte,jumătate cu ţoale de oraş.Nu au întrebat nimic ,o clientă mai originală şi atât.Însă aceste vizite ciudate continuau aproape zilnic.Până ce după vreo săptămână,domnul Klein l-a întrebat pe Ioşka înainte de închidere,între patru ochi : --,,Ce-i cu menajera ta de te urmează zilnic la slujbă ,n-are treabă acasă ?

--,,Nu este menajera mea.O cheamă Anuţa şi este …soţia mea.

Domnul Klein a rămas cu gura căscată,neştiind ce ar putea să mai spună.În schimb Ioşka a completat relatarea : Anuţa are familie în satul Volovăţ.Ne-am cunoscut când părinţii ei o trimiteau să aducă lapte şi brânzeturi la vecini şi o dată am poftit şi eu la o brânză de vaci.Mi-a adus-o în casă şi i s-a făcut milă de mine.După un timp m-a întrebat dacă vreau ca să rămână,să aibă grijă de viaţa mea.,,Cum aşa ?,,am întrebat-o eu.--,,Cu cununie,nu altfel,,a spus ea.Până ce m-am dumirit,eram deja însurat. …Acuma să nu spui că aşa şi pe dincolo,că am luat o ţărancă de nevastă şi etc.etc. Ea este o fată minunată şi cea mai bună soţie pe care o merit eu.Gata,am vorbit prea mult.Nu contează că oamenii sunt contrariaţi,chiar nu contează.,,

De atunci s-a lăsat tăcere asupra subiectului.Când oamenii îi puneau întrebări domnului Klein despre bibliotecarul lui ,,sucit,,el răspundea mereu la fel : ,,lăsaţi-l în pace oameni buni,nu-i de râs despre soarta oamenilor.Fiecare dintre noi are ceva pe inimă,,.Cu timpul s-a terminat şi cu întrebările,căci oamenii s-au obişnuit.Doar în zilele de sărbătoare,când Ioşka stătea în synagogă să se roage,iar Anuţa îl aştepta pe o bancă din parcul de alături,câte o femeie mai bombănea : ,,ţăranca lui Ioşka îşi păzeşte comoara,să nu i-o fure una dintre noi !,,Deoarece nimeni nu râdea de gluma ei,îşi înfunda nasul în cartea de rugăciuni.Apoi s-au născut două fetiţe ,la o distanţă de doi ani ana de cealaltă.Ambele erau drăgălaşe ca Anuţa ,cel puţin aşa a spus domnul Rabin care le-a botezat : cea mare cu numele de Iudith,cea mică Ruthi.Domnul Klein a fost prezent la botez.De fiecare dată Ioşka i-a dat explicaţii : --,,Iudith a fost prima mea soţie, am lăsat-o la Berşat.,, Apoi,peste doi ani --,,Ruthi a fost fetiţa mea .Şi pe ea au împuşcat-o tot acolo,lângă mama ei. Numai nenorocitul de mine am scăpat cu viaţa şi mulţi ani m-am urât pe mine însumi că trăiesc fără ele.Dar acum am din nou o familie şi o datorie faţă de ea.Va trebui să fac ceva pentru ele,să-mi răscumpăr vina…,,Domnul Klein a fost impresionat de vorbele lui Ioşka,mai ales că niciodată nu a vorbit atât de mult cu el.

Peste câţiva ani,către sfârşitul deceniului 6 bibliotecarul şi-a părăsit serviciul ,pentru a pleca în Israel.--,,Am hotărât că acolo o să le pot oferi o viaţă mai bună.,,- i-a spus şefului său când şi-au strâns mâna de rămas bun.

În 1980 a ajuns în Israel şi familia Klein.S-au aşezat la Haifa,dar la început (ca la început)toate rudele s-au înghesuit să-i viziteze şi deseori chiar să-i plimbe prin ţară cu autoturismul,,proprietate personală,, . Aşa,ca să vadă cât de bine s-au aranjat ei cu viaţa,dar să cunoască şi ţara,fiind nou veniţi.

Şi astfel,într-o duminică au ajuns la Tel-Aviv,iar de aici la Iaffo.Frumos portul,marea,foarte interesant de văzut şi ,,Piaţa puricilor,,.Iar aici,în această piaţă vizitată de toţi turiştii,domnul Klein a fost surprins să-l regăsească pe amicul său,bibliotecarul,intelectualul nefericit şi renăscut,nu altul decât pe domnul Ioşka, sau pe numele întreg : Iosef Heinrich Laufer,precum scria  pe firma unei dughene unde erau de vânzare cele mai diferite şi ciudate obiecte : scaune vechi,covoraşe decolorate,tablouri îngălbenite de vechime,cuie ruginite,fiare de călcat cu cărbune ,plăci de patefon şi multe altele de acest fel.Ioşka era afară cu un client interesat de nişte taburete,iar în interiorul dughenei  a văzut-o pe Anuţa ,îmbrăcată cu o bluză verde cu mâneci lungi ,pe cap cu un baticuţ legat cochet în spate,dar turuind în ivrit cu înflăcărare pentru a convinge o femeie religioasă să cumpere de la ea o fustă. Domnul Klein s-a retras cu decenţă ca să nu-l pună pe bibliotecar într-o situaţie jenantă.L-a mai auzit pe Ioşka cum îşi striga nevasta :-,,Hana,adă-mi cheile de la maşină ca să plec cu domnul să-I duc cu marfa acasă,,

În drum spre Haifa dl.Klein a avut destul timp să povestească rudelor despre Ioşka.Dar la  urmă a mai vorbit mult şi  cu sine însuşi :,,Ce-i şi cu soarta omului  şi cum îl aruncă pe căi necunoscute…!.,,

Opriţi nebunia !

