ROBOTUL
            Hedi S.Simon

Sălile de clasă erau mari, luminoase ,însă deosebit de răcoroase  iernile .Când se adunau câte 40-50 de studenţi ,mă forţam să vorbesc tare,să fiu auzită până în ultimul rând.Cred că şi aburii ieşiţi din gură după fiecare cuvânt aproape ţipat căpătau substanţă şi o culoare alburie ,de se puteau vedea până departe.Singura sobă de teracotă din toată încăperea dădea exact atâta căldură cât o apă lălâie.Adică,cam deloc.Îmi părea bine să-l văd mereu pe dl.colonel temurând împreună cu noi ceilalţi ori ce câte ori venea să mă controleze la lecţii.Şi venea destul de des ,iar eu mă bucuram că şi şefii au ocazia să vadă condiţiile grele în care se desfăşoară lecţiile în sălile îngheţate. În pauze însă, tinerii ieşeau pe coridorul lung,ca să facă mişcări de încălzire.Iar eu mă refugiam în cancelaria Catedrei de Cultură Generală ,unde primeam căldură la propriu ,dar şi la figurat.Mai existau două catedre de pregătire tehnică,însă la noi era cea mai plăcută atmosferă.Mai întâi fiindcă cu excepţia celor trei ofiţeri,toţi ceilalţi eram cadre civile,iar nici unul nu trecuse de 30 de ani.Şeful catedrei,un colonel pe nume Constantin,era o bomboană de om ( în ciuda inspecţiilor dese ),pe care datorită funcţiei şi a vârstei înaintate,- împlinise 43 de ani- noi Îl numeam ,,Papa,,.Nu în prezenţa sa,bineînţeles.La cei 25 ai mei, el mi se părea chiar bătrân,şi nu numai mie. Mai toţi eram tineri,nu aveam pe atunci noţiunea vârstei.În schimb ori de câte ori ne distram împreună, glumeam sau ascultam bancurile ,,decoltate ,,ale colegilor,Papa era prezent,răzând cu noi împreună fără a ţine cont de formalităţi.El era acela care rezolva pentru noi toate problemele mai spinoase la comandant sau la ,,cadre,,-  tot el obţinea prime sau creşteri de salarii pentru ,,oamenii săi,,iar la petrecerile mari se aşeza cu soţia numai în mijlocul nostru, şi nicidecum nu stătea lângă şefii cei mari.Într-un cuvânt,aveam toate motivele să-l îndrăgim pe şeful de catedră care era chiar un ,,tată,,bun şi îşi merita porecla.Mai ales că deseori el ne conducea acasă pe mine şi pe doamna profesoară de matematică,în serile când întârziam la câte o şedinţă. Omul avea o maşină extraordinară pentru anii aceia,un Ford unic în toată instituţia,la care studenţii căscau ochii cât erau pauzele de lungi.Colegii mei-,,băieţii,,se înghesuiau câte patru într-o singură maşină mică aparţinând unuia dintre ei ,o gărgăriţă de Volgswagen poreclită ,,Veta,, ,iar restul aveau la dispoziţie un autobuz care trecea din zece în zece minute pe lângă poarta şcolii.Nimeni nu protesta împotriva ,,protecţiei ,,de care se bucurau cele două doamne conduse până acasă cu Fordul şefului . Am făcut această introducere pentru a sublinia atmosfera plăcută în care am lucrat foarte mulţi ani.Deşi aveam foarte multă muncă în afara orelor de clasă ,plecam totuşi cu multă plăcere în fiecare dimineaţă la servici.
Acuma ,amintindu-mi de această perioadă, mă văd din nou instalată în maşina Ford în seara când ,,Papa,,mă ducea acasă după ce mi-am luat rămas bun de la toţi colegii într-un cadru festiv,deoarece după vacanţa de vară eu nu mă  mai întoarceam să lucrez în colectiv nostru . Obţinusem un transfer la un liceu civil după 15 ani de muncă la Academia Militară. Desigur eram tristă ,lăsam în urmă o bucată de viaţă şi multe zile frumoase.Şeful,domnul colonel Constantin ,mi se părea şi el abătut,chiar în mod exagerat ,deoarece eu am plecat din dorinţa mea,nu m-a trimis nimeni. Într-un fel.
Aici este locul să explic întâmplările care au precedat evenimentul transferului.
Exact cu un an în urmă,în prima zi a vacanţei  mari, familia mea evada spre locuri calde,adică plecam la Eforie Nord,unde stăteam până ce ne încălzeam oasele şi ne săturam de toate locurile de distracţii. De acolo plecam pentru alte trei-patru săptămâni în Nord,unde ne aştepta adevărata odihnă şi răsfăţul părinţilor.Într-una din zile am avut surpriza unei vizite cu totul neaşteptată : o prietenă din copilărie ,s-a întors din Israel pentru a-şi revedea locurile natale,iar cu această ocazie a intrat pe la vecinii pe care îi mai ţinea minte după o absenţă de 25 de ani.Şi astfel m-a găsit pe mine întămplător în vacanţă, ceea ce ne-a bucurat enorm pe amândouă.Am avut multe de povestit,ne despărţisem –două copile ,iar acuma ne-am revăzut,femei în floarea vârstei.În toţi anii care au trecut peste noi ,fiecare a realizat câte ceva, studii,o familie,copii.De două ori am reuşit să ne întălnim pentru a evoca amintiri împreună,după care prietena a plecat la Bucureşti, iar de acolo acasă la Ierusalim,concediul ei fiind mult mai scurt ca al meu. Ţin minte că la plecare am plâns amândouă,gândind că va mai trece mult timp până ce ne vom revedea.Înainte de ultima îmbrăţişare prietena a scos de pe deget un inel  subţire din aur ,care purta în vârf o pietricică roşie,o frântură de rubin ca un tăciune aprins. L-a pus pe degetul meu ,iar eu nu am protestat şi am continuat să-l port .Acest inel era pentru mine o amintire care mă lega de copilărie.Mai departe de atât nu am gândit.
M-am prezentat la datorie pe 1 octombrie,când începea un nou an universitar cu fastul obişnuit,şi cu bucuria reântălnirii cu studenţii şi colegii de muncă.Vorbind despre modul cum ne-am petrecut vacanţa fiecare ,am observat privirile insistente îndreptate spre mâna mea,adică spre inel.Nu prea obişnuiam să purtăm bijuterii niciunii. În clipa aceea puteam să mint,să născocesc o poveste,cum  că soţul meu a cumpărat acest inel la Eforie pentru o nimica toată de la nişte necunoscuţi.Dar în inocenţa mea prostească ,convinsă că nu am comis nici un fel de trădare,sau măcar o indiscreţie despre munca mea (care oricum nu era secretă ),m-am pornit să povestesc tuturor prietenilor de la catedră ,,minunea,,reântălnirii cu o colegă după ce nu ne-am văzut un sfert de veac.Toată lumea s-a mirat de întâmplare,mi-au admirat inelul,m-au complimentat pe mine şi cu asta s-a încheiat discuţia.
În următoarele luni  am lucrat ca de obicei în vechea atmosferă amicală,până ce mi-a căzut trâznetul pe cap : m-a învitat la o discuţie comandantul,domnul general G. în prezenţa primului secretar şi a şefului de cadre. Am fost luată la întrebări şi criticată în toată regula. Eu am povestit întreaga întâmplare cu toată sinceritatea, din nou m-au criticat pe rând fiecare,iar în încheiere mi s-a atras atenţia să nu mai comit asemenea greşeli,să mă întorc la munca mea şi să-mi văd de treabă ca de obicei,că după prima abatere nu este nimeni pedepsit.Cu condiţia să fie şi ultima.
În continuare mi-am văzut de treabă.Aparent lucrurile mergeau bine,ca întotdeauna. Totuşi am simţit un cerc de răceală în jurul meu.Dar şi mai tare mă deranja întrebarea obsesivă : cine m-a trădat ? Erau numai colegii de catedră în cancelarie în ziua aceea când s-a vorbit despre inel.Adică erau numai prieteni cu care am petrecut 15 ani de tinereţe. Atunci cine putea să fi fost turnătorul ? De zeci de ori îi luam pe rând ,dar nu puteam să mă opresc asupra nimănui.Ori de câte ori îmi venea în gând câte un nume,mi se făcea ruşine de mine însămi că eram în stare de asemenea bănuieli. De ,,sus,,nu mă mai deranja nimeni,de când cu discuţia aceea penibilă în faţa generalului,nu s-a făcut nici o aluzie la cele întâmplate.În afară de ,,eroarea,,cu manualul.S-a întâmplat că tocmai atunci am terminat de lucrat la al patrulea manual pe care le-am publicat în cei 15 ani de muncă,pe lângă alte activităţi.Materiale didactice,specifice pentru necesităţile interne,tot aşa precum era şi revista de uz intern la care lucrasem ani mulţi.Deci,manualul iese din tipografie,se pune în circulaţie,iar pe locul autorului  de pe copertă este frumos desenat în culori vii numele asistentului meu,care deobicei mă ajuta .Eu eram total inexistentă,nu apăream nicăieri,de parcă nu eu am trudit la carte mai mult de un an de zile .Atunci am înţeles exact situaţia mea în cadrul şcolii : nu eram concediată ,dar nici tolerată nu mai eram . Ceea ce însemna că stăteam pe ,,un loc sensibil între două scaune,, .Din acel moment am început să acţionez  ca să obţin transferul la un liceu civil,ceea ce  s-a aranjat destul de uşor.Uneori gândesc repede şi iau hotărâri rapide .
Iar acuma,fostul meu şef,,Papa,,mă conduce pentru ultima oară acasă în Fiatul său frumos,şi totodată lăcrimează.La propriu,ceea ce mă intrigă,mă jenează,dar mă pune şi pe gânduri. Îl întreb ce i s-a întâmplat,iar în loc de răspuns observ că îi tremură buzele ,că nu poate rosti un cuvânt.
Eu îi cer să oprească undeva şi găsim peste câţiva metri o parcare într-un spaţiu sub formă de semicerc ,un fel de curte în interiorul unui bloc ,,potcoavă,,Colonelul opreşte maşina, şi eu îi las timp să se liniştească.Mie mi-a prins bine această pauză ,deoarece aveam nevoie la rândul meu timp de gândire.Atitudinea omului de alături mi se părea mai mult decât ciudată : nu o dată a avut loc o fluctuaţie de personal pe la noi,de fiecare dată făceam câte o mică festivitate de adio,dar  mult mai simplu, normal , şi mai ales fără lacrimi .Am recapitulat în gând cu febrilitate ,toate momentele din ultima perioadă şi nu ştiu cum deodată,mi-a căzut fisa.Acuma trebuia să-l iau repede,atâta timp cât mai era emoţionat. Cu cea mai blândă voce de care mă simţeam în stare în clipa aceea ,l-am întrebat aproape şoptind :- ,,De ce ai făcut-o,domnule colonel ? De ce tocmai pe mine,oare nu mă cunoşteai destul de bine după 15 ani ca să ştii că eu nu comit indiscreţii ?Pentru ce era nevoie să mă faci de ruşine în mod inutil ?,,
Tăcere...Eu nu mă opresc însă.- ,,Ai făcut-o din obişnuinţă,nu-i aşa ? Chiar şi glumele stupide despre maşini Trabant ,despre domnişoarele din hoteluri,despre evrei şmecheri sau proşti,pe toate le turnai la şefii tăi ,nu-i aşa ?Când stăteai cu noi la masa de Revellion în loc să te aşezi la masa comandantului,nu vroiai neapărat să cinsteşti pe ,,oamenii tăi,,- ci aveai un scop,acela de a asculta discuţiile noastre după câteva pahare de vin.
Hai ,răspunde-mi,că tot nu ne aude nimeni,iar noi doi n-o să ne mai întâlnim niciodată.Mi se cuvine cel puţin să-mi satisfaci curiozitatea,să aflu ce poate să împingă un om ca să-şi toarne prietenii care cred în cinstea lui.
