Se repetă oare istoria ?

Nici eu nu știu de ce pun asemenea întrebare al cărui răspuns îl cunosc .Desigur că ea se repetă,deoarece istoria este făurită de oameni,iar omul prin natura sa,este o ființă cu o memorie foarte scurtă ,deci uită binele ,dar mai ales uită și răul care i-a pricinuit suferințe atât lui însuși,cât și altora..Astfel,în mod periodic ne întoarcem asupra acelorași fapte și greșeli cu urmări fatale asupra propriilor noastre vieți. În nici un caz nu ajută în astfel de situații niciun avertisment înțelept ; omul rămâne același,cu bine și rău,cu lumini și umbre ,de-alungul întregii sale existențe pe această Planetă.Au știut acest lucru și înțelepții din alte vremuri,îndepărtate. Cât de clarvăzător a fost istoricul de acum două mii de ani,când a scris în prima dintre cele două cărți despre războiul evreilor cu romanii :,,Eu,Iosef,fiul lui Mattias ,preot de gradul întâi în Ierusalim,martor de la început,m-am hotărât să scriu istoria acestui război așa cum a fost el în realitate ,spre amintirea celor de astăzi,spre a v e r t i z a r e a celor ce vor veni,,(citat din ,,Războiul evreilor,,de Lion Feuchtwanger)Am primit ,prin urmare,un avertisment venit din timpuri îndepărtate,din partea lui Iosef ben Mattitiahu,cunoscut ulterior sub numele primit de la romani,Iosefhus Flavius.Acesta,membru al unei familii preoțești a Templului ,rudă cu dinastia Hașmoneilor,cunoscător al Thorei,apropiat al fariseilor din Ierusalim,a fost în același timp și un admirator al culturii grecești și romane,care nu s-a sfiit să vorbească cu respect despre imperiul care i-a nimicit patria.Iosefhus Flavius a fost un om modern,un om al timpului său.El a luptat ca u erou pentru a-și apăra țara,fiind totodată un lucid între fanatici,un om al păcii în vreme de război,chiar dacă tradiția rabinică l-a considerat trădător.În realitate nu era așa,Iosif ben Mattitiahu a condus oastea pentru apărarea Galileeii ,și-a iubit patria,a trăit personal momentele dramatice pe care ulterior le-a descris în cărțile sale.Faptul că romanii din acele vremuri,ca și mai târziu posteritatea,l-a considerat pe Iosefhus Flaviusun un foarte mare istoric,nu îl transformă pe acesta în nici un caz în a fi trădător.Mai degrabă îl putem înțelege ca pe un realist care a înțeles situația creată pe atunci mult mai bine și mai clar decât semenii săi,sau ca pe unul dintre puținii oameni care se nasc prea devreme ,cu mult timp înaintea veacului lor.

Toate aceste gânduri m-au întors la niște timpuri destul de apropiate,fiind vorba de numai 23 de ani ,și despre un erou național al țării mele,un clarvăzător și el,un om al viitorului,un realist care trăia pentru a-și apăra patria fără a renunța de a-i obține liniștea și pacea.Aidoma lui Iosef ben Mattitiahu,Ițhak Rabin era un realist care se zbătea în mijlocul unor nerealiști ,demagogi și pseudopatrioți.Fiecare început de noiembrie,23 la număr care s-au scurs de atunci și până azi,îmi readuce în memorie acea seară dureroasă,a patra din lună,care a început atât de frumos,cu bucuria întălnirii conducătorului și mulțimea întonând cântece închinate păcii.Seară încheiată cu un final atât de tragic,prin asasinarea lui Rabin de către o mână criminală dirijată de către alți criminali cu creiere înfierbântate și lipsite simțul realității și de umanism iudaic.Precum în toate cazurile extreme de acest fel,și de data asta mă rog ca asemenea greșeli îngrozitoare să nu se mai repete. Niciodată !Ca și atunci,în timpul lui Iosif ben Mattitiau,greșelile comise împotriva poporului datorită unor false ideologii duc întotdeauna la suferințe prelungite pentru întreaga colectivitate umană,pentru toată națiunea .Dacă după acele vremuri cumplite toată suflarea evreiască a pornit într-o umilitoare și chinuitoare migrațiune prin țări străine timp de două milenii,astăzi ,moartea lui Rabin ne-a costat deasemenea foarte scump : a lovit în principiile cele mai sfinte ale statului nostru democratic,a întors politica țării în cu totul altă direcție,părăsind drumul păcii la care poporul nostru aspiră de veacuri.Prin moartea lui Rabin societatea israeliană s-a fărămițat ,transformându-se dintr-un tot unit de interese și aspirații comune , în segmente și grupulețe separatiste care trăiesc fiecare pentru sine.Astăzi se pare că nu mai suntem un ,,noi,,unitar,ci ne împărțim în bogați și săraci, în orientali și europeni, în oameni obișnuiți și ,,elita,,dar mai ales în religioși, extrem de religioși(fanatici),tradiționaliști și intelectualitatea aliniată cu lumea modernă.Partea rea este că fiecare dintre aceste categorii de evrei (asta de fapt suntem cu toții )crede și se declară a fi chiar ,,monopol ,,al iudaismului.Toate acestea se vor schimba cândva,după ce populația va reuși să-și impună punctele de vedere readucând democrația adevărată și pluralismul în viața noastră.Mai avem încă destui oameni adevărați pe care țara se poate sprijini,începând cu Președintele Rivlin urmat de mulți alții care îi împărtășesc ideile și credința în posibilitatea de a reveni la acel Israel pe care și-l doreau cu ardoare Ben-Gurion și Ițhak Rabin.

Brașovul și istoria evreilor brașoveni.

(Acest material a fost înspirat dintr-un articol -discuție dintre ziaristul regretat Sigi Sonntag z.l.în anul 2007 și domnul președinte Tiberiu Roth)

Dacă încercați să țineți palma căuș dându-i forma unui vas adâncit și încăpător,iar degetele să fie cât mai răsfirate și îndreptate spre înălțimile albastre,vă veți putea imagina forma unui oraș unic în frumusețea sa multicoloră, orașul Brașov cel de ieri și cel de astăzi.Căușul palmei adăpostește urbea la fel de minunată în toate timpurile,îngrădită de ,,degetele,,pictate de natură în toate nuanțele de verde.Unul,cel mai apropiat,ca un zid de apărare, se ridică muntele Tâmpa , care de veacuri străjuiește liniștea cuminte a localității.Turiștii ajung până în vârful Tâmpei ridicați de două ascensoare , echilibrându-se una pe cealaltă în drumul de urcare și coborâre.Sau de ce nu, urcând chiar pe jos în mai puțin de o oră,mergând voinicește printre brazii mirosind a proaspăt ,umplându-și plămânii cu aerul curat,transparent ,ozonat.Cândva ,în anii tinereții o făceam și noi cu multă ușurință.La urmă,ajungând în vârful muntelui,admiri orașul văzut în întregime ,ca în palmă.Brașovenii șugubăți spuneau mereu turiștilor cu simțul umorului :,,Dacă este atât de frumos orașul de jos ,de ce v-ați mai urcat până sus ?,, În schimb urcând pe serpentinele către Poiana Brașov, minunata stațiune turistică a cărei faimă a ajuns până departe la urechile iubitorilor de sky în căutare de de pârtii bune,de hotelurile luxoase și confortabile ,ajungi în altă lume în care confortul,plăcerea și liniștea sufletească viețuiesc într-o strânsă simbioză. De aici nu se mai admiră orașul,deoarece minunățiile și puritatea naturii te îndepărtază total de gânduri practice sau de imagini citadine.Acolo sus ,între piscurile înzepezite și mirosul proaspăt al brazilor cu crengi îngreunate de neaua imaculată , bucuria sufletului este și ea pură ca și locul .
.Dar revenind la subiect,trebuie să menționez că Brașovul a fost în toate timpurile un oraș cultural,multinațional,tolerant,cu care istoria a fost darnică,aducându-i în perioade diferite de timp populații care s-au integrat cu dragoste în viața localnicilor ,îmbogățind-o fiecare cu obiceiurile ,limbile,dexteritățile lor. Astfel au ajuns și primii evrei în această zonă binecuvântată cu toate splendorile lumii.Se poate spune că ne apropiem cu pași rapizi de împlinirea a 200 de ani de la momentul înființării Comunității evreilor brașoveni.În luna iunie a anului 1807 a primit aprobare de ședere în Brașov un evreu pe nume Ben Iacutiel,venit tocmai din București.Dar abia în anul 1826 a fost înființată prima Comunitate de către Aaron Lebl,dovadă că în timp de 20 de ani s-a adunat în oraș un număr de evrei destul de mare pentru a se putea înființa o societate de oameni legați de același cult , de interese economice ,ca și un loc de rugăciune comun pentru această populație.De-alungul celor două secole de existență numărul de evrei din oraș s-a mărit considerabil,deși niciodată nu a fost atât de mare ca cel din orașele din Moldova.Se poate spune totuși că evreii brașoveni s-au integrat în viața populației autohtone, dar mai ales erau persoane utile dezvoltării urbei,oameni harnici și ageri,dar și mulți intelectuali care au adus cinste locului.Precum se spune ,omul sfințește locul, iar în cei 20 de ani în care m-am autointitulat și eu ,,brașoveancă,,pot spune că am cunoscut foarte multe persoane de mare calitate umană și culturală, reprezentanți de cinste ai Comunității evreiești.Oameni cu inițiativă ,care au făcut să înflorească viața evreiască, readucând pe prim plan tradiția iudaică și educând tânăra generație în lumina obiceiurilor lăsate de strămoșii lor. Locul de întălnire fiind noua cantină-restaurant ,,cașer,,amenajată atât pentru primirea oaspeților de seamă sau turiști evrei dornici să cunoască pe cei localnici,dar mai ales pentru întălnirile tinerilor elevi și studenți evrei unde participau la cursuri de Talmud-Tora și petreceau seri minunate de sărbătoare,când în jurul meselor încărcate cu mâncare tradițională primeau explicații interesante și utile despre semnificația acestor sărbători. De la însuși președintele și sufletul acestei comunități ,minunatul conducător și prieten atent și disponibil pentru toți participanții , dar și pentru fiecare în parte ,defunctul ing.Sami Leibovici z.l. . Sau pur și simplu Milu !pentru cei din jur ,fie ei copii de școală,fie ei angajați în birourile comunității sau oricare dintre enoriași.Față de Milu existau numai sentimente speciale de simpatie frățească, însoțite de încredere deplină și respect. Căci Milu avea o inimă de aur și o mână întinsă pentru sprijinul tuturora.Erau desigur și multe alte persoane respectabile și devotate față de activitatea care implica toate interesele evreilor brașoveni,începând cu cele social-economice,dar mai ales punând accentul pe cultivarea tineretului în spiritul vieții iudaice.Desigur ,vorbind despre acești oameni ,mulți și buni,nu pot să nu mă opresc o clipă asupra celui mai pitoresc personaj scos din tolba amintirilor mele, și anume domnul Moișe,Șochetul care își împărțea săptămâna pentru a oferi servicii nu numai evreilor din Brașov ,ci și celor din orașele apropiate rămase fără slujitori de cult, ca Făgărași sau Sibiu.Pe lângă această activitate ,acest domn,un erudit în știința iudaică, era și îndrumător și sfătuitor pentru toți tinerii care îl solicitau.Salvat printr-o minune din Holocaust,domnul Moișe s-a întors din Auschwitz împreună cu o soție la fel de frântă fizic și sufletește ca și el .A trimis soția și copiii în Israel,iar el,singurul șochet din regiune ,a rămas în oraș ,,la datorie,, încă câțiva ani buni după plecarea lor ,pentru a nu-și părăsi comunitatea fără un slujitor de cult.
Și pe lângă toate,sau mai ales înainte de toate,nu pot uita minunatul Templu de lângă Poarta Schei,proaspăt renovat prin anii 70,împodobit cu tablouri minunate create special pentru eveniment de către pictorul Eugen Sassu,prietenul familiei mele,dar și prietenul tuturor particianților la festivități.În special la întălnirile festive din Templu, onorate mai întotdeauna de prezența defunctului Rabin Mozes Rosen z.l.,ale cărui cuvântări înțelepte erau urmate întotdeauna de un program muzical de cântece hasidice interpretate de corul Talmud Tora . Despre această perioadă din viața Comunității din Brașov am scris foarte amânunțit într-o nuvelă întitulată ,,Șcheindale,,care face parte din primul meu volum de nuvele publicat în România în anul 2005. Știu că acest volum , pe care sper să mai reușesc o dată să-l reeditez,a fost vândut la București și la Brașov în Librăria Mureșenilor, fiind lansat în fața participanților la o întălnire a Comunității evreiești .Cunoștințele mele despre evreii brașoveni se încheie aici.Știu doar că rândul locuitorilor evrei s-a rărit,deși chiar în această situație Comunitatea continuă să existe și să funcționeze normal,că din nou a fost renovat Marele și frumosul Templu de la Poarta Schei.De data asta sub conducerea domnului președinte Tiberiu Roth,cu 30 de ani după ce Milu ne-a părăsit pe noi,toți prietenii săi și Comunitatea în care a pus atâta suflet.A fost ultimul om de la care mi-am luat rămas bun înainte de a părăsi orașul cel ,,din palma muntelui Tâmpa,,fără să bănuim nici unul dintre noi , că nu ne vom mai revedea niciodată.Dar nu noi,oamenii, ne alegem momentele vieții ,nici pe cele fericite,nici pe cele triste.Iar brașovenii pe care eu i-am cunoscut în acei ani frumoși trăiesc în prezent în Israel,majoritatea dintre ei adunați în orașul Haifa,sub muntele Carmel.Îmi închipui că dorul de locurile natale i-a determinat să facă această alegere.