În ultimii ani viaţa noastră a intrat într-un cerc vicios în care ne tot învârtim ,fără a vedea calea de ieşire.Să începem de pildă cu week-endurile de care ar trebui să se bucure tinerii,copiii şi nepoţii noştri.Cum se încheie nopţile de ieşiri la petreceri tinereşti ? Fie cu accidente de maşină datorate conducerii sub influenţa alcoolului, fie mai rău,cu bătăi la porţile cluburilor de noapte,soldate cu răniri grave sau chiar  cu decese ,care în mare parte se datorează deasemenea consumului exagerat de alcool sau chiar droguri.Unde am ajuns ?!Prima ştire din dimineaţa de azi,când scriu aceste rânduri,a fost despre un tânăr din Kiriath Ata,o minunăţie de băiat de 23 de ani,având încă  o mutriţă de copil,care la plecarea de la o petrecere dintr-un club local a fost înjunghiat mortal.Un cuţit înfipt în mod criminal în spate de către un beţiv descreierat sau cine ştie...poate un terorist care a pândit pe la colţ o victimă uşor de atins.Deocamdată nimeni nu l-a identificat, totul s-a petrecut prea repede,iar criminalul a reuşit să dispară stricând petrecerea,voia bună,dar mai ales ,a ucis un om tânăr care mai merita mulţi ani de viaţă fericită.Poliţia se străduieşte, deşi nu întotdeauna reuşeşte să-l descopere pe ucigaş.Iar când îl descoperă şi îl predă justiţiei,ei bine,nici atunci părinţii profund îndureraţi  nu primesc satisfacţia de a-l vedea pe făptaş pedepsit pe măsura faptei sale.Aici îmi permit să am o părere : nu este vinovată justiţia !,ci legile sunt prea blânde.Cred că un număr de pedepse drastice aplicate în cazurile foarte grave,ar determina pe ,,mânuitorii de cuţite,,să gândească de multe ori înainte de a îndrăzni să acţioneze.Şi fiindcă am amintit despre părinţii îndoliaţi,se pare că ei sunt primii prizonieri ai cercului vicios din care nu vor ieşi niciodată.Cum să procedeze părinţii atunci când un fiu de 23 de ani vrea să iasă vineri noaptea la o distracţie cu prieteni ? Oare au dreptul să-i interzică,îi pot pretinde să trăiască izolat,sau pot alege locul de petrecere al unui grup întreg ? Nu ! Nici un părinte nu strică bucuria copiilor săi şi nu-i transformă în nişte singuratici.Prin urmare,mama şi tata rămân treji în propria lor capcană,pândind momentul când aud cheia deschizând uşa apartamentului,după care abia încearcă să se relaxeze şi ei cu un somn odihnitor.Chiar dacă a trecut de ora 6 dimineaţa.Asta în cazurile fericite când ,,copilul,,se întoarce acasă întreg şi mulţumit .

Cu asta nu am încheiat ,,nebunia,, în care ne scăldăm. Până acum vorbeam doar de cazuri normale, care se transformă uneori în tragedii datorită unei situaţii create în ţara aceasta în ultimile decenii.Se povesteşte,că au fost cândva vremuri normale prin locurile noastre,când şi petrecerile tineretului se desfăşurau frumos,civilizat şi se încheiau la fel. Avem însă şi un alt fel de tineri în ziua de azi, care fac pe războinicii sau se consideră chiar ,,eroi,,în slujba naţiunii, fără a înţelege că prin faptele lor ei pun naţiunea într-o situaţie penibilă,chiar primejdiosă. Aşa zişii ,,subversivi,, îndemnaţi de capete înfierbântate şi inconştiente,pe care trebuie să-i oprim la timp ,înainte de a ne împinge pe toţi către o prăpastie periculoasă,numită lupte interne. Oare nu ne ajung cele externe,nu avem destui duşmani plasaţi în toate punctele cardinale,ca să ne permitem a aprinde şi o flacără în interiorul ţării ? Cine îi aţâţă pe aceşti tineri lipsiţi de judecată şi bun simţ să batjocărească alte religii ,să mânjească pereţii unor biserici sau moschei ?Ei ne pun în situaţia să ne fie ruşine de ruşinea lor,şi totodată să ne îndoim de faptul că sunt oameni cu adevărat pioşi. Căci un om care crede cu adevărat în Dumnezeu,este convins că El este Unic pentru întreaga omenire,indiferent de religie .Comiţând fapte nedemne faţă de Lăcaşurile sfinte a oricărui om,zurbagii noştri îl insultă pe pe Cel de Sus,ca şi propria lor credinţă.

Aici m-am referit nu numai la nebunii noştri, ci şi la acelaşi soi de ,,nebuni,, care merită aceeaşi calificare,dar şi aceeaşi pedeapsă.Adică huliganii care demontează statui ridicate în memoria unor evrei merituoşi,profanatori de temple sau morminte evreieşti,ca şi cum ,,răzbunarea ,,împotriva unor morţi ar putea deveni un  act de vitejie,dovedind patriotism sau pioşenie. Doamne,apără-mă de proşti,că mă pot apăra şi singură de deştepţi.!

Ce să mai spun,că este nebunie să ne fărămiţăm forţele în multe partide politice care trag ţara în toate direcţiile ca şi carul tras de mulţi cai,fiecare sfâşiindu-l fugind în altă direcţie ?

Să mai adaug că este pură nebunie să pornim la pregătirea costisitoare a unor alegeri guvernamentale când atâtea ţări sunt pe cale să se înece în criza economică ,când avem obligaţia să ţinem ţara într-un echilibru tocmai în clipe grele când duşmanii –tot mai mulţi- se străduiesc să ne împresoare şi avem nevoie de un larg sprijin internaţional ?Dar nu mai spun nimic, nu acum, despre acest subiect vom mai vorbi nu o dată.Până ce se vor găsi forţele capabile să oprească nebunia generală .Ca să putem continua să trăim normal aici şi peste tot ,precum ni se cuvine.

Cum era ,dacă nu se întâmpla

Totuşi s-a întâmplat ,fără ca cineva să fi putut preveni momentul tragic . Cum să-l prevină ,dacă  numai ideea părea o utopie de neconceput. Cine s-ar fi gândit că un tânăr evreu,care a terminat serviciul militar cu laude,ar fi în stare să se lase influenţat într-atât de  către persoane din care ura se revarsă direct asupra unor suflete slabe,capabile să-i asculte până la limita extremă : să apase pe trăgaci în sunetul vorbelor  lor înecate în miere otrăvită.

Şi iată ,s-a întâmplat nenorocirea cu 17 ani în urmă,când Primul Ministru Iţhak Rabin a fost împuşcat în clipa sa de bucurie,cu cântecul despre Pace încă fluturându-i pe buze.Piaţa Primăriei era plină cu sute de mii de cetăţeni dornici să fie prezenţi la o manifestare închinată speranţei pentru un viitor fericit ,care însemna o nouă faţă a lumii în care trăim, cea a păcii şi înţelegerii între popoare.Cine dacă nu Iţhak Rabin împreună cu Şimon Peres ar fi fost în stare să convingă pe vecinii noştri de dincolo de hotare că acest lucru este posibil,că se poate trăi minunat de ambele părţi  ale graniţei fără războaie inutile care seceră vieţi tinere ,care deviază cursul existenţei noastre din drumul ei normal. Oamenii s-au adunat să-şi vadă conducătorii, să le arate că ceea ce fac ei este în asentimentul maselor  ; au participat cu vorbe bune şi cântece la acea seară care trebuia să fie o sărbătoare de neuitat.