- Am să-ţi povestesc ,răspunde el însfârşit ,tot în şoaptă. Am făcut-o din obişnuinţă,asta-i tot.Nu te-am bănuit de trădare,eram convins că nici comandantul nu va face caz din prostia asta.Dar am raportat ,din obişnuinţă.Şi de frică ca să n-o facă altcineva,care să spună că eu am fost de faţă la discuţie şi am tăcut ca să te apăr .Nu ai de unde să ştii cum se simte un tânăr care reuşeşte să scape de la ţară şi trăieşte cu spaima că nu va reuşi la studii ,iar până la urmă se va întoarce ruşinat acasă,la ,,coada vacii,,pentru tot restul vieţii.De aceea se lasă racolaţi atâţia tineri de pe băncile şcolii,iar după aceea nu mai pot refuza niciodată să aducă orice fel de informaţii.Până şi cele mai minore,cum a fost cazul cu tine.Chiar dacă cu timpul regreţi, ţi-e ruşine faţă de tine însuţi, execuţi ordinile ca un robot bine programat. Ca roboţii aceia din filmele de ficţiune despre întâmplări din viitor,după anul 2000. O dată pornit , robotul respectă programul fără abateri, fără a se întreba ,,de ce ,,aşa cum m-ai întrebat tu mai înainte.Asta-i tot. Am regretat de multe ori, dar întâmplarea cu tine ,pur şi simplu mi-a frânt inima...
- Lasă, mie nu !.Îmi pare bine că plec, dar şi mai bine mi-a părut că am aflat despre mecanismul care pune roboţii în mişcare.Nu tu eşti atât de vinovat ; mecanismul  ar trebui revizuit,sau defectat definitiv. Dar,nu-i pentru mine aşa ceva .Ceea ce am vorbit acuma rămâne între noi doi.Te rog doar să deschizi portiera ,eu voi coborâ aici.După colţ este o staţie de taxiuri. Şi sper ca noi doi nu o să ne mai întălnim.
Colonelul a deschis fără a rosti un cuvânt.Am pornit spre casă cu pas grăbit,nu am salutat,nu am întors capul .Primul taxi a oprit ca să mă ducă până în capătul cel mai îndepărtat al oraşului. La casa mea,unde era familia,era cald şi multă lumină . Dar mai ales mă aştepta un nou început ,unde puteam să uit de ,,prieteni,, sau de roboţi programaţi pentru trădare.

Întoarcere din lumea viselor .

                            Hedi S.Simon

Ţin în mână caietul gros pe care mi l-a înmânat vărul meu David. A trecut ieri pe la noi ,fără a avea timp să se aşeze măcar pentru 5 minute .Se grăbea să ajungă la o întălnire importantă în Ramat-Gan,de aceea l-am întrebat ,fără ocolişuri,pentru ce a mai intrat ,din moment ce este atât de grăbit să plece.După o clipă de şovăială el şi-a deschis geanta ,din care a scos acest caiet dactilografiat pe o hărtie groasă,spunând puţin jenat :
- Ţi-am adus cartea mea –în prima formă- ,ca s-o citeşti. Dacă ai ceva observaţii sau completări ,ai să-mi spui după aceea .Este autobiografică,cu multe referiri la familie .Poate tu ştii mai multe lucruri despre trecut.
- Adică...? Ce pot ştii eu mai mult decât tine,dacă este vorba de biografia ta.!Tu ,care te-ai născut la Haifa,iar eu la Cernăuţi ...
- Tocmai aici mă poţi ajuta !exclamă el,stând deja cu un pas peste prag.Ceva despre bunicii noştri comuni ,sau despre tatăl tău,fratele de care taică-meu s-a despărţit în fragedă tinereţe ,despre surorile lor sau...în general,ceva despre România...Dar,citeşte şi pe urmă mai vorbim.Am plecat,pa,pa...
Eu am rămas în uşă ,puţin descumpănită.Ce să mă fac cu acest volum gros,dactilografiat în limba ebraică, cu amintirile unui văr,foarte apropiat dar foarte puţin cunoscut îndeaproape.
Când am venit eu în ţară în 81 , niciunul dintre părinţii noştri nu mai era în viaţă.Ştiam doar de la tata că fratele său mai mic Benjamin a plecat în Ereţ Israel în anul 1933, că s-a stabilit la Haifa, şi-a făcut o familie cu o soţie originară din Suceava şi are doi fii ,David şi Iţhak ,născuţi în preajma războiului.Îmi povestea nu o dată despre regretele care îl rodeau pentru  că nu l-a urmat pe Beni cu ,,Alyat Hanoar,, ceea ce i-ar fi schimbat toată viaţa în bine.Adică,nu ar fi suferit în toţi anii de urmărire rasială,nu ajungea în Transnistria şi poate ar fi fost şi el un om aranjat ca şi fratele său în ţara evreilor.Dar,soarta a vrut altfel.
Deci,în primăvara anului 1982, fiind nou venită de două zile într-un Centru de Absorbţie, am fost anunţată că mă aşteaptă musafiri în sala de primire.Erau doi bărbaţi tineri,verii mei David şi Iţhak, care nu au venit doar să mă cunoască,ci să mă primească ca pe o soră ,iar din acel moment relaţia noastră a continuat tot aşa ,ca în familie ,ca şi cum am fi crescut împreună şi nu la depărtări de mii de kilometri . Ne-am lipit în jurul amintirilor despre oameni pe care îi iubeam deopotrivă ,dar pe care ei nu apucaseră să-i vadă vreodată ,iar eu în schimb am cunoscut pe mulţi dintre aceştia ,chiar dacă numai în anii copilăriei .
Am pus cartea pe bibliotecă hotărâtă s-o citesc.Dar nu astăzi,nu acum.Nu doar faptul că era scrisă în ivrit mă împiedica  s-o citesc ,deşi într-adevăr am rămas credincioasă lecturilor în lb.română. Aveam alt motiv însă  să încep citirea biografiei lui David : era normal că mai devreme sau mai târziu unele file din prezentul volum îmi vor răscoli amintiri dureroase despre Iţhak,că rana care mi-a rămas în suflet de la pierderea acestuia la o vârstă când nimeni încă nu trebuie să moară ,înainte de a împlini 50 de ani,această rană se va redeschide,deşi nu a fost niciodată vindecată.Căci acest văr,mai mult un frate pentru mine , făcea parte din categoria de oameni ,,brilliant,,care poate tocmai pentru bunătatea şi nobleţea lor ,sunt chemaţi mult prea devreme să stea în ,,dreapta lui Dumnezeu,,Este singura explicaţie ,ocultă,pe care am găsit-o pentru moartea colonelului în rezervă Iţhak Meiselman din Kiriath Moţkin,care numai în al treilea ani după retragerea din armată după  zeci de ani de slujire cinstită a patriei,a fost răpit rapid de o leucemie  feroce,nevindecabilă nici după donarea de măduvă de la fratele său David.Tocmai atunci când se pregătea să înceapă un al doilea capitol de viaţă în civilie,să se bucure de nişte excursii ca să-şi scoată  însfârşit soţia în lume,dar mai ales să-şi ducă la cununie pe cele patru fiice care îşi adorau tatăl. Iar mă întorc la soarta omului,şi nu pot s-o înţeleg pe cale raţională. Aşa deci,iau hotărârea să citesc biografia lui David,şi înţeleg din primele pagini că nu am de-aface cu viaţa unui singur om ,ci cu o ,,bucăţică ,,de istorie a acestei ţări oglindită pe viaţa unui sabru sau mai precis,a unei familii israeliene destul de numeroasă,alcătuită din evrei veniţi cândva din România ,care au adus pe lume copii sabri ,educaţi în spiritul evenimentelor israeliene de la naşterea acestei ţări şi până în prezent.Adevăraţii sabri nu sunt însă ei, David,Iţhak sau prietenii lor din şcoală sau armată,deoarece aceştia mai poartă pe undeva rămăşiţe ale educaţiei europene venită de la părinţii din Suceava ,Cernăuţi sau alte locuri.Totodată în ei mai sălăşluiesc ecourile povestirilor despre Holocaust auzite nu o dată  de la rudele părinţilor- supravieţuitori ajunşi pe aceste meleaguri , care nu încetează să-şi amintească şi să povestească  despre grozăviile prin care au trecut, -în limba idiş evident ,transmiţând-o astfel  primei generaţii de sabri în ciuda interdicţiilor de a se cultiva această limbă.  În schimb copiii lor sunt deja adevăraţii israelieni,care află despre Holocaust de la bunici,în cazurile rare când aceştia mai sunt prezenţi,ca şi din manualele şcolare sau excursii organizate la Auschwitz.
Citind primele pagini ale viitoarei cărţi autobiografice ,îmi dau seama că am de-aface doar cu volumul întâi,care se ocupă de anii de liceu,armata, facultatea ,oprindu-se la prima dragoste şi căsătorie.Răsuflu uşurată ,că nu voi ajunge la partea dureroasă ,la povestea lui Iţhak, decât peste un an ,când se va definitiva şi volumul al doilea. Însă,pe lângă asta,mai primesc o informaţie preţioasă ,aflu adevărul despre viaţa israelenilor în primii ani de existenţă a statului,chiar şi câţiva ani înainte.Şi atunci înţeleg cât de greşit a fost informat tatăl meu,ca şi toţi ceilalţi concetăţeni,care au trăit cu convingerea că numai lor le-a fost foarte greu pe o perioadă îndelungată de timp,iar ,,dincolo,,în alte locuri printre care şi în Israel era ,, raiul pe pământ,,.Ei bine,nu era chiar aşa.Aflu din cartea lui David cum în anii 40 populaţia din Haifa stătea în adăposturi pentru a se salva de  bombardamentele aviaţiei germane care vizau distrugerea rezervoarelor de petrol, ulterior frecuşurile cu ocupanţii britanici şi luptele sângeroase cu arabii înainte şi în timpul războiului de independenţă,iar pe lângă toate mai domnea o sărăcie cumplită şi criză de alimente în primii ani de după proclamarea Statului. Pe scurt,înţeleg că fratele tatălui meu a dus o luptă continuă pentru existenţă,fie mobilizat în  veşnicile ciocniri cu duşmanii , fie luptând pentru pâinea de toate zilele ,ca să-şi întreţină familia.Soţia acestuia spunea mereu că,,săptămâna asta mă descurc eu cumva,dar săptămâna viitoare sper că o să fie mai bine.,,Citind aceste rânduri mi-am amintit ce mi-a spus Iţhak cu ani în urmă : ,,Vreau ca fetele mele să primească fiecare câte un măr întreg şi nu un măr tăiat în două ca fiecare să guste câte un bis,,. Pe atunci nu am înţeles ce  intenţiona să-mi spună cu adevărat.După cum nici tatăl meu nu a înţeles că fratele său din Israel nu are o viaţă mai uşoară ca a lui, doar că într-adevăr ,el nu a fost deportat în Transnistria şi nu a fost atât de aproape de moartea părinţilor lor-bunicii noştri,-sau a unei surori,cea mai tânără dintre cei cinci copii ai familiei,împuşcată de nemţi la Jmerinka ,înainte de a împlini 22 de ani.Dar văzând lucrurile mai îndeaproape , înţeleg că toţi evreii au suferit într-un fel sau altul,indiferent unde se aflau în anii aceia de tristă amintire.Tata era însă un om optimist,deosebit de încrezător într-o rezolvare fericită a lucrurilor ,convins că ne vom regăsi cu toţii acasă într-o bună zi . După ce însă a aflat cum au pierit părinţii săi şi surioara, el s-a schimbat într-un fel,a devenit mai tăcut,mai închis în sine,şi mult mai puţin credincios în puterea Divină de a ne apăra.Acest lucru l-a făcut mai răzbătător,mai hotărât să se apere singur,să ne apere pe noi două,mama şi cu mine,că numai noi eram toată familia din preajma sa . Pot să spun în modul cel mai ferm că noi trei am răzbit ,,furtunile,,fiindcă eram un nucleu indistructibil,legat prin iubire şi grijă reciprocă. Adică grija celor doi adulţi-părinţii mei-de a mă aduce pe mine acasă întreagă şi nevătămată.Iar în continuare,de a mă conduce pe calea cea bună. Am crescut într-o casă în care domnea sărăcia,ca şi la toţi cei din jurul nostru,dar în acelaşi timp pacea ,înţelegerea,iubirea reciprocă  se revărsa pe deplin asupra mea.Nu m-am simţit nicicând umilită de sărăcie ,deoarece nu apucasem să văd ceva mai bun la oamenii de lângă mine.Asta m-a vaccinat pentru toată viaţa împotriva sentimentului de invidie,pe care slavă Domnului,nu am apucat să-l cunosc.De aceea sunt convinsă  că cei 18 ani petrecuţi în căminul părintesc au fost pentru mine anii cei mai buni din viaţă,când am crescut iubită,lipsită de griji,protejată. Aceşti ani m-au înarmat pentru tot restul vieţii cu puterea de a învinge greutăţile existenţei,luciditate,capacitatea de a mă resemna cu orice situaţie dată,şi cu o  sănătate sufletească  care nu o dată m-a salvat de atâtea rele ,care puteau să doboare pe orice om mai slab.