Cu un singur minut înainte de 12

La mijlocul sec.XVI, un învățat francez pe nume Guillaume Postellus a scris o carte în limba latină,precum se scria în acele timpuri, iar teologii de la Sorbona i-au refuzat cererea de a o publica.Ulterior ,un prieten elvețian ,Oporinus din Bazel a tipărit o ediție unică a acestei cărți ,considerând-o valoroasă.Acuma, cu 500 de ani mai târziu,experții contemporani au înțeles motivul opunerii bisericii față de editarea acestui volum : era una dintre primele cărți care făcea apel la o religie unică în lume și la un stat universal. Deși omenirea a avansat de atunci în foarte multe privințe,ideile lui Postellus mai par și în prezent a fi utopice ,dar rămân la fel de interesante și merită discutate cu atenție.Deoarece uneori intervin situații atât de grave în viața omenirii ,încât ea trebuie să învețe să-și contopească interesele într-un tot unitar ,iar omul,indiferent de religie sau naționalitate să se transforme în reprezentantul și salvatorul firesc al Planetei.

Întălnirea de la Geneva a reprezentanților de seamă din 200 de țări ,cu scopul luării unor măsuri urgente și eficiente pentru salvarea și menținerea intactă a Planetei Pământ, mi s-a părut deosebit de importantă, de serioasă ,în speranța că își va atinge și scopul.Acțiunea a venit cu mare întărziere,și numai atunci când sirena de alarmă a urlat cu disperare în așteptarea salvatorilor.A venit cu câteva clipe înainte de momentul numit ,,prea târziu,,Ne punem toată speranța în seriozitatea soluțiilor înscrise în rezoluția finală semnată de 200 de personalități.Păcat că au așteptat atât de mult,până ce oamenii au început să se sufoce într-o atmosferă viciață ajunsă la un înalt grad de poluare,până ce datorită efectului ,,de seră,,au apărut schimbări dăunătoare ale climei pe întregul glob , iar ghețarii de la Poli se topesc,provocând inundații sau poate și revărsarea apei oceanelor peste pământurile locuite de ființe .Deci unde vom ajunge ,până când se mai poate înainta în asemenea situații. ?
Țin minte că am auzit cu două decenii în urmă vorbindu-se deja despre pericolul unei găuri în ozonul protector al atmosferei și recomandări să se ia măsuri drastice împotriva poluării .Deci s-a vorbit !,și cam atât ; în schimb nu s-a intreprins nimic . Sau nimic important .Deși existau în permanență organizații și persoane experte militând pentru salvarea Globului.Printre aceștia a avut un rol foarte important și activ domnul Al Gor,fostul vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii.
Această activitate valoroasă a rămas însă la nivelul discuțiilor și diferitelor informări explicative,interesante, dar fără a se lua și niște măsuri practice de către autorități.
Însfârșit a venit și momentul unor măsuri oficiale, discutate,hotărâte și înscrise pe o rezoluție semnată de către conducătorii cei mai de seamă ai lumii. Măsurile salvatoare înscrise în rezoluții constituie un început bun și înțelept , dar venit cu o întârziere de două decenii. Noi ,oamenii de rând,ne rugăm ca aceste măsuri să mai salveze ceea ce se poate salva,pentru că acestă planetă este singurul cămin al ființei OM în întregul Univers fără de sfârșit.Partea minunată la întâlnirea internațională de la Geneva constă în faptul că în momentele de mare pericol omenirea se poate uni,deoarece în asemenea clipe grele dispar frontiere,diferențe religioase și naționale ; toate popoarele având același scop de primă importanță cum e salvarea căminului omenirii pe Planeta Terra,în permanent pericol de dispariție .În acest caz raționamentul lui Guillaume Postellus capătă sens, devine logic ,chiar dacă se interpretează altfel de pe poziția omului modern din sec.XXI, diferită de cea a utopicului filozof din veacul XVI.Sau poate nu atât diferită,decât doar simantic,în modul de expunere a argumentelor datorită avansării științei contemporane,a metodelor de studii meteorologice,cărora astăzi oamenii știu mult mai multe decât în timpul lui Postellus,iar savanții de azi au la îndemână instrumente perfecționate,ca și posibilități multiple de a se exprima și explica situația. Problema cea mare constă în acceptarea tuturor guvernanților lumii de-a acționa corect și în comun acord , ceea ce încă nu se întâmplă ; deși situația devine tot mai urgentă ,iar viața pe pământ tot mai grea, mai primejduită .Și când te gândești câte și câte corpuri cerești s-au destrămat dispărând în spațiul fără de sfârșit de-alungul miliardelor de ani poate din cauza unor pericole asemânătoare care astăzi ne pândesc pe noi.!Deci,voi cei care aveți puterea de a lua hotărâri,grăbiți-vă.Se apropie ora 12 !

Romanţă de adio...

Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului ,,romanţă,, şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează .Şi totuşi...! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă , nostalgică ,provocătoare deseori de lacrimi ? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe ,iubire ,tristeţe,despărţiri...Romanţa care reânvie amintiri duioase despre oameni iubiţi,oameni care au lăsat în urma lor bucuria dragostei sau durerea despărţirii.Acel cântec romantic potrivit nopţilor înstelate de primăvară ,care a mişcat profund inimile sensibile în urmă cu 50-60 de ani,contopindu-se cu versul nostalgic şi melodia mişcătoare cântată de voci celebre. Şi totuşi...,romanţa mea nu este scrisă în versuri deoarece niciodată nu am compus vreo poezie ; nu are nici melodie,ştiu doar să ascult muzică ,dar în nici un caz nu compun.Sper să mă bucur de indulgenţa cititorului care va accepta romanţa mea în proză.Da,în cea mai simplă şi obişnuită proză ,precum mi-aţi acceptat scrierile cu multă generozitate în ultimii zece ani.Pentru asta însă,am fost ajutată în permanenţă de un prieten credincios şi ascultător ,care m-a servit cu credinţă în toţi anii săi de existenţă ,calculatorul meu X-p demodat,din ce în ce mai demodat,mai obosit,mai îmbătrânit. Mă rog,ca tot omul.! S-a ţinut ,,tare,,ţinându-se în ritmul meu,din ziua în care am început să scriu şi până în acest moment în care îşi face datoria pentru ultima oară. Uneori leneş,falsând la ,,notele înalte,, răpindu-mi timpul pentru 4-5 corectări, alteori revenindu-şi la o activitate normală, iuţea pasul de trebuia să-l prind din urmă.Ce mai,acest calculator ,cu toate defectele dar şi calităţile sale ,a fost punctul meu de sprijin în modestul meu univers literar. M-a slujit cu credinţă atunci când am scris zeci şi zeci de articole pentru ziarele şi revistele în limba română ,ca ,,Viaţa noastră,,-,,Revista mea,,-,,Gazeta Românească,,,,Revista familiei,,sau în România la ,,Scrisul Românesc,,Revista Prietenia,,şi altele.Mi-a adus prieteni-cititori credincioşi-care au învăţat să mă cunoască şi să mă recunoască chiar dacă uitam să pun semnătura la capătul paginii.Iar în zilele festive ,cu ocazia sărbătorilor mă felicitau telefonic cu o urare de sănătate şi ,,La mulţi ani !,,ceea ce a fost şi a rămas premiul cel mare câştigat de mine şi de prietenul meu X-p.

Pe lângă asta în acest ultim deceniu în care am cunoscut bucuria scrisului,calculatorul meu drag a mai făcut efortul să scrie şi şase cărţi care au văzut toate lumina tiparului,aducându-mi de la prietenii cititori adevăratul câştig exprimat printr-un cuvânt bun şi sincer.
Poate am reuşit să explic sensul titlului acestui text scris într-o limbă prozaică,nu în versuri romantice şi fără o muzică languroasă. Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi iau rămas bun de la calculatorul meu,conținând o parte din suflet revârsat pe pagini albe în format eletronic. Dragul meu X-p, ţi-ai făcut datoria,ai lucrat cinstit până în ultimile clipe înainte de decuplare.Regret clipele când mă supăram tare pe tine,dar şi cele în care mi-ai adus bucuria împlinirii şi m-ai făcut fericită oferindu-mi spre citire un text reuşit creat de inima mea şi de minunea tehnicii care ţi-a dat naştere cu mulţi ani în urmă ca să mă serveşti pe mine.Acuma ,când a venit momentul tău de pensionare,îţi mulţumesc pentru timpul cât ai fost alături de mine,ca să reuşim –o dată mai bine,altă dată mai puţin- să scoatem la lumină gânduri ,amintiri despre timpuri îndepărtate,despre oameni iubiţi pe care noi doi nu-i puteam uita.Pentru toate acestea ţi se cuvine o muzică divină ,un vers măiestru,sau cel puţin câteva cuvinte scrise în proză pe măsura priceperii mele.

Ne-a mai părăsit un IDOL

Ne-a mai părăsit un idol

Când am văzut mulţimea fără număr adunată în Piaţa Primăriei din Tel-Aviv în ziua înmormântării lui Arik Einstein,m-a încercat un sentiment ciudat de tristeţe şi nelinişte : tristeţe pentru pierderea unui OM drag inimilor noastre ; nelinişte datorită analogiei cu alt moment grav din viaţa acestui popor.S-au întors nechemate imaginile triste din aceea seară de 4 noiembrie care a început cu bucurie şi cântec ,ca în final să se încheie cu cea mai mare tragedie naţională a acestei ţări, când în mod mişelesc a fost ucis Iţhak Rabin ,iar o dată cu el o parte din sufletul naţiunii.

Şi iată acum ,din nou, zeci de mii de oameni adunaţi să comemoreze ,să plângă,să regrete pierderea unui artist,cântăreţ,compozitor,dar mai ales a unui om inimos ,bun,modest.Au fost acolo alături de familie prietenii apropiaţi ,tovarăşii de drum,deputaţi,miniştri şi şeful Statului,dar mai ales Domnia Sa Publicul,acela care de zeci de ani îl aplauda cu frenezie şi adoraţie pe Arik Einstein,fie că era prezent pe scenă,fie că îşi oferea numai vocea spre ascultare,cu minunatele cântece compuse de el însuşi.Deşi ,din motive numai de el ştiute ,s-a retras mulţi ani în casa sa modestă,într-un bloc vechi cu trei etaje fără lift,fără apariţii pe scenele teatrelor,totuşi el a fost mereu prezent în mijlocul publicului său.Avea prieteni mulţi ,vechi şi apropiaţi,care şi-au arătat durerea sinceră în faţa mulţimilor ,o durere care ne-a afectat pe toţi .Aş putea spune că cei mai îndureraţi ,pe lângă soţia şi copiii defunctului,i-am ,,simţit,,pe Moni Moşonov, Roni Daniel, sau Rabinul Uri Zoar ,prieten din prima tinereţe, partener în munca artistică din anii de demult,şi nu în ultimul rând,rudă-cuscru prin căsătoria a două fiice Einstein cu cei doi fii ai Rabinului.Toate completate de un mare număr de nepoţi şi strănepoţi comuni.

Faptul că mulţimea de oameni ,printre care foarte mulţi tineri, a continuat comemorarea toată noaptea în Piaţa Primăriei, în interiorul cimitirului Trumpeldor din centrul oraşului,sau în faţa casei cântăreţului până şi în ziua următoare ,faptul că se cântau fără întrerupere cântecele lui Arik,se depuneau flori,se aprindeau lumânări,ne arată că publicul israelian îşi exprimă regretul pentru pierderea artiştilor buni pe care timpul nu a reuşit să-i împingă spre uitare.Căci tot ce este autentic şi bun nu are vârstă,nu are moarte.În afară de asta am obţinut şi un indicator al respectului faţă de generaţia anilor 60-70-80,care a lăsat artişti mari,adevăraţi,care nu căutau neapărat celebtritatea,vedetismul,bogăţia.Era generaţia născută din părinţi supravieţuitori ai războiului,oameni care ştiau să aprecieze viaţa,care se mulţumeau cu puţin-dar bun,fapt pentru care îşi educau copiii să ia viaţa în serios,să muncească din greu ,căci mumai prin muncă se obţine succesul ,căci arta adevărată se face cu multă trudă pe lângă talent,şi nu prin goana după bani.Aşa arăta generaţia ,,veche,,-acea care încet-încet ne părăseşte.După cum ne-au părăsit Naomi Şemer,Iehud Manor,Şoşana Damari,Arik Lavy,iar acuma ne-a lăsat şi Arik Einstein,frumosul,talentatul actor şi cântăreţ cu vocea limpede.Însă comoara lor a rămas aici,ne-au lăsat cântecele şi versurile lor ca să ne bucure inimile , să nu-i uităm niciodată , iar tinerii de azi să înveţe de la ei valoarea muncii,a modestiei şi a calităţii.