Dar fulgerul a lovit în plină desfăşurare a bucuriei ,glontele criminal a pornit , lovind ţinta. Iar ţinta sa era tocmai cărmuitorul şi o dată cu cu el,tot ce a fost pe cale să realizeze în folosul lumii noastre.

Urmările acestei crime vor fi judecate cu adevărat de istorie. Deşi şi astăzi sunt destui oameni lucizi care înţeleg ce a însemnat acea clipă nefastă pentru poporul israelian.Pacea,atât de apropiată atunci, în momentul când mulţimea din Piaţă împreună cu cei din tribună,împreună cu  toţi cei care îi urmăreau de acasă în faţa ecranelor de televiziune, simţeau cu toată fiinţa lor însemnătatea cântecului Păcii intonat cu entuziasm de către Iţhak Rabin, acea pace s-a îndepărtat de noi cu zeci de ani, dacă nu pentru totdeauna. Ca şi unitatea neamului,care în acele clipe era o singură voinţă, o singură fiinţă umană, s-a fărâmiţat ca cioburile unei oglinzi ,lăsând ca fiecare bucăţică să oglindească altă imagine distorsionată.Iar foştii ,,parteneri,,şi-au reluat vechiul rol de inamici,care cu anii au intrat tot mai adânc în vulcanul arzând al fundamentalismului islamic care ameninţă securitatea întregii lumi civilizate.

Criminalul stă la închisoare,sperăm că acolo îşi va încheia viaţa.Ei şi ? RĂUL a fost făcut. El să rămână acolo unde este,uitat până la capătul vieţii -lipsit de însemnătate. Nici numele nu-i mai rostim,pe el l-am şters din existenţa noastră.A rămas doar Fapta şi urmările ei. Dureroase ,dăunătoare,de neuitat. Doamne fereşte ca să mai trecem printr-o asemenea încercare !!!

                                                                

Bilanţul

Bătrânul îşi prepară un ceai de plante pentru cină.Era o muncă foarte grea pentru mâinile sale tremurânde.Şi mai complicată era operaţiunea de ungere cu unt a feliei de pâine ,de aceea se mulţumi să rupă pâinea în bucăţele care se puteau duce între degetele ambelor mâini către gură.Cu ceaiul povestea era şi mai urâtă,deoarece lichidul se vârsa pe masă într-atât,încât el reuşea deobicei să se bucure de un sfert din cantitatea de ceai.Totuşi, se hrănea cumva până la urmă  .Mult mai greu se descurca cu masa de prânz.De când i-a murit a doua nevastă,Rina,viaţa sa a devenit un coşmar.Din toate punctele de vedere.În primul rând fiindcă nu mai suporta atâta linişte care domnea  între cei patru pereţi,din ce în ce mai negri,mai afumaţi şi murdari .Îi lipseau discuţiile prelungite până târziu în noapte ,dar mai ales râsul molipsitor al femeii care răsuna la toate orele zilei .Ei îi putea povesti o groază de întâmplări din trecutul îndepărtat,la care ea participa cu observaţii şi sfaturi ,de parcă s-ar fi întâmplat mai ieri ,iar completările ei mai puteau să ajute cu ceva la îndreptarea lucrurilor.Caragios,nu ?Totuşi era plăcut să vorbeşti despre trecut ca şi cum duci o conversaţie cu o persoană apropiată şi te consulţi cu ea.De pildă,când îi povestea despre acea călătorie pe care a întreprins-o în 1935 în Ereţ Israel,ca să vadă dacă se poate muta definitiv cu familia acolo,Rina nu vroia să creadă că a fost în stare să se mai întoarcă acasă în satul său Tărăşeni ,de lângă Cernăuţi.Dacă rămânea acolo , în Ereţ,ar fi scăpat de război,de Transnistria ,iar până azi ar fi fost un om ,,făcut,,.Avea ea dreptate ca întotdeauna,că era o femeie tare isteaţă, dar acum ,după aproape 40 de ani,era şi el înţelept şi nu o dată s-a gândit că ar fi scăpat de atâtea necazuri dacă nu s-ar fi întors.Însă cum putea ştii atunci ce îi aşteaptă ?Când a stat un an de zile la Haifa,a muncit la constuirea şoselelor ,aşa pirpiriu cum e el,a simţit că nu mai rezistă,nici din cauza muncii grele ,nici a căldurilor insuportabile.La Tărăşeni în schimb,avea o nevastă tănâră cu un băieţel de un an,instalaţi comod într-o casă spaţioasă,unde la parter avea o prăvălie a lui,o băcănie cu un dever excelent.Ce nevoie avea el să caute alte noroace,când nu-i lipsea numic acasă .

Aşa lucrau gândurile bătrânului seară de seară,după ce strada se liniştea ,iar el simţea singurătatea în mod dureros.

Cu Rina s-a luat cu 14 an în urmă,când amândoi ieşiseră din doliu după perechile lor.Amândoi au ajuns la concluzia că este mai uşor să duci bătrâneţile în doi,decât de unul singur.Şi era chiar bine să găsească o masă pusă ori de câte ori se întorcea de la lucru,dar mai ales erau minunate serile de vineri  ,când venea de la synagogă şi găsea toate bunătăţile aranjate frumos pe o faţă de masă albă ca prima zăpadă .Auzea de departe  cuvintele-i de întâmpinare însoţite de râsul vesel de clopoţel,aşa cum numai Rina ştia să râdă.Până şi vecinii o auzeau cu plăcere şi strigau prin ferestrele deschise : ,,A ghit Şabes,doamna Rina !,,