Tata era produsul perfect al  familiei evreieşti bukoviniene , care a moştenit  toate calităţile lăsate de o educaţie austriacă rămasă din timpurile lui Kaiser Frantz Iosef. El trăia după principiile de cinste,corectitudine,ordine ,de la care nu ţin minte să se fi abătut vreodată.Nu de mult,o persoană care l-a cunoscut pe tata la Rădăuţi,mi-a spus că ,,dintre toţi meseriaşii cu care avea relaţii zilnice de lucru în oraş,tatăl meu era un Lord,,.Acest lucru eu l-am simţit întotdeauna în toţi anii cât am fost împreună şi ori de câte ori mă gândesc la el,după ce m-a părăsit .Şi mă gândesc deseori,deoarece mi-a fost drag şi am fost foarte legaţi sufleteşte.Noi doi ne înţelegeam doar dintr-o privire,fără prea multe vorbe .Îl port în permanenţă cu mine prin amintirile mereu prezente  ,fiind convinsă că el trăieşte alături , prin persoana mea .Numai oamenii uitaţi de toată lumea sunt cu adevărat morţi,căci adevărata moarte este uitarea.Or,părinţii mei trăiesc atâta timp cât mai trăiesc şi eu,deoarece memoria mea funcţionează cel mai bine atunci când mă gândesc la momentele petrecute alături de ei, ca şi cum a fost ieri. Mama spunea nu o dată că eu sunt o copie după tata,că i-am moştenit obiceiurile şi calităţile. Parţial le-am moştenit,îi sunt chiar recunoscătoare pentru că m-a învăţat să fiu corectă şi cinstită faţă de semenii mei.În nici un caz nu sunt la fel de ordonată cum era tata şi nici atât de interiorizată. Eu reuşesc să scot din mine gândurile,bucuriile sau supărările. Asta esta partea primită de la mama. Cu ea vorbeam mult şi de toate.Mama avea principiul că dacă am ceva pe suflet e bine să povestesc despre acel ,,ceva,,.Pe ea o ajuta să treacă peste necazuri ,povestea şi râdea cu poftă ,căci era convinsă că şi de necazuri se poate face haz.Dacă nu e bine astăzi,va fi mai bine mâine !Ce nu aduce anul,aduce clipa !Acestea sunt principiile pe care le-am moştenit  de la mama mea.Astăzi sunt conştientă de capacitatea mea de a fi ca un burete care absoarbe tot ce mi se pare bun şi util.A fost norocul meu că am reuşit să deosebesc binele de rău şi nu regret nici o clipă că nu mi-am dorit niciodată mai mult de la viaţă decât am putut obţine numai prin mijloace cinstite.
Dacă mă gândesc înapoi la primii 18 ani din viaţa mea ,îmi trec prin minte străfulgerări ridicate din adâncul memoriei cu  momente vesele sau triste ,toate legate de părinţii mei.Ca de pildă serile de iarnă din primii ani de după război, pe care le petreceam în jurul lămpii de petrol ce emana exact atâta lumină cât să vedem obiectele de pe masa pătrată din bucătăria-dormitor-salon, căci numai o singură odaie aveam .După ce terminam cina,lampa se muta în mijlocul mesei pentru ca eu să-mi termin lecţiile ,tata citea câteva file dintr-o carte în limba germană,iar mama avea întotdeauna câte ceva de făcut.Uneori jucam cărţi ,cred că remy,ca să mai omorăm ceva timp din serile  lungi şi plicticoase ale iernii .Atunci venea şi o vecină la noi,doamna Weinstein,pentru a completa jocul cu mâna a patra.Alteori intra şi alt vecin ,cel mai apropiat,domnul Barbiero,care îşi anunţa sosirea cu trei bătăi în uşa ferecată,despărţitoare a celor două ,,apartamene ,,din lunga casă vagon ocupată de trei familii de evrei.  Eu îi cedam bucuroasă locul,devenind ,,chibiţ,, ceea ce era mult mai distractiv,deoarece reuşeam să urmăresc pe toţi patru parteneri în acelaşi timp.Ne distram copios ori de câte ori câştigam mai multe boabe de fasole,iar câştigătorul le dona la sfârşit gazdei pentru supa de mâine.Mai târziu aveam deja becul electric şi chiar un difuzor care ne transmitea ştirile şi muzică de la Casa de Cultură orăşănească ,unde exista un aparat de radio.Până ce am ajuns să ne cumpărăm un radio al nostru,recunoşteam deja vocea gingaşă a Dorinei Drăgici care umplea casa cu ,,Firicelul de floare albastră,,sau pe Nicolae Niţescu şi Gică Petrescu şi alţii.Au fost frumoase cântecele copilăriei mele.Au fost frumoase şi iernile înzăpezite,deşi aceste ierni îmi trezeau mereu crizele de bronşită, urme rele ale gerurilor cumplite din Ucraina. Ţin minte acele nopţi când mă luptam să respir,să trag o gură de aer între două reprize de tuse înnăbuşită , aşezată ,dar nu culcată , în pat pe trei perne mari,iar pe mama neputincioasă şi disperată, şezând pe întuneric lângă mine,fără a putea să mă ajute ,deoarece nu avea nici un mijloc la îndemână cu care să-mi uşureze crizele .În afară de ceaiul de tei îndulcit cu miere de brad .Îl  urăsc până astăzi,recunosc de departe mirosul acelui ceai.Cert este că în toate momentele grele mama era alături de mine,mă păzea ca un uliu care îşi apără puii. A venit cu ani mai târziu la Braşov ca să mă ,,păzească,,în ultima lună de sarcină,să mă scutească de toate eforturile,deşi eu eram sănătoasă tun ,în afară de faptul că aveam o greutate de mărimea unui balon uriaş care îmi provoca crize de râs ori de câte ori îmi zăream imaginea în oglindă.Când balonaşul meu s-a transformat într-o fetiţă dulce de doi ani ,părinţii mei au insistat s-o aduc la Rădăuţi,s-o las un timp în grija lor.
Imediat i s-a cumpărat un cărucior sport,iar după mesele de vară s-au transformat în cele mai fericite plimbări prin parcul oraşului,unde copila mea şi-a consumat energia eliberată de restricţiile impuse de aleea îngustă dintre blocurile muncitoreşti din cartierul braşovean . Iar părinţii mei au întinerit la propriu, întorcându-se cu mândrie la anii frumoşi ai tinereţii ,născocind  jocuri copilăreşti, redobândind grijile dulci pentru îngrijirea unui puişor care deja începuse să-i iubească,având iarăşi privilegiul de a concura pentru rândul de a împinge căruciorul sau de a ţine fetiţa în braţe ,ca să se fălească cu ea în faţa  cunoştinţelor şi prietenilor . Ca şi alţi copii, fiica mea păstrează până astăzi cu sfinţenie amintirile dulci din casa bunicilor,iar oraşul Rădăuţi nu încetează să fie pentru ea locul visurilor dragi ai primei copilării.
Ulterior părinţii vizitau Braşovul nu atât pentru mine,cât pentru a mai prinde câteva zile de a fi împreună cu nepoţica,elevă la şcoala primară.Mai întâi veneau amândoi,pe urmă o întâmpinam la gară doar pe mama,evitând să vorbim prea mult despre durerea noastră comună : lipsa aceluia care făcea parte din existenţa nucleului nostru zdrobit într-o singură clipă nefastă ,datorită unui minuscul cheag de sânge care a astupat căile care duceau sânge spre inima cea mai bună şi nobilă din lume.Pe vremea aceea nu se făceau tratamente cu aspirină ; sau poate numai în spitalele de provincie ,cine ştie ?Noi două continuam să discutăm despre tata la timpul prezent, evocam clipele fericite petrecute în trei ca şi cum nu se îndepărtau cu anii ,ca şi cum nu pândea colbul pe la colţuri să acopere amintiri.Nu ştiu cum e la alţii ,dar eu sunt construită în aşa fel ca să pot duce cu mine prezentul şi trecutul laolaltă.Ţin minte de pildă ceva emoţionant care nu se poate dezlipi de mine.Nu vorbe,ci gesturi îmi apar în faţa ochilor ori de câte ori apare câte o asociaţie de idei.Era într-o iarnă geroasă ,cum numai în Braşov am întălnit.Şi tocmai atunci am fost internată de urgenţă la Spitalul Militar pentru o operaţie de fiere. Aveam o mulţime de pietricele şi nisip care m-au chinuit îngrozitor ,provocându-mi crize puternice.Am stat internată o săptămână,iar în ziua eliberării s-a permis familiei să intre ( vizitele se făceau doar o dată pe săptămână sau înainte de eliberare ).Deci a venit soţul cu mama ca să mă împacheteze,să obţină scrisoarea cu instrucţiuni ,ca apoi să mă ducă acasă.Se nimerise bine întoarcerea mea ,căci în acea seară toată ţara aştepta cu emoţie să urmărească la televizor deschiderea festivă a primei ediţii a Festivalului ,,Cerbul de Aur,,De aceea soţul meu se grăbea să rezolve cât mai repede toate formalităţile ,iar eu m-am îndreptat către o toaletă ca să mă aranjez puţin înainte de a ieşi în stradă.Mama era în permanenţă pe urmele mele, probabil arătam cam ameţită.La un moment dat am deschis uşa unei cabine ,ezitând o fracţiune de secundă pentru a mă asigura că este curat. În clipa aceea ,pe neaşteptate,mama şi-a scos de pe cap baticul din lână groasă şi cu viteză a şters scaunul ,înainte ca să pot protesta. Am apucat să spun doar : de ce,doar este uscat şi curat,nu trebuia s-o faci !Răspunsul a fost scurt şi convingător : ,,ca să te simţi tu bine,de asta sunt eu aici !.De batic n-ai grijă, mai am câteva în bagaj ,,.Am rămas singură în cabină şi am simţit ceva ca o stare de jenă,sau poate altceva ceea ce pe atunci nu puteam să-mi explic. Acuma înţeleg mult mai profund acest gest matern,deşi este mult prea târziu ca să mai rostesc un ,,mulţumesc,,Pentru atunci ,ca şi pentru toate celălalte ,al căror sens adevărat îl înţelegem cu mare întărziere.Dar  seara aceea a fost o seară fericită ,când eu stăteam în pat ca o regină –pansată ,ţinută la regim alimentar strict,dar foarte bucuroasă să fiu acasă în milocul familiei ,cu soţul,fetiţa noastră şi mama ,urmărind şi aplaudând concurenţii la festival, cântând cu ei împreună minunatele cântece ale anilor 60 ,rămase şlagăre până în zilele noastre.
Iată cum pe nesimţite am reuşit să povestesc câte ceva despre oamenii cei mai dragi mie şi totodată şi despre mine. Cred că mi-a făcut bine.Totodată sunt convinsă  că legătura mea cu trecutul nu m-a deprimat,nu m-a desprins niciodată de viaţa mea în care mă simt obligată să stau mereu ,,la verticală,,Pentru mine,dar şi pentru ei,bătrâneii mei, care au fost întotdeauna mândri de mine,mai ales că eu mă străduiam să reuşesc în toate pentru a-i bucura pe ei.
Mi-a rămas doar un vis care mă urmăreşte în mod periodic de foarte mulţi ani ,câteodată îl aştept chiar ,îmi lipseşte atunci când intervalele sunt mai mari. Se face că sunt foarte grăbită să mă urc într-un tren,pe care deobicei reuşesc să-l prind.Ocup un loc lângă fereastră şi privesc spre peron în timp ce trenul porneşte .Deodată o zăresc pe mama mergând în aceeaşi direcţie cu trenul,ca pe vremurile când după o vizită scurtă,ea mă conducea la gară .Numai că de data asta ea nu se întoarce ca să-mi fluture cu mâna,îi recunosc numai spatele înaintând fără a se opri.O strig cât pot eu de tare,însă niciodată ea nu întoarce capul în direcţia mea.Merge pe drumul ei ,se îndepărtează până ce i se estompează imaginea  într-o ceaţă densă. Eu mă pornesc să plâng ,însă nu mai sunt pe locul meu din tren,ci stau pe un taburet în mijlocul bucătăriei ,lângă masa mare ,pătrată,acolo unde mi-am petrecut copilăria.După aceea mă trezesc ,în patul meu ,în Tel-Aviv ; îl aud pe soţul  respirând liniştit în somn,ceea ce mă calmează încet ,încet şi pe mine.