                                                                                                            Hedi S.Simon

Acuma ştiu...

Cu două săptămâni în urmă eram încă foarte îngrijorată în ceea ce priveşte situaţia politică din zona noastră : mă întrebam cum se vor desfăşura convorbirile dintre Israel şi palistinieni,care va fi rezultatul acestor contacte,dacă se vor solda cu un rezultat pozitiv sau cu încă o păcăleală venită din ambele părţi ,doar pentru a face ,,plăcere,,prietenilor de peste ocean.Astăzi însă,toate aceste griji au trecut pe plan secundar,fiind înlocuite de o preocupare mult mai importantă ,şi anume aceea legată de Iran.

Nu mă opresc asupra amânuntelor semnării unei înţelegeri provizorii între Iran cu Puterile lumii occidentale.Toţi au auzit,au citit şi au urmărit aceste ştiri la televiziune. Faptul că reprezentanţii ţărilor împlicate într-un conflict se întălnesc este ceva pozitiv ,deoarece indică că atenţia lumii asupra primejdiilor este trează,că Israelul a reuşit să trezească această atenţie,dovedind lumii că Iranul este o primejdie reală pentru toţi şi nu numai pentreu ţara noastră.Pe lângă asta,este clar ca lumina zilei că ,,pacea cea mai şubredă e de mii de ori mai bună decât un război distrugător,chiar dacă se încheie cu o victorie.,,

Prin urmare ,mă întreb de unde vine îngrijorarea mea,din moment ce situaţia creată pare să aducă nişte speranţe şubrede,dar totuşi....speranţe.

Memoria mea însă nu mă înşală, nu am uitat lecţiile de istorie şi încă mai sunt încredinţată de faptul că deseori istoria se repetă.

În anii 30 din secolul trecut părinţii noştri erau şi ei panicaţi de apropierea iminentă a unui război.Chiar dacă încă nu se limpeziseră toate problemele ,nu se ştia încă ,,cine contra cui,, care vor fi părţile beligerante,în schimb evreii se simţeau învăluiţi într-un vânt îngheţat care se răspândea dinspre Germania ,cuprinzând rapid toată Europa.Mulţi erau deja pregătiţi să emigreze în Palestina sau în America,deşi din păcate au reuşit foarte puţini.

Şi deodată ,din senin ,a răsărit ,,soarele,,ceea ce a liniştit aproape pe toţi.Mai puţin pe clarvăzători.Şi anume ,s-a încheiat un pact ,,grandios,,-liniştitor,aducător de nădejdea reântoarcerii la viaţa normală.Rusia a încheiat un pact de neagresiune cu Germania, părţile s-au înţeles asupra unor ,,mici,,modificări geodemografice între ţările europene favorizând ambii parteneri,iar în final toată înţelegerea a primit semnăturile preţioase ale Miniştrilor de Externe, Riebentropp şi Molotov. Toată lumea s-a simţit uşurată de povara unui război,lăzile pregătite pentru plecarea în necunoscut au fost despachetate,iar viaţa şi-a urmat cursul normal... Până pe 21 iunie 1941,când Germania a atacat Uniunea Sovietică pe ,,nepusă masă,,după care s-a declanşat infernul care a costat milioane de vieţi omeneşti,printre care şi 6 milioane de evrei. Războiul a durat 5 ani plus încă 50 de ani de ,,post traume,,pentru supravieţuitorii nefericiţii –fericiţi –că mai trăiesc,dar nu uită.

Iată până unde îţi poate merge gândul când ţi se dezvăluie sensul unui singur cuvânt : acord, înţelegere,pact...şi te întrebi : ce se află dedesubtul şi printre rândurile acordului cu pricina ? Un singur lucru poate să mă liniştească la ora actuală,după ce toate semnăturile au fost deja consemnate în documentele oficiale ( în timp ce conducătorul spiritual al Iranului ,,tuna,,împotriva Americii şi ,,câinilor de sionişti,,).Sunt liniştită că ştiu un fapt sigur :Israelul de azi,spre deosebire de Rusia anului 1941,nu poate fi luată ,,ca pe nepusă masă ,, nici o putere nu va fi în stare să ne ia prin surprindere,deoarece noi suntem avertizaţi,suntem încercaţi şi căliţi ,dar mai ales avem o Armată antrenată din punct de vedere strategic şi cu motivaţie morală ca să apere singura ţară care este căminul naţional al poporului evreu.

c




Moştenitorul

( Din ciclul  „Poveştiri israeliene”)



























         Li se spunea : „ Rele trei Roze” şi ele s-au obişnuit cu această poreclă.La început a fost doar o poreclă aruncată într-o doară de un coleg de servici mai miştocar.  Apoi, fiindcă erau prietene bune şi doamne simpatice, denumirea a fost acceptată de toată lumea, iar cele trei cucoane au luat-o ca pe ceva normal.
Erau prietene bune, lucrau în aceaşi secţie şi la drept vorbind, purtau acelaşi nume .Una dintre ela era Şoşana, a doua , veterana, se numea Vered, iar cea mai tânără, ultima angajată în inteprindere , a venit din România abia cu zece ani în urmă şi încă nu a apucat să-şi schimbe numele de Rozica.Deci Şoşana, Vered şi Rozica.Colegul miştocar avea perfectă dreptate, doar că s-a exprimat cu haz.
Acum un an acest trio s-a despărţit, dar numai la locul de muncă.Vered s-a pensionat şi a fost sărbătorită de către întreaga instituţie exact în ziua când a împlinit 60 de ani. Peste trei luni a urmat-o şi Şoşana. A rămas doar Rozica să muncească în continuare, fiindcă nu a ajuns la vârsta pensionării şi mai avea nevoie de nişte ani munciţi pentru „rotunjirea” pensiei.
Grupul lor nu s-a destrămat însă.Cele trei roze au rămas la fel de prietene nedespărţite ca şi până atunci.Doar că se întâlneau numai după mesele, când Roza îşi termina serviciul ; fie acasă la Şoşana sau la Vered, fie undeva în oraş la o cafea, într-un parc sau chiar seara la un spectacol.
Şoşana locuieşte pe strada Sprinţak, nu departe de intersecţia dintre Karlibach- Dubnov- Ibn Gvirol.Ea spunea mai mult serios decât în glumă că a nimerit poziţia cea mai reuşită care poate exista într-un oraş. Are cinemateca în faţă, poşta şi magazine, două policlinici la  câteva case destanţă, plus locul cel mai important pentru toţi- Loteria centrală.
Fetele râdeau de felul cum se împăuna ea cu această achiziţie recentă- micul ei apartament.
        -  M-am mutat abia nu de mult şi nu m-am obişnuit încă cu fericirea aceasta.Lăsaţi-mă să mă bucur şi eu un timp!
        -  Bine, dragă, bucură-te că ne-ai părăsit  pe noi la marginea oraşului şi te-ai mutat între „bogătaşi”, o înţeapă Vered.
        -  Ei, dai un ban şi stai în faţă- adaugă Rozica. Pentru asta ai şi schimbat tu trei încăperi mari în schimbul unei singure camere.
        -  Cu bucătărie, baie şi balcon, îi răspunse Şoşi cu o voce puţin înţepată, iar când ajunse la cuvântul „balcon” ridică şi degetul arătător, ca o ameninţare.
        -  Bravo, bravo zise Vered împăciuitoare.Şi balconul este bun la ceva!
        -  La ce ? întreabă Rozi.
        -  Păi cum la ce? Pentru o serenadă!
Izbucniră în râs  toate trei şi începutul de enervare se risipi le fel de repede precum apăruse. Mai ales că în clipa aceea se auzi un sunet minunat de vioară interpretând muzică de Johan Strauss.
În acea după amiază de primăvară cele trei roze s-au adunat în părculeţul  dreptunghiular care înconjoară Cinemateca.
Mai stăteau vreo zece persoane pe băncile din piatră plasate faţă în faţă pe cele două laturi ale dreptunghiului. Se încălzeau la soarele blând de sfârşit de aprilie, ascultându-l cu plăcere şi nostalgie pe bătrânul scripcar care ştia atât de bine să mângâie sufletele cu  melodiile sale.
        -  Bingo! Exclamă Rozica. Vorbeşti de balcon şi gata apare cavalerul  . . .
        -  Ei, drăguţo, încearcă să-ţi imaginezi cum arăta acest cavaler acum treizeci de ani, sau pe ce scenă celebră a apărut el cândva în acele vremuri  . . .
        -  Dar astăzi l-ar angaja vreo orchestră în ciuda măestriei lui ?!
Se făcu tăcere, timp în care „rozele” se gândeau fiecare la ea însăşi, cea de acuma şi cea de altădată. Apoi  Şoşi întreabă :
         -  Credeţi că el cântă de plăcere, de dragul muzicii?

1
         -  Poate , poate mai cântă în amintirea anilor cei buni.Dar şi pentru bani ; nimeni nu trăieşte din amintiri.
Rozi se ridică, îndreptându-se spre colţul unde violonistul nostru şi-a  instalat cutia viorii, deschisă pentru dărnicia ascultătorilor, răsplătiţi cu o înclinare a capului sau cu un scurt „spasiba”.
Vered întreabă în şoaptă , ca şi cum ar fi putut fi auzită :
        -  Cât se dă? Tu cât ai pus în cutie?
        -  Eu am pus 20 de şekeli, dar sunt şi monezi mai mici acolo, de 10, de 5 . . .
        -  Păi, să punem şi noi.
Luă o hărtie din mâna lui Şoşana , adaugă una deja scoasă din poşeta ei şi porni să-şi depună ofranda pe altarul artei.
La întoarcere Vered îşi ciufuli frumosul ei păr alb ca neaua, cum face întotdeauna  în momentele de emoţie.Ciudat ce aer tineresc îi dădea acest cap zburlit.
        -  Ştiţi ceva, fetelor, viaţa este tristă la urma urmelor.
        -  Bingo! Cu această descoperire îl depăşeşti pe Einstein. El ar fi spus cel puţin că viaţa este relativ tristă, probabil mai spre sfârşit.
        -  Cine a spus asta? sări Roza. Viaţa poate fi grea şi tristă  în orice moment. Într-o zi cred că am să vă povestesc câte ceva despre mine, încheie ea după o clipă de gândire.
        -  În sfârşit te-ai gândit şi la noi. Spune când va veni ziua aceea când ne vei povesti ceva despre tine.Cât mai rezişti trăgând pietrele acelea singură singurică pe umerii tăi?
Vered o privi direct în ochi pe Roza, care micuţă cum era,  părea o păsărică speriată în faţa unui uliu. Rozica era o femeie în miniatură inclusiv numele ei care era un diminutiv şi nu un nume de femeie întreagă.Numai ochii erau mari şi senini , albaştri ca cerul lunii aprilie şi total asortaţi cu părul blond, suedez.
Lui Şoşi îi plăcea s-o necăjească uneori cu întrebarea : Roza, spune-ne tu nouă când te-ai vopsit ultima oară?
Sau : ia zi, ce număr de blond foloseşti , ca să  încerc şi eu, poate o să arăt mai frumoasă . Răspunsul era invariabil, scurt şi categoric.
        -  Este numărul primit de la mama.Nu se vede că e blond natural?Aşa m-am născut!
        -  Bravo, în curând o să se albească.
        -  Cum s-a albit la tine!
        -  Exact, vezi că ştii!Doar că m-am refăcut cu Coleston nr. 3 ca să ajung la „forma iniţială”: focoasa brunetă din Casablanka!
Vered încheia discuţia de obicei cu un ton hazliu împăciuitor.
        -  Frumoasa mea nordică şi focoasa mea brunetă, vă admir pe  amândouă în aceeaşi măsură  şi vă iubesc pe amândouă.
        -  Şi eu pe tine, replică Rozica.
        -  Nu vorbi în numele meu!se repezi Şoşana. Iar după a clipă completă ideea : - Eu vă iubesc pe amândouă.Ce naiba, suntem o familie!
Cu acestă discuţie se încheiau de obicei întâlnirile lor. Cu mici variante.
Astăzi de pildă Şoşi nu avea încă chef să se despărtă de „fetele” ei, se părea că este încă prea devreme pentru a rămâne singură.
        -  Fetelor, m-am gândit să mai veniţi până  la mine.
        -  Păi de câte ori vrei să-ţi admirăm „apartamentul”?De când te-ai mutat în această zonă de elită, noi tot la tine venim.
        -  Haideţi, zău, doar e la doi paşi distanţă.
        -  Ai ceva bun?
        - Plăcintă cu vişine! E destul de bun?