Mai târziu,când a dat acest necaz mare peste viaţa lui de a început să tremure,tot mai rău şi mai rău,Rina îi gătea mâncăruri mai păstoase,supe groase,ca să-i uşureze jena atunci când porţiile lui se scurgeau tot mai rău de la farfurie în drum spre gură.Până la urmă chiar ea îl hrănea sprijinindu-i mâna care ţinea lingura sau furculiţa.În schimb mîinile sale aveau putere atunci când ducea o greutate :o sacoşă cu cartofi sau o găleată cu apă de la fântână .Aşa o ajuta şi el pe Rina,care de un timp avea o suferinţă cu inima .În orice caz,atâta timp cât erau amândoi împreună toate lucrurile s-au aranjat,iar viaţa lor se desfăşura normal,ca la toţi vârstnicii.La urma urmei,nimeni nu este perfect,fiecare om are câte o suferinţă a lui.Până ce firul se rupe...Iar firul s-a rupt la ei acum doi ani,când femeia l-a părăsit,lăsându-l pe el în voia sorţii.Adevărat ,el nu este chiar singur pe lume, are un fiu însurat,cu o nepoţică,aranjat bine la Iaşi ,o slujbă bună şi un apartament într-un cartier central.El ,tatăl,a tras destul de greu ca să-l ţină pe băiat la studii şi apoi să-i cumpere o casă, dar merita,căci şi-a făcut datoria faţă de copilul său. Lea,prima soţie şi mama băiatului,i-a spus nu o dată :-,,Elly,ai să vezi tu câte necazuri o să mai avem cu nora asta a noastră.Dar noi doi o să tăcem,nu o să ne amestecăm niciodată,ca să nu facem necazuri copilului nostru.Să nu uiţi asta nici atunci când nu voi mai fi eu.!

Aşa dar,el nu a uitat spusele ei,că slavă Domnului,a avut noroc de două neveste deştepte şi cumsecade.

Fiul său Beni vine în vizită o dată pe lună,doarme cu el o noapte,mai stau ei de vorbă,dar niciodată nu vorbeşte despre  soţia sa.În ultimii zece ani nici pe nepoată nu a văzut-o,deoarece este foarte ,,ocupată cu învăţătura.,,A terminat un liceu,iar acuma învaţă să fie ingineră.După ,,plecarea ,,Rinei, fiul a venit în vizită şi i-a propus lui Elly să se mute la Iaşi.Adică nu chiar în casă cu ei,dar el ar putea găsi o garsonieră pentru taică-său aproape de blocul lor,ca să-l viziteze mai des şi să-i aducă mâncare gătită de Rachel.Aşa vor fi  cu toţii mai des împreună.

Răspunsul a fost un ,,nuuuu,,! Categoric.El Elly,chiar la vârsta de aproape 90 de ani ,va rămâne în casa sa până la urmă.Beni nu a protestat ,nici nu l-a rugat să se răzgândească .S-a întors la Iaşi uşurat de refuzul tatălui,dar hotărât să continue a-l vizita ca şi până acum o dată pe lună.Mai ales că întotdeauna pleca încărcat cu o sacoşă plină cu bunătăţi : brânzeturi ,unt proaspăt,găini,toate gata împachetate în frigider,căci în anii 80 asemenea alimente erau o raritate în oraşele mari.Ei ,gânduri,gânduri...

Elly aduna cu palmele toate resturile de pâine ,se aplecă adânc peste masă pentru a le culege cu degetele care tremurau rău,sau chiar cu limba.Ar mai fi mâncat el , încă nu şi-a potolit foamea ,dar nu avea răbdare s-o ia de la capăt,să rupă din pâine ,să muşte direct din calupul cu brânză...Nu,mai bine se lipseşte.Mâine este ziua cea mare când trebuia să vină fiul.El o să-l hrănească , o să mânânce şi el pe săturate măcar o dată la câteva săptămâni .

Înainte de culcare mai era de trecut un ,,hop,, : să înghită pastilele ,să bea apă din pahar.Reuşi după vreo zece minute,chiar dacă a vârsat destulă apă pe cămaşa de noapte.Noroc că pentru cazuri speciale are pe noptieră nişte pastile care nu se iau cu apă,ci numai aşa, se dizolvă direct sub limbă.

În seara aceea a adormit greu.Îi veneau toate gândurile adunată din timpul zilei să-l împungă şi să-l împiedice să se odihnească.Ce ar fi să se mute totuşi la Iaşi ?Cât timp i-a mai rămas la urma urmei s-o suporte pe nora ?.Nu,nici aşa.Dacă tot are timp puţin,atunci o să rabde acasă.Aici şi-a ridicat cel puţin o piatră de mormânt lângă Rina.O să fie mai puţin singur decât într-un cimitir între oameni necunoscuţi.Dacă asta măcar contează...Totuşi ,nu voi pleca nicăieri ,voi muri în patul meu !

Această contrazicere cu sine însuşi îl enervă tare pe Elly.Atunci el simţi primul junghi în stânga pieptului.Asta i-a captat toată atenţia spre interiorul fiinţei sale,până ce înţelese că nu a greşit,simţi încă un junghi,apoi al  treilea.A întins mâna spre noptieră,băjbâind în întuneric după cutia cu pastile.În loc s-o tragă însă mai aproape spre sine,   el împinse cutia spre marginea noptierei,încercând s-o atingă,s-o aducă mai aproape,dar degetele tremurară mai tare pe măsură ce el se enerva,iar până la urmă ea căzu undeva în întuneric.Elly mai gândi că e prea întuneric peste tot ca să se dea jos din pat pentru a găsi pastilele.Dar nu contează,acuma i-a trecut,nu-l mai duru nimic,nu mai simţi nici un junghi.Pur şi simplu adormi,un somn odihnitor şi fără vise.

A doua zi Beni îl găsi dormind : calm şi împăcat cu sine însuşi.

După toate formalităţile şi alergăturile,înmormântarea avu loc la ora 18. S-au adunat toţi cei 11 evrei care mai trăiau în orăşel.Rachel nu a putut să ajungă într-un timp atât de scurt,nici fiica care era înainte de examene.

Beni a plecat spre Iaşi cu ultimul tren de la ora 22.Ducea cu el o sacoşă uriaşă cu mâncarea pregătită pentru el .A lăcrimat ,gândind la bunătatea unui tată care întotdeauna a avut grijă de el.

--,,Am să mă revanşez,având grijă mereu de copilul meu  la fel cum a făcut tata pentru mine. Fiecare generaţie plăteşte generaţiei care urmează.Mai puţin celei de la care a primit. Trist,dar adevărat.Ce pot face,asta-i viaţa,nu eu i-am născocit regulile,,!