Îmi închipui că acest vis mi-a fost dat ca leac împotriva uitării. Şi e bine aşa, căci nu vreau să-i uit pe cei care mi-au fost atât de dragi,iar eu am fost tot sensul vieţii lor.Atâta timp cât trăiesc eu ei vor continua să trăiască o dată cu mine.
Acuma înţeleg şi nevoia simţită de vărul meu de a-şi aşterne pe hărtie amintirile.O dată cu înaintarea în vârstă omul adună un tezaur de amintiri despre oameni şi destine ,despre locuri prin care a trecut în diferite momente de viaţă : grele,plăcute sau chiar fericite ,alături de persoane dragi .Atunci şi memoria despre trecutul îndepărtatat este mult mai intensă,omul este mai deschis faţă de timpurile îndepărtate,le vede cu mai multă înţelegere şi generozitate. Biografia unui om este de fapt  istoria unei epoci ,este o felie desprinsă din istoria umanităţii.Viaţa unui singur om nu poate fi separată de lumea în care a trăit,de ţările prin care l-a împins soarta,de destinul neamului de care aparţine.O persoană nu se poate prezenta la singular,ci numai pe fondul unei perioade îndelungate de timp şi în strânsă legătură cu o colectivitate umană .De aceea nu mă împac cu genul ,,autobiografic,,care după mine a căpătat o denumire improprie.Să-i zicem deci ,,memorii,,despre lumea în care a trăit şi şi s-a evidenţiat fiecare persoană cu posibilităţile,abilităţile sau talentul cu care l-a dotat natura. Numai în felul acesta se poate scrie povestea adevărată a unui om .

Călătorind ,,hai-hui,,prin lume .

                    Hedi S.Simon

O dată cineva s-a exprimat despre mine că am obiceiul să ies zilnic la blimbări ,,hai –hui ,,cu autobuzele ,traversând în lung şi în lat oraşul.
Este o afirmaţie foarte apropiată de adevăr.În primul rând ador oraşul meu Tel-Aviv,iar hoinărelile despre care vorbeam au un scop foarte precis : să văd şi să revăd  toate locurile superbe  ascunse ,,între,,  marile bulevarde , demodate şi totodată renăscute din cenuşa nostalgiei după alte vremuri,după alte stiluri arhitectonice  ca cele din prezent .Case construite pe orizontal şi camuflate de verdeaţa copacilor plantaţi de stăpânii lor de altădată şi cufundate în straturile de flori îngrijite de către stăpânii actuali. Încercaţi să cunoaşteţi toată ramificaţia de străzi care înconjoară Bulevardul Rotschild,ca o pânză de păianjen bine ţesută în decursul a zeci de ani ,sacrificaţi o jumătate de zi din viaţă pentru o astfel de plimbare şi vă veţi  regăsi în altă lume ,una de vis.Nu vă pierdeţi timpul cu vizitarea marilor centre comerciale din Ramat Aviv ; veţi regăsi acolo aceleaşi mărfuri şi aceleaşi case cu multe etaje ca şi cele din cartierul vostru, poate ceva mai lustruite şi mai scumpe.
Dar călătoriile mele ,,hai-hui,,cu autobuzul mai au un scop foarte important pentru mine.Mijloacele de transport în comun sunt centrul vieţii urbane unde clocoteşte viaţa adevărată.Aici este un adevărat laborator de studiu al existenţei umane ,unde orice ochi atent care ştie să vadă ,poate să descifreze  în spatele unor ochelari de soare sau pălării cu boruri largi  o viaţă de om, o lume întreagă care nu se vrea descoperită.Autobuzul este singurul loc unde veţi găsi înghesuite laolaltă fel de fel de chipuri umane de toate culorile , de toate condiţiile sociale ( nu şi cei înstăriţi );veţi  ghici  ţara de origine a fiecăruia după îmbrăcăminte,comportament,accentul în pronunţarea cuvintelor ebraice; veţi deosebi persoanele educate de ceilalţi ,care sunt irascibili şi impertinenţi chiar atunci când e posibil să se abţină ; îi puteţi califica ca atare şi pe călătorii care îşi strigă toate păsurile la telefonul mobil fără să le pese de cei din jur, sau îşi ,,odihnesc ,,picioarele pe scaunul din faţă,fără a gândi că îl murdăresc cu încălţările lor,făcând pagube călătorului care se va aşeza la rândul său acolo.
Nu mai vorbim de multele cărucioare încărcate cu tărguieli,întersectându-se pe culoarul îngust dintre scaune ,culoar destinat trecerii călătorilor  în căutarea unui scaun liber sau a drumului  spre uşa de coborâre.
Dar în afară de toate aceste lucruri prea cunoscute,un ochi atent observă şi starea de spirit a celor din jur,vede oameni grăbiţi,oameni indiferenţi la tot ce se petrece,oameni care duc cu ei o suferinţă –fizică sau psihică- ,preocupaţi de un necaz, sleiţi  fizic după o zi de lucru,sau obosiţi şi sătui de viaţă.Toate acestea se pot vedea pe faţa oamenilor,care oricât s-ar strădui , rareori îşi pot ascunde stările de moment ,durerea sau cu atât mai puţin ,o bucurie.
XXX
Ieri ,în drum spre casă,am văzut urcând prin uşa din faţă un bărbat orb,împreună cu câinele său. Este o veche cunoştinţă de a mea,atât bărbatul,cât şi prietenul său.De ani de zile aşteptăm împreună pe trotuar ca să se schimbe culoarea semaforului. Fără a aştepta să fiu întrebată, îi spun eu :,, -domnule,acuma este verde,, iar câinele porneşte la drum îndată, înainte ca stăpânul să apuce să-mi mulţumească pentru informaţie.Omul locuişte în vecinătate şi îl văd zilnic pornind la drum cu minunatul său prieten de culoarea caisei coapte .În autobuz o femeie îi cedează locul din spatele şoferului,iar ,,prietenul,, se aşează la picioarele sale întinzându-se comod cu capul peste genunchii stăpânului,iar coada lungă acoperind aproape întregul spaţiu dintre scaune.Călătorii care vor să înainteze spre centrul maşinii ridică piciorul pentru a ocoli coada câinelui.Cei distraţi  sunt atenţionaţi imediat  de câteva voci imperative : atenţie ,să nu calci câinele,drăguţul de el !
Numai femeia care s-a ridicat de pe scaun în favoarea orbului este în dificultate : are un cărucior destul de plin şi încă o sacoşă,ceea ce o împiedică să înainteze,dar îi vine greu să-şi păstreze şi echilibrul ,având de susţinut  două bagaje.Observ că este o bătrânică şubredă ,iar situaţia ei mă pune pe gânduri : cum se va descurca ,sărmana de ea,şi cine ştie câte staţii mai avea de călătorit în această poziţie nesigură.Nu i-ar folosi cu nimic dacă i-aş ceda eu sau altcineva locul ,deoarece nu va putea ridica căruţul fără a lovi câinele.Totuşi reuşesc să mă enervez din cauza situaţiei create. Gândul că la vârsta ei femeia se luptă singură cu viaţa ,mă revoltă.-,,Oare nu are ea copii care s-o ajute la aprovizionare măcar o dată pe săptămână ?Acuma cu greu se mai ţine în picioare,cine ştie în ce hal va fi până ce va ajunge acasă ?,,mă întreb eu îngrijorată. Văd că se apropie staţia unde cobor eu şi mă ridic,mergând către uşa de mijloc.Mai întorc privirea în direcţia femeii şi observ că şi ea este gata de coborâre,trăgându-şi bagajele în faţă. În momentul opririi am ţăşnit afară din maşină o dată cu deschiderea uşilor ,ajungând la timp ca să cobor bătrânica din autobuz împreună cu sacoşa şi căruciorul de piaţă.
Mi-a mulţumit cu înflăcărare pentru ajutor iar eu am insistat să o conduc până la casa ei.-,,Locuieşti aproape de mine,zic eu,cum e posibil că încă nu ne cunoaştem ?,,--,,Eu locuiesc cu trei staţii mai jos,răspunse ea,dar fiul meu s-a mutat nu de mult în blocul de alături.Acuma ei sunt la servici şi el şi nora.Aşa că le-am făcut eu o piaţă,ca să aibe şi ei,săracii,frigiderul plin pentru Şabat.Altceva nu am de făcut,decât să le las cumpărăturile.Apoi în drum spre casă  am să scot nepoţii de la grădiniţă şi îi voi  ţine la mine până pe la ora 6 ,când va veni fiul meu să-şi ia copiii.El îmi aduce întotdeauna o hală proaspătă şi o cutie cu prăjituri ,ca să am şi eu o sâmbătă dulce.Dar mai mult valorează pentru mine că mă văd cu fiul meu în fiecare săptămână ; măcar o jumătate de oră stă şi el  liniştit să mânânce  o mâncare bună ,din cele care lui îi plăceau întotdeauna.Că tare greu mai munceşte şi e  foarte obosit ,săracul !
Mi-au îngheţat pe buze toate întrebările pe care mă pregătisem să i le pun. De fapt ,nu era treaba mea. Fiecare om hotăreşte ce este bine pentru el însuşi. Am lăsat-o lângă uşă şi am plecat spre casa mea. Cu un gust amar în gură şi  foarte tristă. Nu pot schimba nimic în viaţa asta,decât s-o observ de pe scaunul meu din autobuz,atunci când mă plimb ,,hai-hui,, prin oraşul meu drag.

Cât de mică este lumea !

                   Hedi S.Simon
Întâmplarea,cea care le potriveşte pe toate,mi-a trimis prin internet un interviu acordat de către prozatorul şi eseistul Norman Manea jurnalistului german Hannes Stein de la ,,Der Spiegel,,şi ,,Frankfurter Allgemeine Zeitung,,. Şi asta după ce cu o zi în urmă am citit cu mult interes articolul doamnei Gaby Moskovici,în care s-a creonat excelent activitatea fructuoasă ,recunoaşterea internaţională şi multele premii prestigioase pe care le-a primit în timp domnul Norman Manea.Evident că la toate acestea eu nu mai am ce adăuga.Dar citind cu atenţie interviul obţinut de către dl.Hannes Stein,am surprins un segment din copilăria cunoscutului scriitor şi profesor universitar la Burd College din New-York,în care  am găsit câteva amintiri comune cu propriile mele amintiri readuse din vremuri îndepărtate.
Începând cu momentele de tristă amintire din timpul evacuării în Transnistria a evreilor bucovineni ,tabloul sinistru al acelor locuri, greutăţile şi primejdiile prin care am trecut zi de zi timp de trei ani ,pierderea bunicilor,ca şi sentimentul uşurării adus de  intrarea armatei sovietice,toate se identifică cu propria mea copilărie .Tot aşa şi întoarcerea acasă fără taţii noştri care au fost imediat mobilizaţi în armată.