2
        -  Vişine din borcan? Vered se pricepe la nuanţe.
        -  Nu din borcan, nu din cutie, ci vişine proaspete din piaţa Carmel.
Rozica sări în picioare.
        -  Dacă tu ai dat 25 de şekeli pentru 1 kg  de vişine ca să ne înviţi pe noi la plăcintă, atunci
meriţi să urcăm, la tine  . . . ca să mai vedem o dată apartamentul.
        -  Chiar dacă a douazecea oară, eu zic să mergem  să vedem cum de ai gătit tu vişine în aprilie . . . .
Continuară discuţia în timp ce o urmau pe Şoşi pe scări până la etajul doi. Rozica avea grijă să tot apese butonul pentru luminarea casei scărilor.
Şoşi mergea prima, având cheile deja pregătite în mână , gata să deschidă uşa.Deodată făcu un semn brusc şi le opri pe celelalte două ce veneau în urma ei, cu un sâsâit prelung.
Vered, cea mai înaltă, aruncă o privire peste capul lui Şoşi şi înţelese imediat că se întâmplă ceva ciudat. Rozi o împinse cu degetul pe spate şi începea întrebarea „ce se întâmplă”, dar fără s-o continue. Căci Vered întoarse capul suficient de repede pentru a-i pune un deget peste buze, mimând doar răspunsul : taci, . . . uşa este întredeschisă.
Şoşana la rândul ei le arată în ce colţ  să se oprească şi ea înaintă spre uşă, mărind crăpătura foarte încet, pentru a nu fi auzită. Mai făcu un semn că ea are de gând să se strecoare în casă, iar ele să pregătească telefonul, un cerc în jurul urechii. Apoi dispăru în semiîntunericul din  interior.
Uşa de la intrare dădea direct în salon, iar în dreapta era o mică bucătărie, având o deschidere  acoperită cu o perdea din pluş. Şoşi i-a promis lui Vered să instaleze acolo o uşă glisantă în locul  perdelei de”teatru”, dar deocamdată a amânat-o pentru  altădată când va avea bani. Acuma i-a prins bine să se poată strecura neauzită în spatele peredelei  de unde a văzut că în bucătărie nu era nimeni.
A înaintat deci în vârful picioarelor şi s-a apropiat tiptil de geamul care despărţea bucătăria de salon.Foştii propietari au folosit probabil acest geam deschis pentru a introduce mâncarea în sufragerie fără a face ocoluri.Şoşi a pus două ghivece de flori pe pervaz, neavând nevoie de sufragerie. Acuma putea să privească nestingherită printre cele două ghivece spre cameră, unde ea şi-a aranjat un salonaş cochet, care înainta pâna la uşa ce dădea spre balconul mare şi închis. Acolo avea un foltoliu cu o măsuţă în dreptul ferestrei, care se deschidea spre parcul cinematecii, iar la peretele opus era o canapea destul de comodă pe care dormea ea toată vara- adică 7-8 luni pe an.Şoşi observă o mişcare pe balcon şi inima începu să-i bată cu putere.Deci nu era singură în casă, mai era şi un hoţ.
     „ -  Calmează-te femeie că nu eşti singură, prietenele tale aşteaptă pe casa scărilor gata să strige după ajutor şi să cheme poliţia.Acuma fii calmă şi vezi ce se întâmplă.”
Gândul acesta o linişti şi deodată începu să acţioneze de parcă ieşise din propria ei persoană  şi era altcineva, care îi dădea ordine şi îi dirija fiecare mişcare.
        -  Acuma nu respira, ca să nu te audă.Aşteaptă să-l vezi mai întâi cum arată.O fi înarmat, fioros, criminal?
Uşa balconului scârţâi puţin şi îl văzu : un bărbat tânăr, până în 30, nu prea înalt ( Vered l-ar nimeri în creştetul capului), îmbrăcat obişnuit , ca toţi tinerii.Nu ducea nimic în mână, deci acolo n-a găsit nimic.Acuma va căuta ceva în salon, îşi zise Şoşi şi în clipa aceea îşi aminti că a văzut imagini urâte de tot la ştirile T.V. , cum au fost bătute nişte persoane în vârstă de către tineri ca acesta, numai de supărare că nu au găsit nimic valoros de furat. Atunci o apucă un nou val de spaimă şi dorinţa aprigă de a ţâşni pe uşă afară şi de a fugi împreună cu fetele.Dar curiozitatea o înţepeni lângă fereastră. „Trebuie să văd ce face!îşi impuse ea. Dacă mă descoperă , îl lovesc cu un ghiveci.”
Continuă să-l privească-Băiatul se învârti de câteva ori prin cameră. Se opri în dreptul

3
televizorului făcu un gest pe înţelesul  oricui :” nu merită!” Apoi deschise sertarul de sus al bufetului, scotoci puţin şi scoase ceasul- medalion prins pe un lănţişor de aur.
Îl puse pe televizor şi continuă cu următorul sertar, unde erau tacâmuri acoperite cu faţa de masă albă, cea pentru oaspeţi. El trânti la loc sertarul şi se apleacă căutând alt sertar, dar nu mai era nici unul.În schimb alături se află dulăpiorul cu muzică bună ; plăci vechi, C.D.-uri şi două rafturi de cărţi.
Băiatul deschise larg uşile şi se lăsă în jos, privind înăuntru cu atenţie.La un moment dat se aşeza pe jos , pe covor şi începu să scoată cărţile.
 „Măi să fie! Ce face acolo puştiul, doar nu crede că am pus bani între cărţi!”
Într-adevăr îl văzu răsfoind carte după carte, citind titlurile, pe urmă ultima copertă, apoi continuă scoţând  toate volumele şi aşezându-le în ordine lângă el .
La un moment dat, s-a oprit  la un volum de format mai mare, l-a deschis şi a început să-l citească.
„Dumnezeule mare, îşi zise Şoşana, ce fel de hoţ e ăsta, adică a venit la mine ca la bibliotecă?”tânărul se spijini de dulap şi ridică cartea în  direcţia balconului pentru a prinde ultima lumină , continuând să citească.
„ Să-i aprind lumina ca să-i ofer condiţii mai bune!Şoşi aproape izbucni în râs.dar realiză în clipa aceea că ar putea cu un mic efort să vadă ce cărţi citeşte hoţul ei. Îşi vârî nasul între cele două ghivece ca să-şi apropie privirea de mâinile bărbatului ; oricum el nu se mai uita în nici o direcţie în afară de paginile cărţii.
După formă şi mărime, Şoşana înţelese cu ce se ocupă omul.Avea în fundul dulapului vreo trei cărţi vechi rămase de la bunicii ei, ca singura moştenire pe care o aveau pentru ea. Deşi nu ştia să citească ruseşte,ea şi-a notat undeva că acest volum era un roman al scriitorului Fiodor Dostoievski, că se numea „Fraţii Karamazov” şi o dată, cu mulţi ani în urmă bunicul i-a povestit despre autor, despre Rusia din secolul XIX şi i-a relatat pe scurt conţinutul romanului. Bunicul era un om şcolit, avea şi nişte diplome pe care Şoşi le păstra între paginile „moştenirii”.
„Să-şi ia banii toţi din casă, dar nu amintirile mele de la bunici”, gândi Şoşana şi tot atunci zămbi : care bani?Poate o să-mi arate el unde se găsesc banii mei.
Urmărind această scenă stranie, Şoşana a pierdut noţiunea timpului!de cât timp stă ea acolo şi urmăreşte un hoţ care citeşte cărţile ei vechi?Oare este devreme?Sau s-a făcut târziu?În cameră se făcu tot mai întuneric.Tânărul se ridică, înalţă braţele într-un gest care poate însemna multe: n-am găsit nimic, nu-i nimic de furat în  casa asta, voi încerca în altă parte, sau poate” dă-l dracului de furat, nu sunt în stare şi nu mă pricep ; nu sunt hoţ!”
Se aplecă şi aranjă la loc toate cărţile în dulap,în afară de „Fraţii Karamazov”.Ţinu cartea câteva clipe în mână ca şi cum era în cumpănă grea : „ o iau cu mine sau o las aici?”Apoi se hătărî: luă cartea sub braţul stâng şi cu mâna dreaptă apucă ceasul legat de lanţul de aur.Îl cântări o clipă în mână şi îl aruncă înapoi cu dispreţ în sertar.Din cauza întunericului nu şi-a dat Şoşi seama dacă omul dispreţuia ceasul ei, aproape lipsit de valoare sau pe sine însuşi?
El se îndreptă spre uşă cu fruntea sus şi pasul apăsat.Era sigur că nu l-a văzut nimeni sau era mândru de propria sa persoană?
În clipa când a deschis uşa  Şoşi a mişcat perseaua , îndeajuns pentru a obţine o mică crăpătură prin care să-şi vadă oaspetele îndeaproape.Pentru o clipă privirile lor se întâlniră. Bărbatul tresări puternic, stătu o secundă s-o privească în ochi, după care a ţâşnit ca împins de un resort şi dus a fost. Fetele nici n-au reuşit să-l vadă cum arată din cauza vitezei cu care se „topea” pe scări înspre ieşire.Doar Şoşana a înţeles în fracţiunea aceea de secundă privirea vinovată şi ruşinată a tânărului.
Fetele au năvălit în casă, speriate ,în panică, ţipând care mai de care, pipăind-o pe Şoşi dacă e întreagă, dacă a fost lovită, jefuită.

4
        -  Calmaţi-vă, strigă ea. Gata ,este totul în regulă, nu m-a bătut, nu m-a omorât , nu m-a jefuit.Omul a plecat şi nu o să se mai întoarcă, nici la mine, nici în altă parte.
        -  De unde ştii? strigă Vered ,cheamă poliţia!
        -  Stai cuminte, nu-i nevoie de poliţie.L-am urmărit pe tânăr prin geamul acesta şi l-am privit în ochi. El nu este hoţ!
        -  Ce te face să crezi? Întreabă Rozi, mai moale.
        -  Îmi închipui că omul este la mare ananghie şi din disperare a vrut şi el să-şi încerce norocul într-o casă de bogătaşi.Şi unde a nimerit?Mai întâi la o uşă veche, simplă, care se deschide la prima atingere.A intrat dar nu a ştiut ce să caute, unde să caute, aşa că s-a învârtit fără să se grăbească , cum trebuia s-o facă un hoţ cu experianţă.A scotocit prin dulapul cu cărţi, dar în loc să caute bani, s-a aşezat pe jos, ca să citească litaratură clasică pe ruseşte.
De data aceasta cele două prietene au încremenit privind-o cu gura căscată.Vered îşi reveni prima.
        -  Ţi-a luat ceva preţios până la urmă?
        -  Da şi nu. Mi-a luat o carte, un roman de Dostoievski. La un magazin de anticariat va obţine în jur de 30 de şekeli pentru carte. Dar se pare că el nu o vinde, el vrea s-o citească.
Însă această carte pentru mine avea o valoare sentimentală.Moştenire de la bunicul, tatăl mamei.
        -  Cum s-ar zice , el tot te-a jefuit, sări Vered.
- Nu, nu m-a jefuit, puteam să o iau înapoi în momentul când m-a zărit, dar nu am
 făcut-o.Am lăsat şi eu cuiva o moştenire.Vedeţi voi, tot nu aveam eu moştenitori.
        - Fie, dacă vrei tu aşa.Dar uşa când ai de gând s-o înlocuieşti?
        -  Chiar măine dimineaţă va veni meşterul. Pun o uşă solidă şi gratii la ferestre şi balcon.
Rozica se aşeză însfârşit pe un fotoliu, îşi drese glasul şi întreabă puţin jenată :
        -  Şoşana, toate astea costă mulţi bani. Ai să faci faţă?Dacă este nevoie , noi două putem să te ajutăm.
         -  Nu, nu-i nevoie dragele mele.Banii sunt pregătiţi până la ultimul gruş.Ne-am înţeles fără probleme asupra preţului.Aşa că mâine lucrătorii fac treaba iar eu plătesc cheş şi gata.
        -  Stai puţin, strigă Vered, banii sunt în casă? Nu i-a luat hoţul?
        -  Sunt toţi în casă , în sertarul cu tacâmuri.Doar că el nu s-a gândit să ridice faţa de masă albă care acoperă tacâmurile.Vreţi să vedeţi?
Au izbucnit toate trei într-un râs isteric
După ce s-au potolit Şoşana a spus :
        -  Şi acuma să ne întărim cu nişte plăcinte cu vişine.Parcă pentru asta aţi urcat?!














5

Ce aduce clipa...