Doamna Adele

• 
  
• Era vecina mea ,treceam zilnic lângă casa ei .Locuinţa doamnei Adele avea două ferestre mari înspre stradă,unde deseori trona mama ei,observatoarea permanentă a tot ce se întâmplă pe uliţă.Era singura distracţie pentru o doamnă care nu mai ieşise de ani de zile între oameni.Se apropia de vârsta venerabilă de 90 de ani,fiind însă în deplinătatea capacităţilor intelectuale.Avea în permanenţă o carte deschisă în faţă,din care citea cu sârg,exceptând momentele când ridica privirea ca să vadă pe cei care pleacă dimineţile,sau când şi cu cine se întorc după miezul zilei.De la ea Adele primea toate informaţiile despre viaţa uliţei noastre,atunci când venea acasă de la liceu.Căci d-na Adele era profesoară de matematică, avea catedră la Liceul ,Hurmuzachi,,unde învăţau numai băieţi,iar eu mă întrebam deseori cum rezistă ea în faţa adolescenţilor cu vocea în schimbare şi puşi mereu pe şotii ,gata să comită acte de bravură ,cu care se lăudau apoi în faţa noastră, a fetelor.Dar ea ,se vede că de-a-lungul anilor s-a obişnuit cu acestă luptă ,,corp la corp,,: micile obrăznicii din timpul lecţişi le pedepsea cu note mici,funcţie de gravitatea faptei.Acest secret ,,pedagogic,,născocit de ea personal în scopul convieţuirii cu ,,bandiţeii,,nu-l divulga nicicând direcţiunii şcolii.Când intra la noi în vizită atrasă de mirosul apetisant al prăjiturilor coapte de mama,ne povestea nouă răzând despre metodele ei,însă spunea ea,treaba rămâne între ea şi elevii ei ,fără amestecul conducerii. Cred că asta a făcut să fie agreată de copii,care pe măsură ce creşteau deveneau tot mai serioşi în studiul ştiinţelor exacte.Eu cel puţin nu cunosc pe nici unul care să fi rămas corijent la matematică,spre deosebire de fete,unde liceul era plin cu ,,aspirante,, pentru medicină sau filologie.Ca mine de pildă .Am absolvit cu succes Facultatea de Limbi străine,dar tot nu am obţinut postul promis la catedra de literatură clasică,ci am executat ,conform legii ,cei trei ani de stagiu la ţară.Şi astfel m-am întors din nou în casa părintească,de unde făceam naveta zilnică într-o comună apropiată,unde am primit numirea ca profesoară...,,multilaterală,,conform nevoilor şcolii.Adică,predam limba română,limba germană,limba rusă,istorie....plus activităţi culturale cu elevii,cu sătenii,conferinţe în zilele de sărbători naţionale, acţiuni voluntar-obligatorii în zilele de alegeri parlamentare sau toamna,la strânsul recoltei.Un singur lucru nu aveam obligaţia să-l facem eu şi colegii mei : niciodată nu am măturat uliţa satului.
• Şi aşa ,mare mi-a fost mirarea,când în prima zi de activitate didactică ,m-am întâlnit în cancelarie la ora 8 dimineaţa cu doamna Adele. Ea a preluat toate orele de matematică ,de bună voie şi nesilită de nimeni.În pauza mare am aflat şi despre misterul prezenţei ei acolo. Doamna a împlinit 63 de ani,trecuse de vârsta pensionării,iar directorul liceului i-a cerut să ia o hotărâre,deoarece avea cadre tinere care aşteptau să primească catedra ei.Adele nu se simţea în stare să devină ,,inutilă,,-expresia ei- mai ales,că în acel moment rămăsese cu totul singură : şi mama şi-a părăsit postul de observaţie,ca şi cărţile lui Heine,plecând pe drumul firesc al veşniciei.Cu cine să stea ea în casa goală,se întreba întruna.Prin urmare,doamna Adele a luat hotărârea cea justă : s-a prezentat cu cererea de pensionare la Inspectoratul şcolar,adăugând încă o cerere pentru a primi o catedră oriunde, la periferie sau la ţară,dar să nu fie exclusă cu totul din învăţământ. Fie că i-au înţeles situaţia,fie din nevoia de cadre calificate şi cu multă experienţă, cert este că i s-au aprobat ambele cereri,şi iată-ne lucrând împreună la aceeaşi şcoală.Prindeam un tren de navetişti la ora 5 dmineaţa ,or noi ,care coboram la prima staţie,ajungeam la destinaţie pe la 5,20,adică în plină noapte.Ni s-a alăturat încă o colegă,începătoare ca şi mine,Netty,astfel că aveam cel puţin o companie plăcută la plecare şi la întoarcere.Din prima iarnă ne-am dat seama că nu se poate pleca zilnic la asemenea ore timpurii ,pe întuneric şi în geruri cumplite care depăşeau deseori 20 de grade Celsius.De aceea ,toate trei,Doamna Adele,Netty şi eu,am închiriat o cameră la nişte săteni cumsecade ,unde petreceam împreună nopţile lungi de iarnă.Uneori,colegii localnici ne învitau după mesele în casa lor,dar la ora 4 cădea deja întunericul,aşa că după o scurtă vizită de 2 ore ,veneam spre ,,acasă,, în plină noapte , călcând pe zăpada care scârţâia sub picioare din cauza gerului năpraznic. În camera noastră bine încălzită de o sobiţă cu rumeguş ,era plăcut ,cald dar prea puţin luminat de la o lampă cu petrol lampant.Greu de corectat caietele elevilor,şi mai greu de citit o carte.Nu ne rămânea altceva de făcut decât să vorbim despre lucruri plicticoase,uneori râdeam povestind anecdote ,sau chiar povestind întămplări hazlii despre băieţi.Dacă la început ne jenam faţă de doamna Adele,evitând subiectul ,,băieţi ,,în faţa colegei noastre în vârstă,cu timpul însă ne-am dat seama că aveam de-a-face cu o personă ,,tânără,, sufleteşte,de la care aveam şi multe de învăţat despre viaţă.Deşi Adele a păşit în ultimul ei an de activitate didactică,pe când noi ,la o diferenţă de 40 de ani am intrat abia în primul,cu timpul am început să ne simţim bine împreună,ca şi cum eram trei prietene de aceeaşi vârstă. Ea era de înălţime mijlocie,nu depăşea un metru şi şaizeci ,dar era suplă,feminină,şi foarte,foarte îngrijită.Adele ne-a învăţat pe Netty şi pe mine ,cum trebuie o femeie să se aranjeze,ce soi de îmbrăcăminte se potriveşte fiecăreia, ce înseamnă un machiaj discret,cum trebuie să ne comportăm în societate pentru a face o impresie bună şi potrivită cu persoana noastră.Când eram între străini ,la şcoală sau în tren,ni se adresa cu ,,domnişoara colegă,,(la fel şi noi cu ea ),în schimb în camera ,,noastră ,,vorbeam liber,ne strigam pe nume,iar Adele era prima care deschidea avalanşa de bancuri,care ne făceau să râdem cu lacrimi.Deşi o dată,am avut prilejul să vărsăm o lacrimă de tristeţe pentru prietena noastră,vârstnică dar şi tânără totodată.