În continuare am aflat tot din interviu ,că după câteva ocoluri prin Basarabia,urmează  întoarcerea familiei  în România : la Burdujeni,de acolo pentru trei luni la Fălticeni şi însfârşit în 1945 părinţii scriitorului s-au mutat pentru următorii doi ani la Rădăuţi.Exact în acel an şi familia mea şi-a părăsit casa din Cernăuţi pentru a se muta în România, rămânând la Rădăuţi ,dar nu temporar,ci pentru totdeauna .Deci între 1945 şi 1947 s-au intersectat drumurile mele cu cele ale domnului Norman Manea : în interviu,domnia sa aminteşte numele unei învăţătoare care a fost ceva mai târziu şi învăţătoarea mea ,doamna Vera Iuraşoc.Are numai amintiri frumoase despre această doamnă (ca şi mine )...,,Avea un nume ucrainean învăţătoarea mea-Vera Iuraşok.La ea acasă am sărbătorit pentru prima oară Crăciunul...Eram elevul ei preferat,,În continuare dl.Norman Mania îşi aminteşte cu plăcere despre oraşul Rădăuţi : ,,Rădăuţiul era un oraş plăcut.Multă verdeaţă imediat după război.Atmosfera era foarte animată.Eram ca nou născuţi,iar eu eram un elev bun.,,Şi în continuare ...,,Mai am colegi de clasă din Rădăuţi şi Suceava care sunt de mult timp în Israel...,,Desigur ,viaţa a dus pe fiecare pe alte căi .Despre evreii din Rădăuţi aflăm ,tot din interviu,că erau pe lângă rădăuţeni şi mulţi alţi bucovineni care s-au adunat acolo după război,pentru mulţi fiind ultima oprire înainte de staţia finală-Israel.Evreii s-au organizat rapid în câteva organizaţii sioniste, şi se întălneau pentru a duce discuţii înflăcărate despre alya şi probleme de ideologie specifice fiecărei organizaţii.Erau de pildă organizaţii ca ,,Hanoar Hatzioni,,-Gordonia,,-,,Haşomer Hatzair,,-,,Beitar,,Tânărul Norman Manea a optat să activeze la Beitar şi venea acasă de la adunările organizaţiei  ţinând părinţilor discuţii înflăcărate despre Israel şi alya.Însă acest lucru trebuiau să-l hotărească părinţii,care se simţeau obosiţi după atâtea mutări din loc în loc.Tatăl spunea că abia a despachetat bagajele şi nu are putere să se apuce iar de împachetat.În amintirile mele aceste întălniri sioniste aveau loc într-o casă încăpătoare din spatele unui parc,foarte aproape de cinematograful ,,7 Noiembrie,,.Eu fiind ceva mai mică,cred că aveam pe atunci cam 7-8 ani ,nu luam parte la polemici ideologice,ci făceam parte din grupul de copii care pregăteau,, programe artistice,, pentru diferite ocazii festive.Cred că aparţineam de toate organizaţiile ,dar ceea ce îmi aminteam precis era că mama mea avea însărcinarea să adune cotizaţia lunară de la toţi membrii.
Acestea au fost amintirile din copilărie. Acum doi ani ,publicaţia ,,Scrisul Românesc,,mi-a preluat un articol întitulat ,,Tel-Aviv,,în care cu o anumită doză de nostalgie povesteam despre prima Operă Israeliană care funcţiona într-o clădire veche pe litoralul Mediteranei,dar tocmai acolo cântăreţi mari ,ca Iudith Lazarovici şi Placido Domingo au adus în tânărul Stat Israel minunatele sunete ale muzicii culte.Pe acest loc s-a construit acum
o clădire uriaşă,modernă care serveşte pentru alt soi de distracţii .Numai staţia de autobuz din apropiere mai poartă numele de ,,Staţia operei,,deşi clădirea nouă a operei de stat este de mulţi ani plasată pe o stradă centrală a oraşului,în ciuda nostalgicilor,care ar fi vrut s-o aibe tot acolo,pe malul mării.
Cam despre asta am scris în acest material care a atras atenţia cuiva din România.După apariţie,redacţia m-a răsplătit,trimiţându-mi prin internet întregul număr în formă electronică.Am derulat-o ca să citesc toate materialele de la început şi m-am simţit foarte onorată găsind un eseu semnat de dl.Norman Manea ,după care,ceva mai spre sfârşit apăream şi eu..Nu am ştiut că atunci a fost a doua noastră întălnire ,de data aceasta virtuală,cu respectatul om de cultură. Despre prima am aflat abia din interviu.După toate probabilităţile nu ne vom întălni niciodată faţă în faţă .Însă cert este faptul că lumea noastră e tare mică,oamenii se întălnesc fără să se cunoască,sau se pot şi cunoaşte fără a se întălni vreodată.Cu mijloacele de astăzi....nu se ştie...

Omul fără nume
                      Hedi S.Simon
Ester simţea povara trecerii timpului mai mult ca în anii tinereţii.Când a venit în ţară ,abia împlinise 40 de ani .Pe atunci era o femeie ocupată : lucra multe ore la servici, îngrijea casa ,grădina ,se străduia să gătească feluri de mâncare după gustul soţului şi mai ales ,să-l îmbrace zilnic cu o cămaşă proaspăt călcată .Ca el să arate bine ,iar cunoscuţii să-i spună că are o nevastă vrednică. Mai erau zilele de sărbătoare,când ieşeau să-şi viziteze rudele sau să vadă un film la singurul cinematograf din orăşel . De aceea  nopţile dormea ,,tun,,de obosită ce era ,iar dimineaţa nu-i venea să creadă că ceasornicul nu greşea,indicând ora 7.
Acuma s-a schimbat totul în viaţa ei .Îşi trăgea zilele cu greu,într-o linişte insuportabilă,simţind timpul tărându-se ca un şarpe care o sufoca.Toţi cei dragi care au dat un sens vieţii lui Ester au părăsit-o,ea rămânând singură în căsuţa curată şi luminoasă,înconjurată de grădina pe care continua s-o îngrijească ca pe vremuri.Deseori vorbea cu florile proaspăt udate,le răsfăţa strigându-le pe nume ca şi cum ar vorbi copilului ei, pe care nu l-a născut  niciodată.Cu atât mai mult mângâia ramurile încărcate cu mere ,care îi aminteau de ziua când soţul ei a sădit acest pom,spunându-i,, ce de-a mere va da acest pomişor peste ani,poate când eu nu voi mai fi. !,, De câte ori ea adună un coş cu aceste mere i se umezesc ochii, simţind prezenţa fizică a omului care a însoţit-o atâta amar de vreme la bine şi rău. Şi fiindcă nu se simţea în stare să muşte din măr, striga peste gard după copiii vecinilor ca să guste ei primele fructe.
Copiii erau drăgălaşi,politicoşi dar cam răsfăţaţi , ca toţi copiii născuţi într-o căsnicie târzie.Mama lor,Roji, originară din Ungaria ,era o femeie cumsecade,cam trecută de 40 de ani .Tatăl Davidka Gherman ,şi mai în vârstă,părea să vină de undeva din Rusia sau Polonia.Cu el nu se putea conversa ,avea o fire de urs morocănos ,vorbea răstit cu soţia şi cu vecinii.Numai copiilor li se adresa cu o voce blândă, numindu-i pe amândoi ,,golubcik,,(porumbelule ).
Pentru Ester avea doar un ,,bună dimineaţa,vecină,,atunci când se nimerea ca ea să stropească florile în zorii zilei, când el pleca la slujbă .Davidka lucra la ,,Solel Bone,,-o mare intreprindere de construcţii. Uneori se întorcea seara împreună cu un bărbat mai tânăr decât el cu câţiva ani,pe care l-a prezentat o dată strigând : ,,e fratele meu,Igal,lucrăm împreună,,.Deoarece nu mai era nimeni prin preajmă,Ester a înţeles că prezentarea a fost făcută ei,deşi David a rostit aceste vorbe cu faţa întoarsă spre vârful gardului care dădea spre stradă.Deoarece ea cunoştea acest gen de oameni- timizi,needucaţi sau sălbăticiţi, nu se simţi jignită de comportamentul vecinului.În schimb a rămas foarte mirată când l-a numit ,,frate ,,pe acest Igal , deoarece nu observă nici cea mai mică asemânare între cei doi. Pe cât era Davidka voinic,înalt,negricios şi chiar puţin grosolan,celălalt,aşa zisul frate arăta finuţ ,suplu şi blond ca un nordic.Acesta ,înainte de a intra în urma gazdei în casă ,întoarse capul în direcţia lui Ester,îi zâmbi şi mişcă capul în semn de salut.Cunoscându-l pe Igor, Ester se simţi uşurată :  ,,-Nu sunt singură totuşi dacă am vecini cumsecade atât de aproape,peste gard.Dacă se întâmplă ceva cu mine,pot să-i strig şi ei mă vor auzi ,căci toate ferestrele sunt deschise.,,
Întâmplarea făcu ca Ester să fie prima care să-i audă.Ea obişnuia să se culce în fiecare după masă pentru o oră-două, deoarece  nopţile nu se odihnea : dacă adormea la ora 12 după ultimul telejurnal ,numai peste două ceasuri era deja trează,o copleşeau gânduri răzleţe,apoi amintiri diferite şi îndepărtate,iar somnul dispărea până în ceaţa zorilor.Apoi se scula obosită şi se ocupa cu treburile casnice până la masa de prânz .În schimb îşi respecta somnul de după amiază.
Până ce într-o frumoasă după masă ,pe la mijlocul lunii mai,o treziră din primul somn nişte lovituri de ciocan.După o scurtă pauză când Ester încercă iarăşi să aţipească,ciocanul se făcu auzit din nou,cu mai multă intensitate.Ea mai stătu ceva timp în aşteptare,crezând că zgomotul a fost ceva întâmplător şi nu se va mai repeta.Însă a greşit.Loviturile au continuat câteva ore până ce s-a întunecat de tot. Atunci Ester şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit până la gardul care despărţea gădina ei de cea a familiei Gherman .Davidka a văzut-o venind şi i-a strigat de departe :,,Să nu vii pe aici vecino,cam până în iarnă.O să fie mare aiureală pe la noi câteva luni ,nu vreau să te loveşti,sau să-ţi cadă vreo cărămidă în cap.Aşa că ,ai grijă!,,
Ester era consternată :- ,,Dar ce se întâmplă la voi,de ce să fie aiureală ?
- Păi nu ţi-a spus Roji ? Noi construim un etaj peste parter .Să ştii că am aprobare de la primărie,asta dacă îţi dă prin gând să ne reclami.Avem nevoie de spaţiu,doar vezi că avem doi copii de şcoală, iar mai încolo se va muta la noi şi fratele cu nevasta .Aşa că eu n-am încotro ; nici matale nu ai încotro. ! Iarna va fi iarăşi linişte dacă te interesează....
Ester s-a întors în casa ei.A încuiat uşa din spate ,toate ferestrele,a coborât şi jaluzelele. Pe urmă s-a lăsat jos pe fotoliu şi a început să plângă.Plângea cu sughiţuri,mai întâi de ciudă şi neputinţă,pe urmă din milă profundă faţă de ea însăşi şi singurătatea ei. Ce putea să facă,cum va supravieţui până în iarnă în nebunia asta ?Şi dacă o să cadă cărămizi peste acoperişul căsuţei ei,ce va fi ? are ea bani pentru reparaţii ?!Casa asta era toată averea pe care a câştigat-o prin muncă cinstită ,împreună cu bărbatul ei.Când era deja bolnav,el i-a spus într-o seară : ,,Ester,îţi las cel puţin un acoperiş peste cap.,, Ce va face dacă ,,grobianul ,,de vecin îi va distruge şi acest acoperiş ? Şi aşa se tot văita femeia aproape toată noaptea. Adormi spre dimineaţă ,iar când se trezi pe la ora 9 ,era o linişte de se auzea şi musca.,,-Acum sunt la lucru,,-gândi ea.Să vezi ce o să mai facă în după masa asta şi încă o jumătate de an în continuare,,
Când se dădu jos din pat ridică jaluzelele înainte de toate.Un soare cald îi colora camera într-un galben auriu ,arătându-i şi straturile de margarete care îi zâmbeau,în aşteptarea porţiei de apă care să le astâmpăre setea. Ieşi imediat cu stropitoarea ,terminând treaba într-un sfert de oră. Tocmai atunci se întoarse Roji din oraş.Se apropie de gard,o salută pe Ester mai politicos ca de obicei şi îi vorbi pe un ton blând : - Lasă-mă mai întâi să-mi cer scuze pentru vorbele de aseară  ale lui Davidka . Crede-mă că nu o să ţi se întâmple nimic rău,decât puţin zgomot din când în când.Poate ai văzut că şi alţi vecini de pe strada noastră şi-au supraetajat casa. Ce-i de făcut, familiile se măresc,au trebuinţă de o cameră- două în plus pentru copii.Suntem oameni săraci prin locurile acestea,nu ne putem permite să cumpărăm o casă nouă în alt cartier.Îar în ceea ce îl priveşte pe Davidka,să nu-l iei în serios,că el este un om bun,numai că nu l-a învăţat nimeni cum să vorbească cu oamenii.Nu a avut nici mamă ,nici tată.A crescut ca o buruiană. Aşa a fost viaţa , parcă matale nu ştii cum erau vremurile în tinereţea noastră ?