               Hedi S.Simon

Întunericul s-a lăsat devreme ,ca în toate serile de iarnă.Începutul lunii martie era încă foarte departe de sfârşitul iernii în oraşul de la poalele Tâmpei ,chiar dacă noi începusem să ne pregătim deja pentru sărbătoarea de Purim.Aceasta este sărbătoarea primăverii şi a bucuriilor,simbolizând momente istorice despre salvarea poporului evreu de furia duşmanilor în vremuri îndepărtate numărând milenii şi petrecute în locuri însorite de pe alt continent.Acuma însă nu ţineam cont de stratul gros de zăpadă în care ni se înfundau picioarele, deoarece  gândul ne ducea la întălnirea care va avea loc în curând cu prieteni mulţi în jurul unei mese festive, supraîncărcată cu ,,munţi,,de prăjiturele coapte în forma pălăriei lui Haman,duşmanul care a fost învins în ziua de Purim ,salvându-se astfel viaţa stră-strămoşilor noştri. Despre toate acestea vorbeam în casă cu fetiţa noastră în seara de 4 martie 1977,povestindu-i despre momenele de groază trăite atunci de evrei, momente  urmate  de profunda uşurare la aflarea veştii despre eliberarea poporului de duşman.Şi de câte ori s-a mai repetat acest scenariu în viaţa evreilor de-alungul istoriei lor zbuciumate.!
Desigur că în continuarea serii am mai avut de răspuns la multe întrebări despre regina Ester şi în special despre costumaţia pe care trebuia s-o îmbrace fiica noastră după,, moda ,,rochiilor purtate de această regină legendară.
În această atmosferă prevestitoare de bucuria sărbătorii,ne-am ocupat locurile în jurul televizorului pentru a vedea ştirile serii,urmate de un film bulgar.După atât  de mulţi ani,cum de îmi mai aduc aminte ce film ni s-a transmis în seara aceea ? Fiindcă atunci ,tocmai în seara aceea la ora 21,22 a început clipa cea rea,clipa cea nefastă,care a frânt toate bucuriile prezente şi viitoare ale unei ţări întregi.La început noi nu am înţeles ce se întâmplă : oare dansează vecinii de la etajul de sus , ne-am întrebat, oare tremură scaunele de sub noi şi se mişcă lustra peste cap ? Numai în momentul când am observat că pereţii se înclină schimbându-şi poziţia normală ,iar ecranul televizorului s-a întunecat ,lăsând în urmă sute de puncte argintii- vestitoare ale dezastrului- am înţeles că în jurul nostru se petrece o catastrofă cum noi încă nu am trăit şi că ar trebui să întreprindem ceva.Eu am rostit cu o voce care nu era a mea : ,,cred că se cutremură pământul,,.Imediat după asta soţul a scos din priză aparatele electrice,a adunat paltoanele ,după care ne-a împins afară pe amânouă,fata şi cu mine,îmbrăcându-ne pe drum. Locuinţa noastră fiind la parter,ne-a luat o fracţiune de secundă să ajungem afară,pe spaţiul înzăpezit între blocuri.Abia atunci m-am speria,deoarece am recunoscut siluetele tuturor vecinilor de la etajele superioare,stând cu picioarele goale scufundate în zăpadă şi îmbrăcaţi doar în pijamale,aşa cum ieşiseră din paturi când a început cutremurul.Numai noi am ajuns ultimii, în clipa când pământul începu deja să se liniştească ,reluându-şi imperturbabil rotaţia fără de sfârşit în jurul axei sale.Ne-am întors în casă după ce s-au retras şi vecinii ,convinşi că ne aşteaptă o nouă pauză de vreo 30-40 de ani până ce pământul se va enerva încă o dată.În casă însă ,a urmat abia adevărata spaimă,când ne-am văzut deodată izolaţi de lume :televizorul era mort,staţiile de radio Bucureşti nu funcţionau,telefoanele amorţiseră într-o tăcere îngheţată.
Abia mult mai târziu,după miezul nopţii ,am auzit o voce cunoscută care anunţa în limba română despre cutremurul catastrofal care a avut loc în România.Nu era Radio Bucureşti,care continua să tacă.Ne vorbea staţia ,,Europa liberă,,transmiţând toate informaţiile despre cele petrecute,despre nenorocirea din capitală, numind cu lux de amânunte străzile şi clădirile dărâmate până la fundaţie ,inclusiv miile de oameni  morţi, surprinşi în interiorul apartamenelor dezbrăcaţi  ,sau chiar dormind .Crainicul continua să citească nume peste nume de oameni recunoscuţi sau de persoane prea bine cunoscute de întreaga naţiune.
În noaptea aceea nimeni nu a mai închis un ochi .Sărbătoarea de Purim a dispărut în ceaţă,uitată de tot pentru acel an.În schimb am plâns atunci şi în zilele care au urmat ,pentru miile de victime necunoscute,ca şi pentru oamenii mari pe care îi admiram şi îi iubeam.Am plâns şi pentru blocul ,,Casatta,, pentru ,,Carlton,,- căzut a doua oară în ultimii 40 de ani şi pentru multe alte locuri minunate,care au luat cu ele minunatul Bucureşti de altădată,chiar dacă ulterior au fost reconstruite frumos, măreţ dar...prea modern.Aşa dar o clipă,una singură,a dărâmat o lume,a luat cu ea pe Doina Badea şi pe Toma Caragiu,şi câţi alţii,pe care nu-i poate reconstrui nici un arhitect,nu-i poate înlocui nimeni pe lumea asta,deoarece au fost unici .Până şi astăzi,după 36 de ani, mi se umezesc ochii ori de câte ori aud vocea inconfundabilă -puternică dar caldă şi catifelată totodată-a Doinei Badea,care pătrunde adânc până în sufletul ascultătorului cum nu a mai fost alta, sau încă nu am încetat să mă întristez auzindu-l pe Toma Caragiu prezentând un umor ,,cu dinţi ascuţiţi,,care te făcea să gândeşti profund la fiecare cuvânt ,care numai vesel nu era.
Iată ce se întâmplă când se revoltă natura împotriva omului ; se înfurie pe omenire ,luând cu ea pe cine nu trebuie şi lăsând pe pământ tocmai pe cei care vor continua s-o înfurie.Iar pedepsele se tot repetă.Fără avertismente,fără a ne lăsa timp de pregătire.Urgia vine şi pleacă într-o clipă.Dar ce lasă în urma ei ?....