• Era într-o noapte de ianuarie,când un vânt puternic viscolea zăpada,acoperindu-ne ferestrele ,de nu mai vedeam strada.Dar mai rău ne deranja vuietul vijeliei,care răscolea nervii ,creea o stare de nelinişte,iar niciuna dintre noi nu reuşea să adoarmă.-
• Nici voi nu dormiţi,fetelor,?veni întrebarea din direcţia Adelei.
• Cum să dormim cu zgomotele astea sinistre ,zic eu.Netty,tu ce faci,ţi-e frică?
• Aiurea,mă gândesc doar că este deja ora 10,noi nu putem aţipi,cum vom ajunge la şcoală mâine ?Frânte de oboseală !Mai bine vorbiţi ceva,să auzim mai puţin vijelia de afară.
• Păi să vorbim.Stai să mă gândesc despre ce să vorbim....
• Vă povestesc eu ceva,se auzi vocea Adelei din colţul ei.De mult vroiam să vă povestesc despre fiul meu,că nu am cu cine vorbi ,decât cu voi două.Mă ascultaţi ?
  Noi două am rămas mute de mirare.Niciodată nu am ştiut că Adele era mamă.
• Dacă aţi adormit ,o lăsăm pe altădată. Nu ?Vreţi totuşi să auziţi...bine.
  Poate vă amintiţi din vremurile când eraţi copile,că eu am fost măritată.Soţul meu era avocat,sigur că în zilele noastre această meserie nu prea este apreciată,dar pe vremuri,la Cernăuţi,un avocat cu studii la Viena,era o persoană ,cum să zic ,era cineva ! Am dus-o bine în tinereţea mea,aveam o casă superbă,salariile noastre întreceau toate nevoile unei familii tinere,ne iubeam.În mod firesc într-o astfel de căsnicie se naşte un copil.În 1930 am născut un băiat,Albert,noi îi ziceam Berti.Pe măsură ce a crescut,copilul se arăta a fi deosebit de inteligent,iar din primele clase primare s-a văzut cât era de dotat în toate,dar în special la ştiinţe exacte.Nu ştiu cum s-a făcut că în timpul războiului familia mea a scăpat de Transnistria,dar nu a fost bine nici aşa.Ne-au scos din casa noastră,am fost transferaţi în getto,undeva într-o mizerie cu două cămăruţe,unde am luat-o şi pe mama.Am apucat să luăm lucrurile copilului într-o sacoşă,câteva obiecte de strictă necesitate ,ca să nu umblăm dezbrăcaţi şi cam atât.Da,soţul şi-a pus în geantă cărţi de drept internaţional,iar mama şi-a pus cărţile lui Heine şi încă câţiva autori.La despachetare am fost în şoc!Eram convinsă că le-am cerut amândurora să pună paltoane de iarnă şi pulovere.Ei erau convinşi că într-o jumătate de an ne vom întoarce acasă,cât poate să ţină un război ?!-a replicat mama mea cu naivitate.Până la urmă ,nici după trei ani nu s-a terminat,şi nici azi nu ştiu cum de am supravieţuit fără îmbrăcăminte ,pe lângă multe alte necazuri.
  În 1945 Berti a intrat în clasa V11I într-o şcoală rusească.Profesorii lui nu mai puteau de mirare cât de bun este la matematică-fizică,un copil genial,aşa că în 1946 el a fost avansat direct în clasa X.Asta n-ar fi fost nimic,dacă o lună după începerea învăţământului,nu primeam vizita directorului şcolii,care după câteva felicitări şi strângeri de mână pentru geniul de copil pe care l-am crescut,vrea să ne anunţe că fiul nostru are onoarea să fie transferat la cel mai bun liceu din Kiev ,unde va termina maturitatea paralel cu primul an de facultate.....-Aţi adormit fetelor,sau mai ascultaţi ?
  Stăteam amândouă în capul oaselor ,ascultând fără a respira.
  -Nu vă opriţi !am strigat eu,strident.
• Bine.Noi nu puteam să ne opunem.De fapt nici nu am fost întrebaţi dacă suntem de acord.Aşa că băiatul a plecat la Kiev şi aşa...mi-au luat copilul.
  Înainte de plecare Berti ne-a spus :-în clipa când veţi primi aprobarea de a trece graniţa spre România,porniţi imediat la drum.Doar să-mi scrieţi ca să ştiu unde vă găsiţi şi am să vă ajung din urmă mai devreme sau mai târziu.La sfârşitul lui 46 am plecat cu ultimul transport ,înainte de a se închide graniţa. Am fost în corespondenţă cu fiul nostru încă câţiva ani.Pe urmă el a împlinit vârsta de majorat,a devenit cetăţean sovietic,şi gata,nu s-a mai pus problema să vină după noi în România.După aceea corespondenţa s-a întrerupt cu totul ,iar ani de zile nu am ştiut nimic de copilul meu.Soţul a murit amărât şi singur ,fără Kadişul său.Nu de mult am primit o carte poştală expediată din Moskova de la Berti.Câteva cuvinte,...dar ştiu că trăieşte,că şi-a luat un doctorat în matematică,este profesor universitar la ,,Lomonosov,,şi...că rămânem în legătură.Asta a fost în ziua aceea când v-am adus un tort de ciocolată ,zicând că era ziua mea.A fost într-adevăr ziua cea mai mare a mea din ultimii20 de ani.
  Tăcere...Fetelor,ştiu că mă ascultaţi.Vom mai vorbi despre acest subiect atunci când voi primi o scrisoare cu amânunte .Până atunci ,vă rog să nu mă mai răscoliţi.
• Dar poate că va veni în vizită ?întrebă Netty-
• Din gura ta în urechile Domnului ! Gata,dormiţi,a trecut de ora 11 şi vântul s-a mai potolit.