Şi astfel s-au aranjat lucrurile.Doar că Ester nu mai dormea după amiezile.Şi-a schimbat programul : urmărea buletinul de ştiri la ora 6, cina mai devreme şi se culca pe la 9 ca să prindă mai multe ore de somn.Construcţia s-a terminat nu iarna,ci abia pe la sfârşitul lui aprilie.Dar au muncit numai Davidka împreună cu fratele său Igor în toate clipele libere.Ajutoare nu au luat ,decât doi meşteri pentru instalaţii sanitare şi un electricean, colegi de la intreprindere, ca să iasă mai ieftin. Când lucrările s-au terminat şi au început să vină prieteni să viziteze casa nouă ,Ester a hotărât că a venit momentul să intre şi ea să le facă o vizită scurtă. A umplut coşul cu mere proaspete,le-a acoperit cu ciocolate pentru copii şi un buchet mare cu margarete lui Roji, şi s-a strecurat liniştită prin uşa salonului ce dădea spre grădină ,găsind întreaga familie aşezată în faţa televizorului. Primul a zărit-o Igor,care s-a ridicat pentru a-i oferi un scaun. Ea a pus coşul pe acel scaun ,spunând cu un zâmbet -,,Nu vă deranjaţi pentru mine ,că eu nu stau ,am intrat pentru o clipă să vă admir casa şi să vă urez mult noroc.Numai de bucurii să aveţi parte de acum înainte.!Este frumos la voi,toată cinstea pentru David că a realizat o treabă atât de grea.Şi fratele,desigur ! ... Aşa dar,noapte bună.  Roji veni s-o conducă.
- Ester,bubui David,ce te grăbeşti aşa,? Să intri măcar mâine dimineaţa ca să-ţi arate Roji camerele de la etaj. Arată mai frumos la lumina soarelui.
- Bine,am să vin ,acceptă ea învitaţia ,îndreptându-se spre uşă.
- Stai ! strigă tot David ,nu mi-ai spus încă dacă noi doi ne-am împăcat...Ester se opri brusc,fiind deja afară şi cu o mână pe clanţă,gata să închidă uşa. Ezită o fracţiune de secundă,după care spuse :-Nu ne-am împăcat David , fiindcă noi doi nici nu ne-am certat vreodată.Cu un an în urmă am avut  o discuţie ca între vecini.Poate o să mai avem şi alte ocazii să ne povestim câte ceva. Iar acum,dormiţi sănătoşi cu toţii !
Aşezată pe fotoliul ei,Ester gândi câtva timp la acest vecin Gherman.Oare întrebarea aceea despre împăcare ţinea loc de scuză în accepţia sa ?Ceva nu era în regulă cu acest om, are multe taine adunate în suflet. Doar se vede că rău nu este, îşi iubeşte familia ,şi-a adus şi fratele ca să-l scutească de greutăţi, şi totuşi pare atât de dur,de grobian.Oare este aşa în realitate ,sau trăieşte de prea mulţi ani sub acestă mască ? Ei,într-o zi va trebui să-i afle secretul !
Şi ziua aceea veni destul de curând .Într-una din serile călduroase de sfârşit de iulie ,Ester şi-a aranjat cina pe măsuţa albă de pe terasa care dădea spre grădina cu flori.Îi plăcea oricum să se aşeze serile pe unul din cele două scaune,bucurându-se de răcoarea nopţii şi de aerul parfumat din grădina ,,ei,,. Din când în când arunca câte o privire încărcată cu tristeţe către scaunul liber,pe care şedea el până nu de mult, acela cu care îi plăcea atât să împartă liniştea acestor clipe de tihnă.Dar,viaţa nu este o sărbătoare fără sfârşit,iar Ester a învăţat s-o accepte exact aşa cum este ea şi cu ce îi poate oferi.Spunea uneori oamenilor apropiaţi : Eu îmi doresc tare s-o mai duc câţiva ani,chiar dacă viaţa mea este plicticoasă şi singuratică.Dar cât de mică a devenit lumea mea,ea este totuşi frumoasă şi îmi doresc să văd cu ochii mei cum va mai fi peste câţiva ani.Chiar că nu-mi doresc încă să mor !
Meditând la rostul  existenţei ,gândurile femeii alunecară în trecut, tot mai departe spre un trecut ,când mai era înconjurată de oamenii pe care îi iubea şi care au tot plecat unul după altul,lăsând-o singură.Atunci ea simţi un junghi în inimă şi o durere sub braţe.-,,Hopa,gândi Ester,asta este un început de criză...anghina aia a mea care apare atunci când te aştepţi mai puţin.Acuma ce mă fac ? Toate medicamentele se află în sertarul din bucătărie,iar până acolo e mult de mers...,,Încercă să se ridice ,dar simţi o ameţeală puternică.-,,Nu,nu merită să încerc,am să cad pe undeva între mobile, cine ştie când îşi va aduce cineva aminte de mine ? ,,
Deodată Ester auzi un hârşâit slab dinspre grădina vecinilor.Strigă cu voce slabă ,,Roji,,în repetate rânduri.Deoarece zgomotul se repetă,Ester îşi adună toate forţele pentru a rosti : ,,Ajutor,David, mi-e rău...,,Şi minunea s-a produs,portiţa înnecată într-un  covor din frunze ce despărţea cele două grădini se deschise cu un scurt scărţâit şi atunci Davidka Gherman apăru în faţa ei.
- Ţi s-a întâmplat ceva de m-ai chemat ? Parcă te-am auzit când am ieşit să mătur curtea .Ai nevoie de ajutor,spune-mi, fac eu tot ce trebuie.!-
,,Parcă nu e vocea lui David,e prea blândă,plăcută chiar.Este oare el sau mi se pare mie ?,,
-Nu contează rosti ea , mi-e rău de la inimă,se întâmplă uneori.Vrei să intri în bucătărie la mine ?
-Desigur doamna Ester !Ce să-ţi aduc ?
- Deschide primul sertar de lângă fereastră,acolo sunt medicamente .Am nevoie...scoate tot serarul şi adă-mi-l aici împreună cu un pahar cu apă.Repede,dacă se poate...
David deja dispăruse fără a mai auzi ultimile cuvinte.După numai câteva clipe era înapoi cu tot sertarul în braţe ,îl puse pe măsuţă între farfurii şi spuse în fugă : -găseşte-ţi pilulele,iar eu aduc apa.Sau până atunci bea din ceaiul rămas în ceaşcă.Iarăşi dispăru şi reapăru ca un vrăjitor,care zbura în loc să meargă .Ţinând paharul plin într-o mână ,îi dădu lui Ester să bea apa rece,în timp ce cu cealaltă îi susţinea capul cu gingăşia unei surori medicale.
Apa rece o învioră suficient ca să-i limpezească gândurile,de aceea îşi aduse aminte că acuma era cazul să pună o pastiluţă gălbuie sub limbă.După un timp scurt Ester îi făcu semn lui David că vrea să intre în dormitor,că este deja capabilă să meargă. El o ajută să se ridice de pe scaun,o conduse până la o canapea comodă ,lăsând-o să se odihnească în timp ce el îşi trase un scaun în faţa ei ,urmărindu-i mişcările .Aşa au trecut vreo 15 minute,până ce Ester a început să vorbească : ,,Gata,criza a trecut,acuma sunt bine,ca deobicei .Să ştii că nu mi se întâmplă prea des,deocamdată...Medicul mi-a spus că am un început de anghină pectorală,dar o pastiluţă sub limbă îşi face efectul destul de repede şi îmi revin.O să urmeze nişte dureri de cap,dar e suportabil.
- Şi toate celălalte medicamente din sertar,ce faci cu ele ?
- Ester zâmbi :,,Ce vrei să fac,le iau în timpul zilei la anumite ore ,după prescripţia doctorilor.Acuma ,am mai mulţi doctori,pentru fiecare boală câte unul.Asta numai în anii din urmă.În tinereţe eram sănătoasă ,puternică,munceam cât zece.Numai timpul e de vină,mereu îmi defectează câte o rotiţă...
Acuma rădeau amândoi.Ester însistă ca David să meargă acasă,el munceşte dimineaţa şi are nevoie de odihnă.
-Mâine vin să te vizitez spre seară.Nu,te rog să nu-mi mulţumeşti ,nu-mi plac prea multe vorbe.Dormi sănătoasă şi ne vedem mâine.
Dimineaţa pe la 9 Roji bătu la uşa dinspre stradă.Ester abia se dezmetecise după somnul de noapte.Trase repede
un capod peste cămaşa de noapte ca să-i deschidă .
- Am făcut deja tărguieli astăzi,ţi-am adus şi matale câte ceva ,o nimica toată,nişte lapte,o franzelă,câteva roşii.Dar nu mi-ai spus cum te simţi astăzi ?
- Bună dimineaţa Roji,mă simt bine, mulţumesc.Aseară mi-a fost chiar rău de tot.Mare noroc am avut de David al tău.A fost pur şi simplu ...grozav...,nu pot găsi cuvântul potrivit.
- Lasă,el e un om tare bun,doar ţi-am spus.Trebuie numai să-l cunoşti.
- Chiar vreau să-l cunosc !În ceea ce priveşte punga cu alimente pe care le-ai adus ,eşti tare drăguţă,numai că am de toate în frigider. O dată pe săptămână mă aprovizionează Ania de la super.Adică îmi trimite cu o comandă telefonică şi mă descurc foarte bine aşa.Chiar nu-i nevoie să te deranjez pe tine .
- Bine, atunci le pun la mine ,că noi suntem mulţi şi se mănâncă tot frigiderul  cu oale cu tot.-zise Roji răzând cu poftă. Dar să ne chemi îndată ce ai nevoie ,că suntem vecini şi nu străini.!Auzi,fără sfială...!
Seara ,după cină ,Davidka veni în vizită .De data asta îşi luă un scaun,se aşeză lângă masa din salon în faţa televizorului şi îşi întinse picioarele fără jenă,ca acasă în familie.
-Ştii la ce mă gândeam eu astăzi,zise el după primele întrebări de politeţe despre starea sănătăţii lui Ester.Mă gândeam că suntem vecini de atâţia ani,dar nu ne cunoaştem de loc.  – Vrei să spui că eu nu ştiu nimic despre voi,iar matale,chiar nu ştii nimic despre mine.Ce ai zice să vorbim puţin împreună ,că e mai bine când oamenii se cunosc mai îndeaproape.
-De acord,ai dreptate şi e păcat că nu ne-am gândit mai de mult la acest lucru.
- Ziceam că despre mine nu ştii nimic,dar cred că nu-i chiar aşa. De fapt dumneata ai auzit destule lucruri despre familia mea.Eu stau pe strada astă de vreo 30 de ani, toţi vecinii au aflat deja că vin din nordul Bucovinei ,cum am  supravieţuit războiul şi cum am ajuns în Israel.Nu o dată auzeam cum soţul meu îţi povestea o mulţime amintiri din anii aceia şi ai aflat de la el cum am trecut noi prin război. Aşa într-un picior,lângă gard,când ieşeaţi să măturaţi sau să udaţi florile. În schimb dumneata nu ai povestit niciodată nimic.Mă gândeam că orice om are amintiri,atunci de ce nu le scoţi afară ?
Poate semân cu vreo mătuşă sau cu bunica care ţi-a fost dragă şi de aceea te-ai purtat aşa de frumos cu mine,nu-i aşa David ?
- Nu-i aşa ! Nu am avut nici o mătuşă,nici o bunică.Niciodată ,pe nimeni...!Ester deveni atentă.-,,Cum aşa pe nimeni,dar părinţii ?
- Nu-i cunosc.Nici nu ştiu cum îi chema.Asta înseamnă că nici eu nu am nume .Ţi se pare caraghios ?
- Nicidecum ! Mai degrabă trist,sfâşietor de trist.Vrei să vorbeşti cu mine despre asta ?
- Păi dacă m-am pornit,nu mă mai opresc.Să ştii că mie nu mi se pare trist,fiindcă nu am văzut altceva în copilărie : toţi copiii de la orfelinat erau la fel ca mine, singuri,nu-şi cunoşteau părinţii,unii erau retraşi ,amărâţi şi mereu flămânzi.Alţii ca mine,am devenit înrăiţi,agresivi,luptători,dar tot flămânzi. Am crescut mulţi ani în P.V.O.,Ester,sunt un copil de P.V.O.,needucat, grosolan ,gata să lupt cu ghiarele pentru un colţ de pâine .