Cuceritorii printre noi.
                Hedi S.Simon

Era o seară plăcută de început de iulie .Încă nu începuseră căldurile sufocante cu aerul încărcat de umezeală şi de aceea  aveam impresia că prin ferestrele deschise mai pătrunde un iz din parfumurile primăverii.Cam târziu pentru această perioadă a anului,dar uneori se mai întâmplă asemenea decalaje în succesiunea anotimpurilor.Din experienţă ştiu că în anii de acest fel ,vara ne plăteşte cu vârf şi îndesat ceva mai târziu,prin septembrie,chiar şi în octombrie. Dar ,natura îşi are legile ei ,iar noi oamenii nu avem nici o posibilitate să întervenim. De aceea mă bucur în continuare de seara plăcută,şi mă las copleşită de o stare de lene şi oboseală care mă toropeşte.Cartea îmi cade din mână de câteva ori,până ce iau hotărârea să mă retrag în dormitor şi să mă odihnesc bine,fără să mă las deranjată de hărâitul televizorului sau de zgomotele străzii.Îmi trece prin cap că ar trebui să controlez dacă am închis uşa ,totuşi continui să înaintez spre pat.Când Dani,soţul meu este acasă,se ocupă el de problemele de ,,securitate,,ale casei ,controlează gazul,jaluzelele de pe balcon,uşa de intrare , astăzi însă el lucrează în schimbul de noapte,iar eu sunt mai neglijentă.Ştiu  precis că televizorul l-am închis mai de mult,înainte de a lua cartea pentru a citi.Nu mai suportam filmele fantastice care se repetau la mai toate posturile ,deci în lipsă de altă ocupaţie îmi aranjez aşternutul pentru la noapte.În clipa când am terminat această operaţiune,mi-am zis : ,,totuşi voi încerca uşa înainte de a intra în pat,,şi chiar atunci am auzit soneria sunând frumos ,,Fuer die Liese,,-o dată,de două ori,până ce am ajuns să deschid începuse şi al treilea clinchet.Ceasul arăta ora 10 şi jumătate,nu atât de târziu ca să mă sperie.Am întrebat totuşi :- ,,cine sună ?,,
- vecinul! A răspuns o voce de bărbat,care mi se părea cunoscută.Totuşi am întrebat :,,care vecin ?,, Aceeaşi voce baritonală a răspuns - ,,vecinul cel nou,de sus,din apartamentul de peste voi,,
Am întredeschis uşa şi l-am văzut.Era într-adevăr tânărul care în ultima lună ne ocupa mereu ascensorul cu tot felul de bagaje sau materiale de construcţii.Am deschis,iar el a intrat îndată,fără a mai aştepta învitaţia. Totuşi şi-a cerut scuze pentru ora nepotrivită şi m-a rugat să-i permit să arunce o privire pe balconul nostru.L-am condus fără întrebări de prisos ,dar am urmărit din curiozitate mişcările sale ,ca să-mi dau seama din ce cauză m-am pricopsit cu asemenea vizită la o oră atât de nepotrivită . Am văzut că omul a deschis larg jaluzelele şi vreun minut a stat nemişcat cu privirea spre cer. Pe urmă s-a uitat în jur,mi-a admirat maşina de spălat,pereţii,plafonul,a mai scos o dată capul cu privirea în sus,de parcă era în aşteptarea unui avion care trebuia să aterizeze în bucătăria mea,şi însfârşit,el a tras înapoi jaluzelele,spunându-mi ca şi cum ştia că sunt în spatele său şi îl urmăresc :- ,,vezi că acuma am închis bine, n-ar trebui să te culci fără a controla !,,
Am intrat înapoi în bucătărie şi am continuat să stăm amândoi unul în faţa celuilalt,iar eu nu ştiam ce trebuie să fac în continuare,cum să-i spun că sunt singură,iar la ora asta ar fi cazul să plece,adică nu mai primesc oaspeţi.Dar omul mă urmărea cu privirea,iar eu am rostit ,,ia loc !,,fără să fi intenţionat s-o spun.Imediat vecinul întrebă dacă stăm în bucătărie sau poate ne aşezăm în salon . Mă simţeam depăşită de situaţie, nu puteam să refuz un vecin care se învita singur.Am arătat cu mâna stângă salonul, iar cu dreapta am împins uşa,dar fără s-o încui cu cheia.Ne-am aşezat deci în fotolii,unul în faţa celuilalt şi abia atunci tânărul s-a prezentat :
- Numele meu este Moshe Ben Ţvi .După cum ai observat,m-am mutat recent în acest bloc şi sunt pe cale să-mi aranjez mobila şi obiectele de uz casnic.Soţia mea va sosi abia când totul va fi pus la loc,iar casa bună de folosinţă. La noi apartamentele se primesc gata aranjate ,iar dânsa nu are idee cum să se ocupe de asemenea treburi.
- Unde ,,la voi,, ?întreb eu mirată.Tu vii din lună sau poate te-ai născut într-un cartier select,unde lucrează alţii în locul vostru ?
- Aproape ai ghicit.Dar vroiam să-mi cer scuze pentru mizeria pe care am făcut-o în bloc în timpul mutării ,zise el ca şi cum dorea să schimbe vorba şi să nu-mi răspundă la întrebare. Eu intru în joc şi îi continui ultima frază :- Mizeria s-a strâns repede,în cel mult două zile era din nou curat.În schimb m-a înnebunit zgomotul îngrozitor şi continuu produs de bormaşin şi celălalte instrumente ,,de tortură,,cu care aţi dărâmat peretele interior şi desigur aţi înlocuit duşumelele cu vreun parket elegant şi cine ştie câte şi mai câte.Am crezut că îmi zboară deja creierii.
Ei,dar acuma că s-a terminat,nu era nevoie să vii în toiul nopţii să ceri scuze.La urma urmei,vom fi vecini, deci n-o să ne supărăm pentru atâta lucru.Ai de gând să mergi acuma din casă în casă cu scuze,... că lumea s-o fi culcat deja. De fapt şi eu...
- Te pregăteai de culcare,nu-i aşa ?Uite ce-i, mă gândeam să-ţi spun că mi-a căzut ceva şi caut obiectul pe balconul vostru,sau că trebuie să aranjez maşina de spălat ,iar eu nu am idee în care loc este mai potrivit s-o pun...Dar acuma,că am vorbit cu tine ceva timp,nu vreau să te mint,adică cred că eşti o persoană care mă poate înţelege dacă îi povestesc câteva lucruri adevărate.
,,A vorbit cu mine cinci minute şi deja i-am cucerit încrederea !,,imi zic eu ,şi automat ridic privirea spre ceasul de perete din faţa mea.Nu-mi vine să cred ce îmi văd ochii : ceasul arată ora 2 şi opt minute după miezul nopţii.Moshe mă observă zâmbind misterios,sau ironic,nici nu pot să deosebesc...- ,,Te miri cât este de târziu ? Timpul trece foarte repede,pe neobservate,ca un hoţ care ne fură ore preţioase din viaţă.Dar n-ai grijă,tu vei fi odihnită mâine dimineaţa.Eu în schimb am folosit ceva din vremea ta ca să studiez acest apartament.Nu am furat nimic,doamne fereşte !În schimb am înţeles cum trăiţi voi ca familie ,ce obiecte folosiţi, ce cărţi citiţi...Am reuşit să le citesc şi eu aproape pe toate, acelea pe care nu le-am găsit în alte case pe unde am mai fost în vizită.- ,,Şi cum ţi-au plăcut cărţile mele,întreb eu cu un ton pe cât de speriat,pe atât de ironic.Sunt totuşi în limba română cărţile mele,tu eşti chiar poliglot ?- ,,Nu limba contează,creierul meu traduce totul în limba mea,chiar şi conversaţia noastră.Însă cărţile în sine sunt absolut primitive,adică vreau să spun,un mod primitiv de cultivare a unei persoane.La noi oamenii au surse mult mai perfecţionate de a primi cunoştinţe .Poate au existat cândva... în preistorie ,evident că eu nu am prins asemenea obiceiuri ,sunt un om tânăr,abia am împlinit 60 de ani.
- Domnule,sar eu ca arsă,cu ce drept vii la mine în casă să-mi vinzi braşoave ?Nu ştii ce-i aia,am să-ţi spun : îmi torni la minciuni şi tâmpenii.Eşti un om tânăr,dacă ai împlinit 27-28, de unde ai scos prostia asta că eşti ,,un tânăr de 60,, !Du-te la culcare şi revino-ţi la normal.Sau dacă trebuie , pot chema salvarea.Mi-e frică că am introdus în casa mea un bolnav mintal.
-Nu, asta n-ai să faci şi nici nu-i nevoie ,exclamă Moshe răzând .Văd că am intrat într-un joc periculos cu tine,deci va trebui să continui ca să te lămuresc.Pe urmă,vedem noi ... Dacă nu eşti o fricoasă,şi nu eşti ! eu am să-ţi povestesc nişte lucruri despre o situaţie reală,fără ocolişuri şi minciuni.Pământenii încă nu au idee ce se întâmplă cu adevărat pe această planetă,poate savanţii bănuiesc câte ceva,dar mai mult fac speculaţii. Deci vrei să-ţi povestesc ?
Eu îl privesc ca hipnotizată,nu am putere să mă opun,cu atât mai mult cu cât mă împinge şi curiozitatea şi îl îndemn să vorbească.
- Hai,dă-i drumul ! Vorbeşte româneşte ,dacă eşti un traducător atât de iscusit.
Spre marea mea uimire Moshe Ben Zvi îşi începu mărturisirea în cea mai corectă limbă românească.
- Fie cum vrei tu,dar nu mă întrerupe,nu pune întrebări,sunt gata să te lămuresc asupra unor lucruri pe care nu le ştiu alţii.Am motivele mele să fiu liniştit în privinţa discreţiei tale. Bun, poate tu ştii cât de lungă este memoria omenirii şi până unde se întinde firul istoriei la capătul căruia poate să ajungă mintea omenească ?Nu, nu ştii. Nici eu nu pot cuprinde cu gândul drumul înapoi parcurs de strămoşii mei care au părăsit Terra atunci când au găsit într-un punct nu foarte îndepărtat al spaţiului cosmic o altă planetă foarte asemânătoare ca mărime şi condiţii de viaţă.Au denumit-o Planeta Albastră 2,deoarece aceea pe care au lăsat-o în urmă purta numărul 1.Dar totul este înregistrat pe aparate hiperperfecţionate, ca şi toate cunoştinţele pe care orice om le primeşte în viaţă De aceea ţi-am spus că la noi cărţile fac parte din istorie,iar cultura ne-o dau aparatele la care cu toţii avem   acces din momentul când ne naştem .Prin urmare cândva,o parte din omenire a părăsit Planeta 1,poate din cauza unor dezastre naturale ,ori datorită unor catastrofe create de oameni , care sunt în stare şi de aşa ceva. Îmi închipui că savanţii noştri au urmărit în timp planeta lor de baştină,însă oamenii de rând nu-şi pun niciodată întrebări complicate ,care depăşesc problemele lor zilnice.Or,viaţa de zi cu zi la noi este foarte bună,foarte darnică cu locuitorii ei .Într-un cuvânt,am rămas tot oameni,dar am luat cu noi înţelepciunea de la locul de baştină,ca şi învăţătura de minte să nu repetăm greşelile de odinioară.Cu alte cuvinte,la noi se foloseşte înţelepciunea numai pentru a se dezvolta condiţii tot mai bune pentru viaţa omenirii.
Şi  iată că în mod paradoxal tot binele în care ne scăldăm de milenii s-a întors împotriva noastră. În ce sens ?Oamenii ,având condiţii excelente de trai se înmulţesc într-un ritm nepermis şi totodată  trăiesc mult mai mult ca aici,din ce în ce mai mult, fiind sănătoşi şi tot mai viguroşi.Crede-mă că eu am într-adevăr 60 de ani,arăt cum arăt,iar numai când voi ajunge la 200 se va observa un început de îmbătrânire.Ei bine,populaţia a atins astfel nu număr uriaş , peste orice limite. Pâmântul dă semne de sărăcire şi lipsă de resurse naturale ca să ne întreţină pe toţi. Ca s-o scurtăm,conducerea planetei 2 a ajuns la concluzia că a venit timpul să obţinem un nou spaţiu vital.
Unde ?... Ai ghicit,aici de unde am plecat cândva,unde suntem ca acasă,cunoaştem condiţiile ,am regăsi tot ce ne trebuie : aer,apă,pământ roditor.Putem deci să ne împărţim din nou,trimiţând o parte din omenirea noastră înapoi pe Terra. A mai rămas o mică problemă :ce să face cu voi ,terrienii care ne ocupă locul de care avem nevoie ?Concluzia : vă nimicim parţial !
Aici sar iarăşi ca arsă ,de revoltă împotriva unui asemenea plan criminal. - ,,Ai venit să ne nimiceşti ?Ucigaşule !
- Stai,nu sări,că treaba nu stă chiar aşa. Mai întâi nu sunt numai eu,suntem mulţi,foarte mulţi,ne aflăm în mijlocul vostru peste tot şi niciodată n-ai să ne recunoşti.Noi nu am venit să vă nimicim,ci să asistăm numai cum vă autonimiciţi. Uneori şi ajutăm puţin,este adevărat, cu armele noastre pe care voi nu le cunoaşteţi.Procesul acesta nu a început cu mine, de azi.S-ar putea spune că noi am avut prima intervenţie în viaţa pământenilor încă cu vreo 65 de ani în urmă,atunci când am dirijat savanţii de aici să obţină şi să lanseze prima bombă atomică.Ei au dorit-o, iar noi doar am ajutat la finalizare.După aceea nu am mai făcut nimic atât de drastic.Lucruri mai uşoare,da,s-au făcut.Ca de pildă am lansat un virus care a reânviat diferite boli de mult dispărute,care a creat epidemii în anumite locuri,în anumite perioade.Nimic suspect.Am lansat şi alte virusuri,ca cel al furiei şi urii între oameni,şi ca urmare oamenii se jefuiesc unii pe alţii,se ucid chiar în sânul familiei,se războiesc la graniţă pentru câţiva metri de pământ,se luptă între ei în cadrul aceluiaşi neam sau comunităţi pentru principii ideologice sau religioase.Vezi războaiele civile !.Sau am răspândit alcoolul şi drogurile care vă dezumanizează şi în final vă distrug.Şi altele,şi altele ,ca accidentele tot mai dese pe şosele, deraierile de trenuri,căderile inexplicabile ale unor avioane.Toate însă terrienii şi le fac singuri,ei acceptă ura,viciile,crimele,totul de bunăvoie, şi nu au idee că sunt manipulaţi din exterior .Până şi clima am schimbat-o, topind gheţarii,încălzind temperatura până la limite însuportabile ,alternând temperaturile mari cu furtuni şi ploi care duc la inundaţii , tornade sau tsunami,ceea ce nu s-a mai cunoscut vreodată . Iar noi , ce căştigăm din toate astea ?Peste vreun secol va pieri aici o mare parte din populaţie,lăsând loc pentru oamenii noştri . Planeta Albastră 2 va continua transmutarea populaţiei pe acest pământ ,până ce se va termina planul de îmbunătăţire  la noi. Adică ne vom împărţi, vom avea două case ,iar de la voi vor supravieţui numai cei mai buni , inteligenţi, mai rezistenţi la influenţe rele şi manipulări venite din afară.Ce-i rău în asta ? Oamenii vor stăpâni două planete,vor fi mai puternici faţă de eventualele invazii ale unor fiinţe raţionale agresive venite din alte locuri ale infinitului.Acuma spune-mi dacă te-am lămurit,dacă era nevoie de întreruperi.Nu-i aşa că oricum nu ştiai ce să întrebi ?Şi încă ceva,ţi-e frică de mine,sau crezi că putem convieţui ?
- Dacă ai să încetezi să mai faci zgomot peste capul meu,atunci putem convieţui,răspund eu. Sau poate altcineva a vorbit nişte vorbe care au ieşit din gura mea, dar ce mai, vorbele au fost rostite.
- Perfect vecino ! Familia ta va fi mereu protejata noastră ,ai promisiunea mea fermă ,am să ţi-o dovedesc. Iar acuma hai să ne culcăm,avem nevoie amândoi de odihnă.Poate nu ţi-am spus,eu lucrez la Primăria Tel Aviv,la secţia de Ajutor Social. Acest post a fost cea mai bună ocazie pentru mine de a mă înfiltra în casele şi viaţa pământenilor pentru a-i studia. Deci,noapte bună,ne mai întălnim noi în lift sau lângă căsuţele poştale. Iar tu ai să uiţi bineînţeles despre această convorbire nocturnă,chiar dacă ne vom saluta zilnic ,ca între vecini.
- Chiar şi  lângă lada de gunoi din fundul curţii,strig după el,şi amândoi izbucnim în râs.
Nu ştiu de ce în dimineaţa următoare m-am trezit din somn răzând.Probabil am visat ceva comic,mi-am zis în momentul când am intrat sub duş.Apoi am uitat şi de asta.
Când Dani s-a întors de la serviciul de noapte m-a întrebat primul lucru de ce am dormit cu uşa deschisă.M-am mirat foarte,căci ştiu că mă tot gândeam să controlez peste tot.-,,Ei bine,nu s-a întâmplat nimic,nu umblă nimeni pe aici nopţile,,îi răspund lui Dani ca să-l liniştesc.
-Nu umblă zici tu,dar o reclamă tot ţi-a lipit cineva pe uşă.Vino să vezi ce frumoasă este,niciodată nu am mai primit aşa ceva.
Am ieşit din curiozitate să văd ce îl poate impresiona atât pe soţul meu.Cred că are dreptate,în mijlocul uşii cineva a lipit ceva semănând cu o  etichetă perfect rotundă ,pictată în diferite nuanţe de albastru,având în centru o cifră metalică care o fixa ca o pioneză.Văzută de aproape,cifra semâna cu un,,2,,desenat artistic.Dani a încercat să desprindă eticheta ca s-o mutăm pe frigider,alături de alte reclame.Dar sub nici o formă nu se lăsa mişcată de pe locul ei.Am simţit ceva ciudat privind frumuseţea culorilor cerului.-,,Las-o acolo ,că-i frumos !am rostit eu în şoaptă,,
Şi aşa a rămas,lipită pentru totdeauna în mijlocul uşii de intrare.Semâna cu un ochi magic care emana puţină lumină în întunericul nopţii.Mă ajuta să nimeresc uşa mea chiar în bezna cea mai profundă ,dar nu ştiu de ce tocmai asta îmi transmitea o senzaţie de siguranţă ori de câte ori o vedeam sclipind spre mine ca o privire complice .