  Numai că după asemenea poveste niciuna dintre noi nu a mai adormit.Nici nu se putea !!!
  În vacanţa de vară -ultima din stagiul meu -doamna Adele a intrat pe la noi în casă,aşa cum venea de obicei la mama să întrebe dacă a mai făcut ceva bun.De data asta maică-mea i-a pus de o parte nişte colţunaşi umplute cu brânză şi stafide.--Le-a răsplătit cu complementul ,,Ce deliciu ,pur şi simplu mă răsfăţaţi !! şi cu un poem recitat în limba latină.Pe urmă a întrebat cu o voce care părea indiferentă : Domnişoara colega este plecată de acasă,? Aş fi vrut să-i povestesc ceva.
  ,,Ba e acasă cu prietenii ,dar stau cu toţii în grădină,se distrează la umbra nucului.,,Atunci va ieşi şi ea să ne vadă pe toţi. Prietenii mei o acceptau pe doamna cu bunăvoinţă.Nu fiindcă unii erau foştii ei elevi,ci s-au obişnuit pur şi simplu cu prezenţa ei la întălnirile noastre.Uneori când ne găsea dansând,cerea băieţilor să-i explice şi ei paşii unor dansuri moderne.Chiar dacă răsunau râsete vesele,dansam cu toţii ,iar Adela în mijlocul nostru.În ziua aceea am înţeles din privirea ei că are să-mi povestească ceva important.Mi-am lăsat prietenii în plină distracţie,iar eu m-am retras în urma ei,ca s-o conduc câţiva paşi până la locuinţă. Deci,a venit o scrisoare de la Berti,cu vestea că s-a însurat,nu acum,ci de mult,că are doi copii şi ar dori ca mama să-i viziteze.Pentru asta anexează scrisorii o învitaţie oficială.Adela era îmbujorată de bucurie şi surpriză.Iar eu m-am bucurat alături de ea cu toată sinceritatea.
  Nu am mai fost prezentă atunci când Doamna Adela a plecat şi s-a întors de la Moscova.Eu am obţinut un transfer la o Şcoală Superioară din Braşov şi am plecat să iau viaţa mea de la început.Am aflat însă că şi fiul a venit
  o dată s-o viziteze .La sfârşitul anilor 70 Adele a renunţat la vizitele în Rusia,dar în schimb a făcut alia în Israel.Ne-am întălnit abia în 1983 .Atunci eu i-am făcut o vizită în casa ei din Natania.
  Am fost plăcut impresionată de faptul că Adela a reuşit să se aranjeze atât de bine într-un apartament confortabil în centrul frumos al oraşului.Înteriorul era de asemenea plăcut ,mobilat cu mult gust,aş zice chiar elegant.Adele m-a primit cu îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie,m-a aşezat în fotoliul cel mai comod din salon, mi-a pus pe o măsuţă fel de fel de trataţii răcoritoare şi în timp ce mă tot săruta în repetate rânduri,nu a pierdut ocazia să-mi recite versurile în limba latină,ca şi în alte dăţi,învăţate de ea în liceu din cărţile vestiţilor poeţi antici. Ca şi atunci ,mă întrebam : cum de ţine minte poezii învăţate în urmă cu peste o jumătate de veac ,ce memorie fenomenală poate avea o femeie care a depăşit de mult 80...plus.Era vioaie,săltăreaţă,iute exact cum am cunoscut-o în anii navetei noastre ,,vesele,,.Ştiam de la nişte cunoştinţe că Adele s-a măritat puţin timp după ce a ajuns în Natania.Când şi-a terminat programul de ,,răsfăţ,,datorat emoţiilor revederii,am aflat din gura ei care este situaţia reală cu această căsătorie ,care i-a adus o casă atât de bună ,ca şi o situaţie materială mai mult decât acceptabilă.
  Deci,venind în Israel,doamna Adele a cerut încă din aeroport să fie repartizată la un centru cu ulpan,unde se învăţa limba ebraică.Funcţionarii au înţeles că având de-a-face cu o femeie cultă, că trebuie să facă abstracţie de vârsta înaintată a persoanei şi să-i îndeplinească dorinţa.Astfel ea a ajuns la Centrul de Absorbţie din Hedera,unde a fost mulţumită de condiţii. Spre bucuria ei ,au vizitat-o în centru câţiva foşti elevi de la liceul Hurmuzachi, toţi acuma bărbaţi maturi , cu familii şi cu locuri de muncă onorabile.Unul dintre ei era chiar profesor de istorie şi director de liceu.Ari Weiner îl chema.Acesta a venit s-o învite acasă la o masă de Şabat,pentru a-i prezenta familia şi prietenii.Şi tocmai acolo i-a surâs norocul.Unul dintre prietenii lui Ari era venit din America ca să-şi viziteze tatăl.Se grăbea tare să ajungă acasă la el,undeva în Texas,căci îl aşteptau acolo afaceri în curs de rezolvare.El credea că o vizită de o săptămână era suficientă,însă a găsit un tată foarte schimbat,bolnav din rinichi,dar mai ales prea senil ca să fie lăsat singur.A doua zi după întălnirea în casa lui Ari,acest domn şi-a făcut apariţia la Centrul de Absorbţie,învitând-o pe Adele la o discuţie directă şi sinceră.A explicat situaţia reală a tatălui său,care nu mai poate rămâne singur,iar până ieri,el domnul Benyamin Goold era în mare dilemă cum să-şi aranjeze tatăl : într-un ,,beit avot,,-îl doare inima,să-l ia în America,este imposibil, căci riscă să-l piardă pe drum.Aseară s-a sfătuit cu amicul Ari,acesta i-a dat ideea s-o întrebe pe doamna Adele dacă acceptă să se mute în casa lor şi să-i îngrijească tatăl. Iar Adele a răspuns cu o altă întrebare :,,în ce calitate să mă mut ,de servitoare,infirmieră,sau la ce altceva te-ai gândit dumneata ?
  Benyamin s-a gândit o clipă,după care a răspuns :-După masă mă voi sfătui cu avocatul lui Ari,iar mâine mă voi întoarce cu propunerea.
  A doua zi Adele a aflat condiţiile şi le-a acceptat.Prin urmare,ea s-a mutat în casa în care ne aflăm acum ,având obligaţia să-l îngrijească pe bătrânul domn Gold până în ultima clipă a vieţii sale.În schimb ea va fi stăpână deplină în casa care va fi restituită lui Benyamin abia după moartea ei, plus că va primi intreţinerea lunară pentru absolut toate nevoile tatălui şi ale casei.Iar ei personal i se vor depune în contul din bancă 30 de mii de dolari pentru efort,bunăvoinţă şi truda care cere îngrijirea unui vârstic la 93 de ani.