Imediat după război hoinăreau prin întreaga Uniune Sovietică milioane de copii orfani ,pierduţi sau abandonaţi.Când s-au liniştit oarecum după terminarea războiului autorităţile au pornit o acţiune largă de adunare a acestor copii de pe drumuri,băgându-i în aceste cămine care s-au deschis în toate oraşele ţării,aparţinând unei singure reţele de orfelinate numită P.V.O. Cică se aplica metoda pedagogică a lui Makarenko,constând în educaţie prin muncă.În realitate era un haos distrugător,care dădea absolvenţi în arta furtului,a înjunghierii ,a cerşitului ,a tuturor perversiunilor.Adevărul e că nimeni nu era vinovat.Ţara îşi lingea rănile după un război fioros, toată populaţia era îndoliată ,înfometată ,nimeni nu avea un acoperiş peste cap.Anii reconstrucţiei au fost de lungă durată,iar rezultatul  : câte un apartament pentru trei patru familii cu folosirea în comun a dependinţelor şi bucătăriei.Aşa că noi orfanii eram fericiţi să nu mai dormin prin şanţuri şi să ne mulţumim cu resturile de hrană care rămâneau după ce pedagogii şi şefii furau ce era mai comestibil ,pentru propria lor familie flămândă.
Când am împlinit 10 ani pedagoga şefă mi-a povestit că o săteancă m-a găsit într-o sacoşă care se mişca sub o femeie dintr-un morman de evrei împuşcaţi în parcul oraşului.De acolo ea m-a scos în speranţa să mai găsească câte ceva în această sacoşă.Nu ştiu ce a găsit ,căci eu aveam un an sau doi pe atunci,şi bănuiesc că femeia moartă care m-a acoperit cu trupul ei trebuia să fi fost mama mea.Nu am aflat niciodată cum o chema.Am rămas în casa sătencei vreo trei ani, tăvălindu-mă prin curte şi grajd  cu băieţii ei şi ai vecinilor , până ce a aflat şi ea despre reţeaua de orfelinate care s-a creat după război şi  m-a predat acolo.În continuare  am crescut într-un cămin ca o buruiană ,aidoma  celorlalţi . M-au dus de la Odessa la Chişinău,tocmai aici au găsit un loc pentru mine.Eram cazaţi într-o şcoală demolată  parţial de o bombă ,care a lăsat în picioare numai sala de sport. Acolo s-au întins paturi de campanie sau nişte saltele întinse pe jos,una lângă alta,pentru cei mai mici,mai slabi ,încapabili să cucerească un pat cu forţa.
Doi ani am tremurat şi eu pe o astfel de saltea plasată destul de aproape de uşă ca să simt vânturile reci care suflau mai ceva  ca afară,făcând o mulţime de victime printre copiii subnutriţi,prost îmbrăcaţi şi înveliţi cu cârpe.Dimineaţa ne încălzeau cu un ceai fierbine neândulcit,dar însoţit cu un sfert de pâine care se înghiţea până la ultima fărâmitură şi trebuia să ţină până la zeama de la prânz .De salteaua mea era lipită o saltea mai subţire pe care tremura un băieţel slăbănog ,anemic,pe care îl auzeam plângând mai în toate nopţile. Nu ştiam pe atunci ce însemna mila,dar copilul acesta mai mic decât mine şi probabil mult mai nefericit,a mişcat o coardă sensibilă care probabil exista pe undeva în sufletul meu.Într-o noapte l-am chemat să se apropie de mine,ca să-l întreb de ce plânge.Mi-a şoptit : mi-e frig şi mi-e şi foame.I-am cerut să se ridice şi de frica mea ,s-a ridicat. Am tras salteaua lui peste salteaua mea ,la fel am pus păturile una peste alta şi l-am culcat lângă mine.Puştiul şi-a lipit spatele de al meu şi a încetat să plângă .
_ Acuma e tare bine, mai cald şi nu mă mai înfricoşează întunericul.Ai să mă iei şi mâine în patul tău ?întrebă el
- Sigur că te iau,de acum înainte vom dormi împreună.Şi mie mi-e mai cald. Spune-mi cum te cheamă,ca să te cunosc.
- Mă cheamă Igor.Dar pe tine ?
Am tăcut ,ca să găsesc răspunsul potrivit.Până la urmă i-am spus : -Eu sunt Vladic .Am să spun că tu eşti fratele meu,ca să nu ne despartă.
Igor se  răsuci în pat şi mă cuprinse cu mânuţele subţiri : ,,De ce nu mi-ai spus că m-ai găsit ? Am aşteptat şi m-am rugat la ,,Doamne,,să mă găsească frăţiorul meu cel mare.Aşa-i că n-ai să-i laşi pe băieţi să-mi mai ia pâinea şi zeama ? Ştii că ei mă trimit să fur şi să cerşesc,dar eu nu pot să fac lucruri din astea urâte .Mama mi-a spus că nu-i voie ,iar eu o ascult ,că ea mă vede şi de acolo de sus.
Aici copilul începu să plângă din nou. Mâna mea s-a ridicat să-l mângâie,fără ca să-mi dau seama de ce fac asta.Poate că atunci l-am îndrăgit pentru tot restul vieţii, poate că atunci am primit un dar uriaş ,pentru că am hotărât că am şi eu o familie ,cât de mică o fi ea.
- Igor,i-am spus  continuând să-l mângâi,nu trebuie să mai plângi.De mâine dimineaţa încolo nu te va mai atinge nimeni,că au de-a-face cu mine.Şi ţine minte,noi doi nu ne mai despărţim niciodată.
Ulterior am aflat că Igor este înregistrat într-un dosar sub numele de familie :Gherman .Atunci am anunţat pe pedagogul şef că mi-am găsit fratele care va fi de-acum încolo în grija mea şi îi cer să treacă şi în dosarul meu numele de Gherman .
Uneori erau perioade când eram trimişi la o şcoală.Megeam la clasă cu Igor împreună,iar acolo noi eram ,,fraţii Gherman,,pentru învăţătoare,iar pentru unii colegi ,,Jidovskaia morda,,-mutră jidovească. Uneori le trânteam un pumn zdravă,tăceau vreo două săptămâni,apoi o luau de la capăt.Mie nu mi-a mai păsat ce strigau ei în spatele nostru,fiindcă eu eram puternic şi puteam oricâd să-i snopesc în bătaie. Dar nu merita.Important era că în acele perioade am învăţat câte ceva la şcoală,mai întâi litere şi cifre,apoi să citim căte un titlu de ziar,să socotim banii de care făceam rost printr-un negoţ cinstit cu ţigări sau bomboane,iar nimeni nu mă mai putea păcăli.Igor a prins mai multe de la şcoală,ori că era mai ager ,ori că îl lăsam pe el să facă lecţiile şi să buchisească,iar eu mă ocupam cu treburi lăturalnice : făceam rost de ceva bani pe care îi economiseam,nici eu nu ştiam pe atunci pentru ce.Totuşi rămâneau nişte copeici cu care completam mesele noastre mult prea slabe.L-am îngrăşat puţin pe Igor,a mai crescut şi a prins ceva carne pe el.În perioada aceea funcţiona piaţa neagră,iar eu eram nelipsit de la activitatea zilnică a comerţului clandestin.Eram băiat mare,înalt,voinic,aveam putere în mâini şi mai ales mă descurcam în,,afaceri,,mai ales că vorbeam binişor ruseşte,dar şi româneşte .Nu mă dădeam înlături de la nici o muncă. Oamenii care mă plăteau să le car saci cu cereale sau legume nici nu bănuiau că eu aveam numai 13 ani ; toţi îmi dădeau cel puţin 15-16, ce mai...bărbat.De fapt azi mă gândesc că s-ar putea să fi avut dreptate,de unde să-mi ştiu eu vârsta exactă,dacă nici numele de familie nu-l cunoşteam.Dar ,nu contează.Într-o zi m-a agăţat un băiat mare,unul Lev Pavlov.Am vorbit o dată, de două ori,apoi mi-a făcut rost de ceva lucru la o alimentară unde amândoi descărcam marfa pentru un salar bunişor.Pe lângă asta responsabila îmi dădea câte un măr sau câţiva biscuiţi,pe care îi împărţeam cu Igor.Lev făcea şi alte afaceri de care eu nu vroiam să aflu.Eu nu mă băgam în treburi de cele ce miroseau a ,,Siberia,,-poate eram fricos,sau oarecum cinstit.Dar cel mai important motiv era gândul care mă bântuia despre soarta lui Igor în cazul că mi s-ar întâmpla mie ceva.Cred că am luat în serios treaba cu mica noastră familie.Şi astăzi când îl prezint cuiva ca fiind ,,fratele,,meu,nici prin gând nu-mi trece că e ceva născocit de mine într-o noapte cu viscol.Mi-am făcut rost de un frate fiindcă mi l-am dorit tare.
David tăcu câteva clipe.Pe urmă întrebă -,,Ester,să-mi spui dacă ţi-e somn,că povestea mea nu fuge nicăieri ,putem să continuăm şi mâine.-
-,,pentru mine e tare interesantă povestea ta,şi eu pot dorm mâine toată ziua.Însă mata trebuie să te scoli devreme,să munceşti până spre seară.Aşa că aş zice să mergi la culcare ca să fi mâine odihnit. Pe urmă poţi intra oricând la mine şi o să-mi facă mare plăcere să continuăm.
- Bine,cum crezi mata că e mai bine.Continuăm mâine seara,e bine aşa ?
- E foarte bine .Şi David,să ştii că astăzi m-ai cucerit.Într-o clipă cunoşti un om mai bine decât în ani de zile.Hai,du-te sănătos şi odihnă plăcută.
Au trecut două zile după acea noapte,apoi a intrat Şabatul ,iar vizita lui David s-a amânat din nou.Abia duminică după masa de seară Ester l-a auzit cum curăţă şi udă grădina. Când a ieşit pe veranda din spate,Davidka a văzut-o,i-a făcut un semn prietenos cu mâna şi i-a strigat peste gard că îşi termină treaba indată şi atunci vine  în vizită . Deoarece era o seară foarte plăcută,caldă şi parfumată de la miresmele florilor care învăluiau ambele grădini,Ester a gândit că ar mai plăcut să stea amândoi pe terasă ,şi să continue depănarea amintirilor. A scos din frigider o sticlă cu sifon rece,nişte sirop de zmeură făcut în casă şi o farfurioară cu prăjiturele rămase de sâmbătă.Până ce totul a fost aranjat pe măsuţă,i-a venit şi oaspetele.A admirat masa cu trataţii şi a fost plăcut surprins.
- Dar ştii să primeşti musafiri,doamna Ester !Cred că în afară de Roji nimeni nu s-a obosit vreodată să pună pentru mine o faţă de masă albă cu...şerveţele.—Nu-i nimic,mulţumeşte Domnului pentru că ţi-a dat-o pe Roji şi o familie întreagă.Iar tu eşti ,,capul,,acestei familii. Viaţa este ca o minge care se joacă în mâna omului.Ba cade rostogolindu-se pe jos ,ba o prinzi şi o poţi arunca cât de sus vrei tu.Ei,mingea ta s-a tărât deja în ţărână,iar acuma e rândul tău s-o joci  cum îţi face plăcere şi să te bucuri.Cu ce te servesc ?
- -Un sifon cu sirop de zmeură,asta trebuie să fie ceva bun !
- Este, bea sănătos cât vrei.Dar să ştii că sunt tare nerăbdătoare să ascult mai departe povestea ta.
- Povestea mea se apropie de sfârşit, adică ce a fost mai greu şi mai trist am povestit deja.Mai departe,am cunoscut un băiat mai mare decât noi ,unul Boris Pavlovski. Boris ăsta era un şmecheraş fără pereche,viaţa l-a învăţat să se descurce în toate.După ce ne-am împrietenit pe când făceam împreună ,,afaceri,,în bazar,am hotărât împreună cu Igor că tipul este cinstit cu noi şi că putem să avem încredere în el.Boris a venit cu ideea s-o luăm din loc şi să schimbăm peisajul.Unde ?să mergem până la graniţa cu România şi să ne strecurăm până la Iaşi. Mai întâi am rămas amândoi cu gura căscată ,auzind aşa ceva.Dar încet-încet ne-am obişnuit cu ideea şi am început să-l luăm în serios pe amicul nostru.Planul era să pornim prin luna mai sau chiar iunie,când nu mai este frig.Până atunci trebuia să adunăm bani,fiecare cât poate,fiindcă cu bani se poate obţine orice,chiar să acoperi ochii unui grănicer,deşi nu aveam nici o intenţie să dăm ochii cu vreunul.