Nevasta vaporeanului

                           Hedi S.Simon

Fany era o femeie dintr-o bucată. Ceea ce o apăsa pe suflet ,asta şi îi ieşea din gură.Pe copii în schimb, i-a învăţat să fie diplomaţi,să-şi caute cuvintele cele mai potrivite pentru a nu jigni pe nimeni.Mereu le atrăgea atenţia că omul trebuie mai întâi să gândească şi numai apoi să vorbească,în nici un caz invers.Cei mici au crescut absorbind învăţăturile primite de la mama , şi au devenit nişte adulţi manieraţi ,politicoşi ,oameni care fără îndoială aveau ,,cei şapte ani de acasă,,.Astfel ei au fost consideraţi de către colegii de şcoală şi facultate,de profesori şi ulteriori de şefii care au avut buna înspiraţie ca să-i angajeze. O singură dată fiica cea mare a lui Fany şi-a permis s-o întrebe pe mama ,în prezenţa celorlalţi doi fraţi : -,,de ce noi nu semânăm cu tine ?Dacă mă întrebi la ce mă refer,este tocmai modul cum vorbeşti tu cu oamenii, prea direct,prea repezit,chiar fără tact.Pe noi ne-ai învăţat cu totul altceva,,.!
- Cu cine vorbesc eu aşa,oare cu voi ?
- O nu !exclamă fata,Minuţa ,cu noi ai avut întotdeauna altă voce,blândă,politicoasă...Deseori mă întrebam cum de reuşeşti să schimbi tonul atât de brusc ori de câte ori te adresezi unora dintre vecini,sau chiar când vorbeai cu tata.
- Aha,cu tata...!Staţi bine cu memoria,dragii mei,nici eu nu mai ţin minte când m-aţi auzit vorbind ultima oară cu tata.Acum un an,un an şi jumătate ?Haideţi să facem o pauză cu această discuţie, până ce o să mai creşteţi cu toţii şi atunci am să vă explic o mulţime de lucruri despre viaţă.
- Dar mamă,noi suntem deja mari toţi trei,interveni Arik, fiul cel mai tânăr care deja împlinise 20 de ani şi purta epoleţi de ofiţer.
- Adevărat,sunteţi mari,frumoşi şi deştepţi .Însă maturi nu sunteţi deocamdată. Când veţi trăi pe la casele voastre,când veţi fi părinţi la rândul vostru ,abia atunci vă veţi  putea considera oameni maturi,care vor fi în stare să înţeleagă cât de complicată este viaţa. Dar deocamdată ,să mă vedeţi pe mine aşa cum sunt eu,cu temperamentul şi caracterul pe care nu le pot schimba .Sunt în stare să-mi stăpânesc pornirile de dragul acelora pe care îi iubesc.Adică pentru voi merită să devin calmă chiar în clipele când mă macină nervii şi necazul, să vorbesc frumos,cu vorbe alese,atunci când mi-e inima plină de furii şi cuvinte de ocară.Pe voi trebuia să vă cresc în aşa fel ca să deveniţi oameni buni şi civilizaţi ,ca în final să apucaţi a trăi altfel decât mine.Voi veţi fi oameni cultivaţi şi fericiţi.V-am educat de una singură cum m-am priceput eu mai bine ,în timp ce m-am rugat fierbinte la Cel de Sus ca să nu vă transmită şi ,,norocul ,,meu.Aşa că,mergeţi pe căile voastre şi să nu-mi mai puneţi întrebări de tot felul.O să vină şi timpul pentru discuţii...
Anii care au urmat nu mai erau rezervaţi pentru convorbiri în familie.Fiecare îşi ducea propria sa luptă cu viaţa.Minuţa s-a măritat prima şi s-a mutat la Haifa,unde atât ea , cât şi soţul ei au găsit locuri de muncă .Ei doi s-au aranjat bine,fără probleme speciale în afara celor obişnuite.Şi-au cumpărat un apartament cu trei camere aproape de Tehnion,unde şi lucrau amândoi.La sfârşit de săptămână plecau cu regularitate s-o viziteze pe Fany,iar uneori îşi lăsau  fecioraşul la ea ,atunci când obţineau un scurt concediu şi plecau undeva împreună cu prietenii.Fany se bucura cu prezenţa nepoţelului, care îi ,,organiza,,ei nişte zile plăcute cu plimbări la mare sau prin parcuri.
Fiul mai mare ,Marcel, era plecat prin lume cu un grup de amici ,pentru a se ,,deconecta,,după eliberarea din serviciul militar.I-a promis mamei că se va gândi la nişte studii atunci când se va întoace din hoinăreală. Au trecut doi ani de atunci ,dar băiatul încă nu s-a întors.Din când în când ea primea câte o vedere cu imagini fermecătoare trimise din  cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, însă  fără nici o referire la o dată de întoarcere .Fany nici nu-i putea scrie vreun răspuns ,deoarece de fiecare dată vederile veneau din altă parte ,ba din Irlanda sau Scoţia,ba din Tibet sau India,sau Australia şi odată  chiar din Japonia.Asta o necăjea tare pe Fany.I-a şi scăpat o vorbă în faţa unei vecine : ,,băiatul ăsta seamână cu taică-său,n-are stare. Nu m-aş mira să fi devenit şi el între timp vaporean.,,După aceea i-a părut rău că şi-a dat drumul la gură.Tot ea zicea mereu că ,,vorba nerostită este mai scumpă ca aurul,, Dar,vorba rostită nu se mai poate lua înapoi,iar lui Fany tare nu-i plăcea să vorbească despre bărbatul ei. O fi adunat ea multă tină în suflet împotriva lui Iona ,dar era totuşi soţul ei  faţă de Dumnezeu şi oameni de  foarte mulţi ani,chiar dacă se vedeau aşa de rar din cauza veşnicilor sale călătorii. Căsnicia lor care a început aşa de frumos,s-a transformat cu anii într-o parodie ,într-o familie artificială,într-un fals cu acte în regulă.
S-au cunoscut în 1946 în Cipru.Fany abia împlinise 17 ani,Iona era mare,se apropia de 20.A fost o iubire ca în poveşti ,cu mult romantism şi mii de planuri pentru viitor. Care în visurile lor trebuia să fie neapărat fericit ,într-o  casă  mare unde se vor zbengui copii mulţi,iar ei doi vor fi mereu tineri,frumoşi şi îndrăgostiţi ca în primele zile ale căsniciei. Cununia lor a avut loc în cortul cel mare destinat serilor de Şabat sau întrunirilor la care se luau hotărâri importante.Ajunşi în ţară ,ei au trecut peste toate greutăţile începutului ca şi ceilalţi tineri,fie ei  localnici,fie nou veniţi. Războiul pentru independenţă, criza de locuinţe şi alimente ,adaptarea la clima fierbinte , învăţarea limbii şi multe altele.Pentru Fany şi Iona toate acestea însă nu constituiau o piedică în fericirea casnică. Nu le păsa de nimic din moment ce ei erau împreună şi puteau să nu se mai gândească la un trecut la care ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată. Dorul de părinţii şi fraţii pierduţi se estompa cu trecerea anilor,cu atât mai mult cu cât îşi  consolidau propria lor familie.Iona lucra în port ,la început ca hamal,apoi ca supraveghetor la încărcarea şi descărcarea navelor comerciale,ca după aceea să fie remarcat ca lucrător harnic şi inteligent ,iar până la urmă l-au primit să lucreze în biroul de comandă.Avea desigur mulţi şefi peste el,oameni calificaţi,cu studii,însă pe Iona toată lumea îl aprecia ca pe un subaltern receptiv şi foarte disciplinat.
Într-una din zile el povesti colegilor despre bucuria care îl aştepta în curând, când va deveni tată.-,,Păcat doar că nu câştig destui bani ca să pregătesc o casă pentru copilul care e pe drum.Va veni pe lume direct într-o cameră înghesuită ,unde nu va fi loc nici pentru câţiva musafiri la serbarea de Brit Mila,,Asta rosti Iona ,ca pentru sine,fiindcă problema locuinţei îl frământa cel mai tare.Dar colegii din jur îi cunoşteau grijile.Unul a întrebat cam când se va naşte copilaşul,Iona a răspuns că abia peste 5 luni şi şi-a văzut de treabă.A doua zi acelaşi coleg l-a întrebat dacă ar vrea să câştige nişte bani ,destul de mulţi ca să ajungă pentru cumpărarea unui mic apartament.Iona răspunse : ,,aş face orice,numai să-mi aranjez familia,,Şi atunci a venit propunerea care era o excelentă soluţie de moment,însă a influenţat viaţa familiei pentru tot restul vieţii.I s-a propus tânărului bărbat să accepte o muncă pe o navă comercială,unde putea să câştige înzecit cât un funcţionar de birou de grad inferior.Prima cursă ieşea spre Mexico peste o săptămână pentru aproximativ trei luni de zile.Adică îi rămânea timp să fie înapoi înainte de naşterea copilului.Iona s-a sfătuit cu Fany,au întors lucrurile pe toate feţele,au analizat toate aspectele,iar până la urmă au hotărât împreună că merită să facă o încercare,dar una singură.Dacă într-adevăr erau şanse să câştige bani pentru o căsuţă ,Iona va accepta propunerea,dar cu condiţia ca  şefii să-i  promită că  i se va păstra postul.Şi aşa începu calvarul pentru Fany,iar ulterior şi pentru cei trei copii care au crescut fără autoritate paternă,ca şi fără căldura unui cămin normal. Deşi Fany a făcut eforturi supraomeneşti pentru ca şi copiii ei să crească într-o atmosferă caldă ,să se simtă bine în ,,căminul părintesc,,aidoma colegilor de şcoală. Tata îşi făcea apariţia cam de două ori pe an,uneori chiar mai rar,aducea cadouri,îi lăsa soţiei bani destui ca să nu trăiască în lipsuri,dar pe măsură ce timpul trecea ,el pierdea contactul sufletesc cu cei trei copii,până şi înstrăinarea de Fany a început să se simtă cu anii. Mereu spunea ,,mai fac o singură cursă,iar după aceea mă las de hoinăreală ; mi-e dor de voi ori unde mă aflu,,.După aceea ei s-au obişnuit cu acest gen de promisiuni, ştiau că Iona nu minte,că în clipa când rosteşte aceste vorbe,ele sunt şi adevărate.Însă după 3-4 săptămâni el nu mai era în stare să se stăpânească,îl trăgea un magnet spre mare. Atunci spunea ,,mai am o cursă spre Australia,doar câteva luni,şi cu asta ,gata,mă voi retrage.Până ce Fany nu mai avu răbdare să-l asculte şi ea îl îndemna să plece. -,,Tot nu eşti fericit acasă cu noi,pleacă în drumul tău,unde te simţi  tu cel mai bine.Noi o să ne descurcăm la fel ca şi până acum,că ne-am obişnuit...,,
Aşa a continuat viaţa lor până pe la mijlocul anilor 80.Când Iona şi-a anunţat întoarcerea ,,pentru totdeauna,,Fany a simţit că ceva nu este în regulă cu bărbatul ei .Nu ar renunţa el la adevărata sa viaţă pe mări şi oceane dacă nu ar avea un motiv serios.Şi avea dreptate femeia, instinctul ei era mai puternic ca orice.A intrat în casă,ca deobicei pe neaşteptate . Arik i-a deschis uşa,el fiind singurul dintre copii care locuia pe aproape şi intra zilnic s-o vadă pe mama.În timp ce băiatul îşi îmbrăţişa tatăl,Fany i-a observat din uşa dormitorului şi a înţeles pe loc că Iona era bolnav,poate chiar foarte bolnav.Şi-a înmuiat vocea cât de mult putea în acel moment,ca să-i spună ,fără a-şi putea stăpâni însă şi ironia :-hai intră,dezbracă-te,simtă-te ca acasă !
Bărbatul a rămas în aşteptare, cu mâinile atărnându-i de-alungul trupului slăbit ,fără să înainteze.Fany a simţit un junghi în inimă ,o teribilă tristeţe .S-a apropiat şi l-a îmbrăţişat, apoi a depus şi un sărut pe frunte.L-a luat de mână şi l-a dus până la fotoliul cel mai comod din salon,în timp ce îi striga lui Arik : ,,Ce stai locului ? Ia şi tu bagajele lui tata,du-le în dormitor,mai târziu am să despachetez eu ,,.-,,Mai sunt şi multe alte bagaje,le vor aduce mîine cu o maşină de la port.Am adus totul,de data asta rămân acasă.Pentru totdeauna.,,
De data asta Fany l-a crezut.Iona arăta ca un om obosit de viaţă,îmbătrânit înainte de vreme.Abia împlinise 60 de ani ,dar arăta cu mult mai în vârstă.A doua zi a venit şi Minuţa să-şi  vadă tatăl .A însoţit-o soţul şi cei doi copii,au stat până seara târziu ,era şi Arik de faţă,şi toţi s-au străduit să încălzească atmosfera,să lege la loc firele rupte de-alungul anilor dintre ei şi acel tată rătăcitor .Ştiau cu toţii că era nevoie de mult timp pentru a restabili relaţii normale între ei, însă trebuiau să reuşească,căci acest ,,străin,,apărut pe neaşteptate ,era totuşi tatăl lor ,chiar dacă l-au văzut mult mai rar decât au auzit despre el din povestirile mamei.Iar acuma ,se vedea cât colo că omul era şi bolnav.Noaptea târziu ,când au ajuns acasă la ei,Minuţa şi-a rostit gândurile în faţa soţului : - Cred că tu ai putea să iei legătură cu prietenul tău ,doctorul Ianiv Kahane .Îţi dai seama că tata are nevoie urgent să intre sub control medical .Or,Ianiv al tău este un medic foarte apreciat .Ce zici,ai să încerci ?