  Ari Weiner,elevul Adelei ,a fost martor la semnarea acestei înţelegeri în faţa unui notar.
• Cum te descurci,Frau Colegin,oare nu e prea greu pentru dumneata să te ocupi de gospodărie şi de un om bătrân? Nu am mai adăugat că nici ea nu este tânără.
• Eu ?Află că mă descurc excelent.Am angajat o femeie care face curăţenie de două ori pe săptămână şi o dată spală două maşini şi calcă lucrurile uscate de la spălarea trecută.În afară de asta mai am o cunoştinţă,o doamnă din Cernăuţi,care vine o dată la trei zile să ne gătească mâncare. Ai să-ţi dai seama ce bine găteşte dacă,rămâi să prânzeşti cu noi şi vei simţi că mănânci ca la mama acasă.
• Deci vă rămâne destul timp liber la dispoziţie ...
• Ei,nu !Mă ocup de el mai toată ziua,doar când doarme,atunci mă odihnesc şi eu.Îl spăl,îl schimb de câte ori e nevoie ,iar serile îl duc la plimbare în parc,ceea ce îl bucură ca pe un copil...De fapt toţi ne transformăm în copii o dată cu vârsta....
• Ne-am luat cu vorba şi încă nu v-am întrebat ce-i mai important.Ce ştiţi despre fiul dvs.din Moskova ?....Aici i s-a luminat toată faţa.
• Am ştiri foarte bune.Fetele au studiat medicina,cea mare este deja angajată la un spital. El cu soţia mai lucrează,tot la universitate.Berti a primit o învitaţie să predea nişte cursuri le Universitatea din Boston,însă a amânat deocamdată.Cred însă că mă va vizita pe mine pentru o lună. În august,sper.
  Pe urmă se aplecă spre mine,ca şi cum ar avea să-mi spună un secret :
• De ce crezi că mi-a trebuit toată treaba asta grea,răspunderea pentru o casă străină şi pentru un om bătrân ?Ca să adun bănuţi pentru Bertica.Da,mă gândesc deseori ,eu ce am făcut pentru copilul meu ?El s-a crescut singur,s-a instruit singur,nici măcar un costum nu i-am cumpărat vreodată,fiindcă nu aveam voie să i-l trimit.Nici până azi nu ştiu ce s-a întâmplat cu băiatul meu în cei aproape 10 ani cât mi-a dispărut.Nici un rând nu putea să-mi scrie,ca să ştiu că trăieşte....Oh draga mea,am greşit,sunt tot mai convinsă că trebuia să-l iau imediat din Cernăuţi şi să-l scot în România,înainte ca ei să afle că este un geniu.Nu s-a bucurat de viaţă ,genialul meu copil !Iar eu am trăit în pustiu,fără să simt o dată că sunt o mamă ,ca şi toate celălalte mame de lângă mine ..Am fost o nefericită care s-a legat de tine şi prietenii tăi,ca să-mi revărs sentimentele materne asupra voastră.Ştiu că aţi râs uneori de mine,vi s-a părut ciudat să vă distraţi cu ,,doamna de matematică,,...am simţit-o nu o dată,dar n-am putut să mă abţin.Acuma sunt deja liberă să-i ofer fiului meu o sumă de bani,care în ţară la el înseamnă o avere,dar asta nu compensează.anii pierduţi...
• Doamna Adele,cred că greşiţi,aţi fost o mamă bună întotdeauna,numai timpurile au fost vitrege cu voi,şi cu toată lumea ,într-un fel sau altul.Nu se mai poate îndrepta nimic,poate va fi mai bine pentru copiii copiilor.Haideţi să-l cunosc şi eu pe domnul...cum,Willy ?iar pe urmă trebuie să plec.Aş vrea să ajung acasă până pe la ora 4-5, mi-am programat o groază de treburi ...
• Bine,dragă,merg să-l spăl,să-l îmbrac,şi îndată venim să prânzim.Poate totuşi vrei să rămâi ?...Nu i-am mai răspuns,era deja dincolo de uşă.După puţin timp,Adele s-a întors ,aducându-l pe Willy de braţ.Moşulică era curat,mirosea a parfum bun şi părea să fie teribil de simpatic.Mi-a zâmbit cu cel mai fermecător surâs,iar Adela a şi glumit :,,aşa e el,îi plac doamnele tinere şi drăguţe.,,Peste un sfert de oră însă,am revăzut acelaşi surâs pe faţa lui Willy.
• ,,Masca a rămas neschimbată,, mi-am zis eu.Ei,asta-i viaţa...Se strică şuruburile
  La plecare Adela m-a condus doar până la ieşirea din bloc :-,,nu pot să-l las singur,se sperie dacă nu mă vede şi începe să plângă,,Am îmbrăţişat-o şi am trimis-o înapoi,ca să nu intre Willy în panică.Adele m-a strâns tare la pieptul ei,apoi mi-a dat drumul şi s-a întors spre uşă.Am mai stat o clipă până ce am văzut-o apropiindu-se de ascensor.Ea s-a mai întors o dată în direcţia mea şi atunci i-am zărit ochii umeziţi şi buzele mimând un cuvânt de salut.Mi s-a părut că a şoptit :Adio !Dar nu sunt sigură de nimic.La gară am căutat portofelul ca să-mi cumpăr un bilet spre Tel-Aviv.Lângă portofel era un sul de hărtie albă pe care nu eu l-am pus acolo.- ,,Mi-a scris doamna Adele o scrisoare...sau poate o poezie în limba latină,,...am zâmbit pentru mine însămi.
  În tren m-am instalat pe un scaun confortabil,singură pe patru locuri.Încă nu începuse ora aglomeraţiei.Mi-a venit ideea să citesc ce mi-a scris draga mea Frau Colegin,oare în proză sau în versuri ? Dar nu era nimic din toate cele bănuite de mine.Din contra,m-a surprins cu 300 dolari,înrolaţi în foaia de hărtie pe care scria : -Nu te jena să primeşti bani de la o veche prietenă care încă nu a uitat mirosul copturilor făcute de mama ta. Sau consideră că am trimis un cadou pentru fiica ta .în curând mireasă-pe care eu o cunosc încă din căruciorul de baby .Ca şi pe tine,de altfel .Sper că ne vom mai întălni ,dar nu amâna prea mult această întălnire.Timpul meu este limitat.Te îmbrăţişez tare,a ta colegă şi prietenă,Adele....De data aceasta mie mi s-au umezit ochii.
  De ce este atât de trist să te desparţi de oameni buni şi dragi ?