- N-ai să mă crezi că acest plan nebunesc a reuşit. Eu singur nu mi-am crezut ochilor văzându-ne la Iaşi pe toţi trei ,întregi şi nevătămaţi.Numai că şi aici am avut probleme,nu glumă.Eram într-un loc străin,nu ne cunoştea un suflet de om.Banii care ne-au mai rămas nu aveau nici o valoare,căci rublele nu se primeau în România.Limba o înţelegeam,dar era o românească tare ciudată.Sau poate invers,noi vorbeam greşit,dar asta am aflat mai târziu.Boris ne-a părăsit,spunea că el singur se descurcă mai bine,că s-a săturat de ,,codiţe,,Ne-a anunţat că se va descurca să ajungă la Constanţa,iar de acolo va pleca în Israel,unde avea nişte rude .Aşa dar,într-o seară ne-am pomenit singuri,Igor şi cu mine,stând pe o bancă într-un parc frumos.Mâncare nu se împărţea în parcul acela,dar mirosea tare frumos a flori proaspăt stropite.De atunci m-am gândit că dacă vreodată voi avea şi eu o casă a mea,am s-o înconjor cu flori din acelea.Dormeam nopţile pe băncile ascunse între tufe.Dimineaţa ne aşezam pe o alee principală,sperând să găsim ceva de lucru întrând în vorbă cu câte o persoană care ni se părea mai de încredere.Ni-era foame ,nu glumă.Până la urmă am ajuns la un chiosc plasat lângă intrarea în parc,atraşi de mirosul de carne prăjită.Vânzătorul strângea din când în când farfuriile de carton şi le arunca în coşul de gunoi.Noi pândeam momentul ca omul să se îndepărteze şi ne aruncam asupra resturilor : coji de pâine,bucăţele de carne,resturi de mititei.Tot era ceva,ne hrăneam totuşi într-atât încât să nu ne chiorâie maţele.Până ce ne-a prins vânzătorul.Ne-a luat la întrebări aşa şi pe dincolo,până ce eu am prins curaj şi i-am spus că vrem să muncim pentru mâncarea noastră.Nu suntem cerşetori,nici hoţi.
Se vede că răspunsul meu l-a impresionat.M-a întrebat ,aşa printre dinţi,cu tonul scăzut : ascultă,voi doi sunteţi copii evrei ? Noi ne-am speriat şi ne-am făstâcit cu răspunsul.Asta l-a convins că suntem evrei. Mi s-a adresat mie,văzând că eu sunt cel mai mare : Acuma o să măturaţi în jurul chioscului,aruncaţi cartoanele cu resturi în coş,iar mâncare veţi primi înainte de închidere.Resturile rămase de la clienţi sunt pentru căţeii fără stăpâni ,dar nu pentru copii.După aceea veţi veni cu mine.Am să vă duc la templu la rugăciunea de seară.Rabinul o să vă asculte păţaniile şi sunt convins că el va ştii ce să facă cu voi.Este un om înţelept şi cumsecade.
Aşa a început şederea noastră în România pentru următorii doi ani. Mâine am să continui povestea,dar am s-o şi termin.
Acuma trebuie să merg la cinema cu familia.Copiii abia aşteaptă să vadă filmul ,dar nici cu Roji nu mi-e ruşine atunci când e vorba de o distracţie.!
  A doua zi David veni mai devreme ca în alte zile.Dintr-un motiv oarecare a terminat mai repede lucrul,iar Ester nu punea întrebări.S-au aşezat unul în faţa celuilalt ca în celălalte seri,iar David îşi continuă povestirea îndată după ce bău din paharul cu sifon şi sirop de zmeură.
Am ajuns la templu împreună cu Pinhas,,,şeful,,nostru. El ne-a arătat nişte locuri mai în spate şi ne-a cerut să stăm cuminţi în timpul rugăciunii.Am văzut pentru prima oară în viaţa mea o casă de rugăciune şi atât de mulţi bărbaţi evrei.Era totul în jur atât de frumos şi de solemn,iar eu simţeam un soi de emoţie cum nu am mai cunoscut până atunci. Igor s-a lipit de braţul meu şi cred că respiram amândoi în acelaşi ritm.Când totul s-a terminat oamenii au  început să plece unul după altul ,până ce numai noi doi am rămas  nemişcaţi pe locurile noastre .Într-un târziu domnul Pinhas a apărut în pragul uşii ,făcându-ne semne să venim. –Haideţi cu mine, vă conduc la birou unde nişte domni importanţi vor să vorbească cu voi.
Erau într-adevăr domni importanţi : Rabinul Weiss, preşedintele comunităţii,domnul Idilovici şi încă un bărbat,care mai târziu am aflat că este contabilul şef,dl.Nemţeanu,care se ocupa de toate treburile practice şi rezolva toate problemele.
A vorbit cu noi dl.Idilovici,ceilalţi doi numai ascultau în tăcere şi ne măsurau din priviri.
- Ne-a povestit Pinhas cum v-a cunoscut astăzi.Ne-ar interesa să aflăm de la voi mai multe amânunte : cine sunteţi,de unde veniţi ,cum aţi nimerit la noi şi unde vă sunt părinţii. După asta ei au tăcut ,aşteptând răspunsuri.Noi doi am tăcut deasemenea,gândind cum se vorbeşte cu asemenea persoane,ca să nu-i supărăm. – Nu !... ce-i cu tăcerea asta,doar aşteptăm să auzim nişte răspunsuri. ! spuse preşedintele ,puţin descumpănit.Atunci am luat eu o hotărâre : este o ocazie unică pentru noi doi,ca cineva să aibe o dată grijă de vieţile noastre.De aceea am să le spun adevărul despre viaţa noastră,totul ce nu am povestit nimănui niciodată.Le-am spus : - Nu ştim cine suntem ,fiindcă nu ne-am cunoscut părinţii .Ei au fost împuşcaţi de mult,nu i-am văzut  niciodată.Restul pot să vă povestesc exact cum a fost şi cum s-a întâmplat cu adevărat.
Mi-am dat drumul şi le-am spus absolut tot ceea ce ai auzit şi tu de la mine .Cu tot riscul ca Igor să afle că nu este fratele meu,căci el asculta,doar era de faţă.Am vorbit repede ,dar tot mi-a luat vreo oră povestirea. La urmă, rabinul l-a întrebat pe Igor dacă şi el are ceva de adăugat.Igor a stat tot timpul liniştit,cu ochii coborâţi spre vârful papucilor ,parcă absent la ce se petrece în jur.Când rabinul i s-a adresat lui direct ,el a ridicat o privire înţeţoşată de lacrimi ,spunând doar atât :,, Davidka v-a povestit tot adevărul despre noi doi,numai pe mine m-a minţit.Am crezut în toţi anii că am un frate,adică  că el este familia mea,,. După asta Igor izbucni în lacrimi ,cu sughiţuri,ca un copil care şi-a pierdut universul.
Cei trei domni au fost teribil de impresionaţi.Rabinul le-a făcut un semn să nu întrerupă băiatul ,până ce s-a calmat.Eu l-am ţinut tot timpul îmbrăţişat,i -am pus şi capul pe umărul meu.La urmă domnul rabin i-a vorbit cu o voce blândă ,de părinte,cum noi nu am mai auzit niciodată :- ,,Fiule,ai încredere în ce îţi voi spune eu acuma : David este pentru tine fratele cel mai adevărat care ar putea să existe.Nici unul născut de aceeaşi mamă nu putea să fie un frate mai bun decât este el. Voi doi veţi fi toată viaţa împreună nedespărţiţi.,,-şi acuma ,adăugă el pentru amândoi,uitaţi acestă discuţie.A fost rău pentru voi,dar nu numai.Tot neamul nostru a suferit,însă se arată deja zile mai bune .Ce a fost greu a trecut,iar noi o să avem grijă să începeţi o viaţă nouă. Intraţi în camera de alături,sunt acolo  gustări pregătite pentru nişte oaspeţi care vor veni mîine din Bucureşti să ne viziteze comunitatea.Luaţi şi mâncaţi pe săturate din tot ce vă place.Pe urmă o să vă chemăm ca să aflaţi cum o să vă aranjăm de acum încolo.
Pe scurt,lucrurile s-au aranjat numai în bine pentru noi.Eu cu Igor nu am mai discutat niciodată despre incidentul cu pricina ,am fost şi am rămas fraţi pe viaţă. Am intrat în marea familie a evreilor ieşeni,de parcă ne-am născut acolo. Pe atunci erau încă mulţi evrei la Iaşi ,dar încet-încet se împuţineau ,fiindcă primeau aprobări să plece în Israel. Igor şi cu mine am fost instalaţi în clădirea Comunităţii,adică într-o anexă care cândva servea de locuinţă pentru un portar.Ulterior s-a renunţat la portar ,iar anexa a devenit parţial  depozit unde se depuneau pachetele cu haine pentru nevoiaşi.Totuşi mai era destul loc în încăperea care servise ca dormitor,iar un pat ridicat lângă perete a fost coborât special pentru noi doi.Într-o singură săptămână am primit atâtea daruri de la evreii care erau pe picior de plecare,încât ne-am aranjat şi ne-am îmbrăcat mai bine ca niciodată până atunci.Sigur că am muncit cinstit în interiorul clădirii,am făcut munca portarului,curăţenie în Synagogă,în curte,am îngrijit şi florile.Într-o zi domnul contabil Nemţeanu ne-a chemat în birou,ca să ne spună că a făcut el ce a făcut,dar a reuşi să obţină pentru noi acte legale,iar nouă ne este permis să ieşim la o plimbare în oraş.Ce fericire să fim însfărşit oameni liberi,cu acte în regulă,să ne plimbăm pe străzile frumoase ,până la Copou,să vedem Teiul lui Eminescu,să aflăm de fapt cine era acel bărbat minunat de pe statuie.Însă prima întrebare pe care am adresat-o domnului contabil a fost : Dacă avem acte,putem să facem şi noi cerere să plecăm în Israel ?El a zâmbit sub mustaţă. - ,,Dar grăbiţi mai sunteţi !Anul viitor când David va deveni major,va putea să facă o cerere pentru el şi fratele minor.Până atunci ieşiţi puţin în lume ,la timpul potrivit tot eu mă voi ocupa şi de asta.
Şi aşa a fost : peste un an mi s-a făcut o serbare minunată de ziua mea ( conform actului cel nou m-am născut în 16 aprilie )în mijlocul tinerilor care cântau în corul comunităţii.Pe urmă dl.Nemţeanu ne-a dus pe amândoi la Biroul Populaţiei ,ne-a completat cererea de emigrare şi a notat chiar că scopul plecării este reunificarea familiei. Nouă ne-a spus ulterior să ţinem minte nişte nume,rudele lui,pentru cazul că suntem întrebaţi de familia din Israel.Însă nu ne-a întrebat nimeni nimic,probabil că eram nişte cetăţeni de care nimeni nu avea nevoie.În februarie 1961 am ajuns în ţară,într-o minunată zi de primăvară călduroasă. Ne-au dus într-un chibuţ ,,Kfar Masarik,, nu departe de Naharia , amândoi împreună ,Igor cu mine.După câteva luni am eu mi-am început serviciul militar,iar Igor a rămas în chibuţ până la majorat.Dar nu mai aveam grija lui,doar a rămas pe mâini bune .Oricum veneam ,,acasă,, în toate zilele libere.Pe Rojika am cunosct-o în armată.Ea era ca un suflet geamân pentru mine,norocul vieţii mele.Tot orfană,din Nordul Transilvaniei la graniţa cu Ungaria ,părinţii ei au rămas în Auschwitz.Ne-am reconstruit vieţile împreună.
-Şi acuma gata,am terminat de povestit.Vroiam să ştii toate astea despre mine,ca să înţelegi de ce vocea mea sună uneori grosolan,deşi Roji m-a mai educat ea,cât s-a putut.Dar nu uita Ester,că eu sunt un copil crescut în P.V.O., între golani flămânzi,hoţi ,nespălaţi şi păduchioşi.Majoritatea dintre ei nici nu-şi ştiau numele,la fel ca şi mine.Doar şi eu sunt omul fără nume,mi s-a fabricat un act de naştere şi un nume de împrumut.Iar când ai să mă auzi că rag la copii sau la Roji,să ştii că în acelaşi timp îi iubesc pe toţi ca lumina ochilor mei.Numai la Igor nu ridic tonul niciodată,el este frăţiorul meu,dar şi copilul pe care l-am ţinut în viaţă şi l-am crescut până ce  a devenit bărbat .Deci precum ai spus tu,Ester,mingea vieţii  se află acum în mâna mea şi sper să n-o mai scap niciodată !