Acesta a fost primul pas spre întoarcere ,datorită grijii copiilor faţă de sănătatea tatălui regăsit.Însă adevărata revenire ,,acasă,,se datora celor mici,nepoţilor Arale şi Ofra.Copiii s-au legat de bunicul care avea întotdeauna răbdare să le povestească despre frumuseţile lumii.Ei ascultau cu atenţie tot ce povestea bunicul fără să se desprindă de el.Erau încredinţaţi că Iona ştie un sac de poveşti pe care le deşartă cu plăcere în faţa lor.Cine altcineva să-l asculte ,dacă nu ei doi.? Iar bunicul nici nu încerca să-i convingă că el nu născoceşte nimic,că tot ce aud din gura lui ,este adevărat ,trăit de el însuşi. Acuma era pentru prima oară când Ofra şi Arale erau nemulţumiţi când părinţii au hotărât să-i ia cu ei într-o călătorie prin Europa.Altădată asta ar fi fost un eveniment deosebit pentru vacanţa de vară,acuma însă ar fi preferat să rămână la bunici.Dar Minuţa s-a opus,explicând copiilor că va fi prea greu pentru bunica să aibe grijă de ei şi în acelaşi timp să plece mereu cu bunicul la spitale pentru analize şi tratamente.Până la urmă aşa a rămas,Fany cu Iona au rămas singuri în casa lor,ca pe vremuri.Numai că nu mai erau tinerii îndrăgostiţi pe viaţă.Iona era obosit ,bolnav şi preocupat de probleme care îl munceau.Fany la rândul ei ,trăia ca într-un vis,într-o lume ciudată la care a visat,dar a şi renunţat de mult.Deseori i se părea că se simte ruptă în două de nişte sentimente contrarii : pe de-o parte continua să poarte tină soţului ei pentru toţi anii când a părăsit-o ,lăsând-o să se vestejească în singurătate ; pe de altă parte se bucura să-l vadă din nou acasă,alături de ea,în momente când i se trezeau sentimentele de iubire şi i se părea că îl are din nou tânăr,frumos şi îndrăgostit.Atunci simţea intens toate grijile pentru viaţa lui şi era în stare să împartă cu el anii şi sănătatea ei,ca să trăiască amândoi împreună până la capăt.În toate situaţiile însă , Fany simţea  milă şi amărăciune pentru omul de lângă ea şi îl îngrijea cu un devotament profund ,hotărâtă să ascundă orice urmă de reproş ,ca să nu-l necăjească.
În zilele ,,libere,,de la tratamente Iona era mai odihnit şi se simţea mai bine. Atunci nu se culca după amiază,rămâneau amândoi în salon ,la o cafea în faţa televizorului. Într-una din aceste după amieze calme el o întrebă pe Fany ,,-cum stăm cu banii,încă nu am intrat în probleme,,?
- Nu sunt probleme băneşti,răspunse ea,avem destul cât ne trebuie şi încă în plus.
- Ţi-a ajuns cât îţi trimiteam? Nu mi-ai răspuns niciodată la această întrebare.Iar acuma ai multe cheltuieli cu mine.
- Nu ţi-am scris că în toţi anii cât ai lipsit de acasă eu am avut un servici,iar acuma trăiesc bine din pensie.Banii trimişi de tine au stat la bancă într-un cont de economii destinat copiilor.Au făcut studii pe la universităţi cu aceste economii adunate din munca ta. Îţi dai seama că salarul meu nu ar fi fost suficient pentru a creşte trei copii şi doi din ei să absolve şi facultăţi.Nu m-am atins de banii destinaţi lui Marcel,fiindcă el nu s-a ţinut de cuvânt şi nu s-a întors la studii după cei doi ani de ,,plimbări,,prin lume.Nici nu ştiu ce s-a ales de el,au trecut deja aproape zece ani şi el tot nu s-a întors ,după cum mi-a promis. Însă banii lui îl aşteaptă.
Fany a tăcut mult timp,dusă pe gânduri.Deodată Iona îi întrerupse tăcerea după ce a înspirat mult aer,ca şi cum era nevoie de o respiraţie lungă pentru a prinde curaj :
- Uite ce-i Fanyca, despre Marcel aş putea să-ţi povestesc eu,dacă vrei să mă asculţi în linişte,dacă îmi promiţi să nu te enervezi.În ultimii ani am fost împreună cu Marcel. Adică pe vas,pe acelaşi vas.Am fost gata să mă întorc acasă cu mult timp în urmă, aproape că începusem deja să împachetez,exersam scrisoarea de demisie ca să iasă o formulare mai bună.Să nu-mi pierd drepturile,mă înţelegi ?
- Înţeleg că m-ai lăsat să fierb de îngrijorare ani de zile şi nu mi-ai spus nimic despre băiat .Acuma continuă.!
- Bun,deci eu eram secundul vasului.Aveam diferite angajamente cu societăţi comerciale ca să ducem marfă de la o ţară la alta.Ne opream în porturi câteva zile pentru descărcare şi încărcare.În zilele acelea se făcea uneori o completare de personal. Într-o zi am fost chemat de comandant ca să-mi prezinte patru tineri nou angajaţi la Hamburg, cu ordinul să-i şi înstruiesc.Ca să n-o lungesc,unul dintre cei patru era Marcel al nostru.Amândoi ne-am prefăcut că nu ne cunoaştem, iar după masa de seară i-am transmis un ordin ca  să se prezinte în cabina mea.După ce a închis uşa după el,ne-am îmbrăţişat tare,tare,ca să ne ajungă pentru toate timpurile. Acuma ştiam că el este cel mai mare în grad în grupul celor patru,deoarece scria în dosarul lui că a slujit trei ani în marina israeliană.Gradul cu care a ieşit nu era scris acolo,fiincă el,Marcel,a refuzat să vorbească despre această perioadă.Tocmai pentru asta l-au şi respectat ,fiindcă păstra tăcere asupra sarcinilor de servici indiferent de unde ,însă cu atât mai mult că a fost instruit în armata israeliană.Înţelegi că în acele momente eu nu m-am simţit în stare să părăsesc băiatul într-un loc străin.Mi-am zis : fac o cursă sau două cu el împreună,să văd cum se descurcă,dacă se poate integra într-un colectiv dur , dacă suportă munca grea ,iar apoi îl voi lăsa să continue cu viaţa şi cariera sa,dacă asta îi place,iar eu mă voi întoarce însfărşit acasă.Dar vezi tu,nu-i uşoară de loc munca asta,iar băiatul pur şi simplu avea nevoie de protecţia mea,chiar dacă nimeni nu ştia că este fiul meu.El şi-a schimbat numele în Ian Miller, nu se ştia dacă e neamţ sau ceh,în afară de comandant bineînţeles.Deşi nu avea importanţă,pe vas lucrează tineri de toate neamurile. Deci pentru el am rămas,încă o cursă,şi încă o cursă,iar timpul zboară.Până în ziua când am simţit că nu mai rezist şi i-am povestit că vreau să mă retrag definitiv.Iar el îmi spune : ,,Dar nu până ce ajungem la Hamburg.Vreau ca măcar tu, unul singur din familie să fii prezent la nunta mea,, Am rămas fără grai.- ,,De ce nu toată familia ? întreb eu.Cum aşa,fără mama,fără fraţi,se poate ?,,
- Nu îndrăznesc.Mama o să se supere că mă însor cu o fată neevreică . Gerta ,fata mea,este germană.
Mai departe am aflat că tatăl  fetei a fost copil în timpul războiului,bunicul a fost soldat şi a murit undeva lângă Stalingrad. Fata esta învăţătoare ,stă într-o garsonieră închiriată şi vrea să se mărite cu Marcel fiincă îl iubeşte .Ştie ce o aşteaptă ca soţie de ofiţer de marină comercială.Dar încă o dată,ei doi se iubesc.Doar nu ai uitat încă cum a fost , când şi noi ne-am iubit...
Fany ridică privirea şi ciudat lucru,îl văzu pe Iona de altădată,cel din Cipru,cu care s-a măritat într-un cort.
- Cum a fost nunta ,cu fast mare ?întrebă ea.
- A fost simplă şi cam tristă.Câţiva învitaţi de la şcoala lui Gerta, Marcel care îşi dorea să fie aici ,acasă ,să se căsătorească la Synagogă,dar ştia că tu nu ai accepta aşa ceva ; măcar am fost eu  prezent,nu am avut inimă să-l las singur . Au venit  şi părinţii fetei din Dillingen,un orăşel sărăcăcios tăiat în două de calea ferată.Am fost în vizită acolo o singură zi, imediat după nuntă,ca să-mi iau rămas bun înainte de plecarea acasă.De fapt am vrut să văd cum arată familia la ei acasă,cu cine ne încuscrim ,dar mai ales cu cine va avea de-aface copilul nostru.Impresia a fost bună: casă curată,gospodari,foarte primitori.Ar veni în vizită la noi,dacă i-am învita.Gerta a mai fost în Israel de câteva ori,prin chibuţuri,cu grupuri de tineret.Iar Marcel,el aşteaptă de la tine o vorbă bună,că îl ierţi,că îi accepţi pe amândoi.E foarte important pentru el.
- Ce să iert,ce să accept,din moment ce nu am fost nici întrebată,nici înştiinţată.Nu am ştiut că fiul meu este marinar, de fapt nu am ştiut nimic despre el decât că hoinăreşte prin lume,că n-are stare ,că seamână cu tine.Aşa că numai cu Gerta aş vrea să vorbesc,să-i povestesc ce o aşteaptă în viaţă : zile şi nopţi de singurătate,nici un sprijin şi nici un umăr care s-o susţină când îi va fi mai rău.O să jinduiască după un sărut ,după o îmbrăţişare în pat,fiindcă va dormi mereu singură.Soţul o va vizita o dată pe an ca să-i lase câte un copil pe care să-l crească singură,să fugă cu el la şcoală,să-l ducă pe la doctori atunci când va avea febră,să se îngrijească singură ca să meargă pe calea cea bună şi să înveţe o meserie.Un sfat,de unde ? Poate de la o vecină. Aceeaşi vecină care se uită fudulă la ea atunci când iese să se plimbe la braţ cu soţul ei,în timp ce ea nu va avea nici un însoţitor nici la Synagogă,în ziua de Roş Haşana. Toate astea şi multe altele i le-aş fi spus acestei fete înainte de a deveni nora mea.Acum însă e prea târziu,este soţia fiului meu,iar despre el nu voi povesti nimănui nimic rău.La fel cum nici despre tine nu am spus niciodată nimic,căci o vorbă rea nu se poate lua niciodată înapoi.Iar Gerta va afla mai târziu cum este să fii ,,soţia unui vaporean,,
După asta Fany s-a oprit din vorbit tot aşa de brusc cum a început.A ieşit pe balcon după o gură de aer.Peste vreo 15 minute ea s-a întors palidă,dar stăpână pe sine.L-a văzut pe Iona ,tot palid,ba şi galben la faţă ,stând în acelaşi loc precum l-a lăsat ,în fotoliul care părea a fi prea mare pentru el,sau poate că el s-a micşorat şi s-a cocoşat în cele câteva minute cât a lipsit ea .
Fany a simţit deodată o imensă durere de rău şi milă pentru acest om pe care tocmai l-a strivit cu nişte vorbe pe care nu trebuia să i le spună.Sau poate trebuia să i le fi  spus cu 25 de ani în urmă şi poate ar fi  schimbat ceva în viaţa lor.Dar în clipa aceea  nu mai putea întoarce timpul ,nici vorbele .Ea s-a apropiat de fotoliu ,a luat mâna bărbatului între mâinile ei,l-a sărutat pe vârful capului şi i-a spus :
- Iona,iartă-mă pentru vorbele nesăbuite. Şi eu am partea mea de vină în eşecul nostru de până acum.Dar eu tot te mai iubesc.Poate are dreptate cine a spus că,,zilele cele mai bune din viaţa noastră sunt acelea pe care încă nu le-am trăit,,.Vreau să cred că de acum înainte o să ne fie mai bine,tu ce zici ?
Iona nu zise nimic,ridică doar spre ea o privire luminată de un zâmbet şi Fany simţi  mâna lui strângându-i o dată pe ale ei ,apoi încă o dată mai slab,până ce se opri inertă,strecurându-i-se  fără vagă printre degete. Tot atunci i-a alunecat şi capul în direcţia ei, oprindu-se pe pieptul ei în căutarea odihnei.
Fany a stat aşa nemişcată un timp îndelungat,ca şi cum nu vroia să-l trezească din somn.Într-un târziu se ridică încet,în timp ce  apucă cu gingăşie capul bărbatului cu ambele mâini,aşezându-l în poziţia sa obişnuită din fotoliu. Abia atunci îşi şterse faţa de lacrimile pe care nici nu le-a simţit curgând din belşug în tot acel timp cât a stat în genunchi îmbrăţişându-l pe Iona al ei cu care s-a cununat nu de mult într-o tabără de tineret în Cipru.
Când îşi reveni la clipa prezentă Fany se transformă  iar în femeia practică de toate zilele.Îl sună pe Arik ,îl puse la curent cu situaţia şi îi ceru s-o caute pe Minuţa,ca să fie prezentă la înmormântare. Apoi,după o scurtă ezitare,îl întrebă dacă el ştie cum să-l găsească pe fratele său Marcel.Arik ştia,tata i-a pus în legătură.
- Bine,acum nu mai întreb nimic.Te rog doar să-l chemi la telefon ,pe el sau pe soţia sa şi să le spui că îi ...rog eu pe amândoi să vină...dacă există o posibilitate.Îi aşteptăm pe amândoi,aşa să spui,din partea mea.Şi închise telefonul.Nu mai avea nimic de spus lui Arik în clipa aceea.El ştia să se descurce,şi Fany era convinsă că băiatul a înţeles-o perfect .Da,Gerta trebuia să vină şi ea,să cunoască familia,să înveţe viaţa lor.
Povestea nevestei vaporeanului nu se încheie o dată cu moartea lui Iona.Ea continuă cu  Marcel şi Gerta şi cu alte mii şi mii de perechi ,precum şi viaţa oamenilor care se repetă şi se tot repetă de la începuturi şi până la nesfârşit.