Se repetă oare istoria ?

Nici eu nu știu de ce pun asemenea întrebare al cărui răspuns îl cunosc .Desigur că ea se repetă,deoarece istoria este făurită de oameni,iar omul prin natura sa,este o ființă cu o memorie foarte scurtă ,deci uită binele ,dar mai ales uită și răul care i-a pricinuit suferințe atât lui însuși,cât și altora..Astfel,în mod periodic ne întoarcem asupra acelorași fapte și greșeli cu urmări fatale asupra propriilor noastre vieți. În nici un caz nu ajută în astfel de situații niciun avertisment înțelept ; omul rămâne același,cu bine și rău,cu lumini și umbre ,de-alungul întregii sale existențe pe această Planetă.Au știut acest lucru și înțelepții din alte vremuri,îndepărtate. Cât de clarvăzător a fost istoricul de acum două mii de ani,când a scris în prima dintre cele două cărți despre războiul evreilor cu romanii :,,Eu,Iosef,fiul lui Mattias ,preot de gradul întâi în Ierusalim,martor de la început,m-am hotărât să scriu istoria acestui război așa cum a fost el în realitate ,spre amintirea celor de astăzi,spre a v e r t i z a r e a celor ce vor veni,,(citat din ,,Războiul evreilor,,de Lion Feuchtwanger)Am primit ,prin urmare,un avertisment venit din timpuri îndepărtate,din partea lui Iosef ben Mattitiahu,cunoscut ulterior sub numele primit de la romani,Iosefhus Flavius.Acesta,membru al unei familii preoțești a Templului ,rudă cu dinastia Hașmoneilor,cunoscător al Thorei,apropiat al fariseilor din Ierusalim,a fost în același timp și un admirator al culturii grecești și romane,care nu s-a sfiit să vorbească cu respect despre imperiul care i-a nimicit patria.Iosefhus Flavius a fost un om modern,un om al timpului său.El a luptat ca u erou pentru a-și apăra țara,fiind totodată un lucid între fanatici,un om al păcii în vreme de război,chiar dacă tradiția rabinică l-a considerat trădător.În realitate nu era așa,Iosif ben Mattitiahu a condus oastea pentru apărarea Galileeii ,și-a iubit patria,a trăit personal momentele dramatice pe care ulterior le-a descris în cărțile sale.Faptul că romanii din acele vremuri,ca și mai târziu posteritatea,l-a considerat pe Iosefhus Flaviusun un foarte mare istoric,nu îl transformă pe acesta în nici un caz în a fi trădător.Mai degrabă îl putem înțelege ca pe un realist care a înțeles situația creată pe atunci mult mai bine și mai clar decât semenii săi,sau ca pe unul dintre puținii oameni care se nasc prea devreme ,cu mult timp înaintea veacului lor.

Toate aceste gânduri m-au întors la niște timpuri destul de apropiate,fiind vorba de numai 23 de ani ,și despre un erou național al țării mele,un clarvăzător și el,un om al viitorului,un realist care trăia pentru a-și apăra patria fără a renunța de a-i obține liniștea și pacea.Aidoma lui Iosef ben Mattitiahu,Ițhak Rabin era un realist care se zbătea în mijlocul unor nerealiști ,demagogi și pseudopatrioți.Fiecare început de noiembrie,23 la număr care s-au scurs de atunci și până azi,îmi readuce în memorie acea seară dureroasă,a patra din lună,care a început atât de frumos,cu bucuria întălnirii conducătorului și mulțimea întonând cântece închinate păcii.Seară încheiată cu un final atât de tragic,prin asasinarea lui Rabin de către o mână criminală dirijată de către alți criminali cu creiere înfierbântate și lipsite simțul realității și de umanism iudaic.Precum în toate cazurile extreme de acest fel,și de data asta mă rog ca asemenea greșeli îngrozitoare să nu se mai repete. Niciodată !Ca și atunci,în timpul lui Iosif ben Mattitiau,greșelile comise împotriva poporului datorită unor false ideologii duc întotdeauna la suferințe prelungite pentru întreaga colectivitate umană,pentru toată națiunea .Dacă după acele vremuri cumplite toată suflarea evreiască a pornit într-o umilitoare și chinuitoare migrațiune prin țări străine timp de două milenii,astăzi ,moartea lui Rabin ne-a costat deasemenea foarte scump : a lovit în principiile cele mai sfinte ale statului nostru democratic,a întors politica țării în cu totul altă direcție,părăsind drumul păcii la care poporul nostru aspiră de veacuri.Prin moartea lui Rabin societatea israeliană s-a fărămițat ,transformându-se dintr-un tot unit de interese și aspirații comune , în segmente și grupulețe separatiste care trăiesc fiecare pentru sine.Astăzi se pare că nu mai suntem un ,,noi,,unitar,ci ne împărțim în bogați și săraci, în orientali și europeni, în oameni obișnuiți și ,,elita,,dar mai ales în religioși, extrem de religioși(fanatici),tradiționaliști și intelectualitatea aliniată cu lumea modernă.Partea rea este că fiecare dintre aceste categorii de evrei (asta de fapt suntem cu toții )crede și se declară a fi chiar ,,monopol ,,al iudaismului.Toate acestea se vor schimba cândva,după ce populația va reuși să-și impună punctele de vedere readucând democrația adevărată și pluralismul în viața noastră.Mai avem încă destui oameni adevărați pe care țara se poate sprijini,începând cu Președintele Rivlin urmat de mulți alții care îi împărtășesc ideile și credința în posibilitatea de a reveni la acel Israel pe care și-l doreau cu ardoare Ben-Gurion și Ițhak Rabin.

Brașovul și istoria evreilor brașoveni.

(Acest material a fost înspirat dintr-un articol -discuție dintre ziaristul regretat Sigi Sonntag z.l.în anul 2007 și domnul președinte Tiberiu Roth)

Dacă încercați să țineți palma căuș dându-i forma unui vas adâncit și încăpător,iar degetele să fie cât mai răsfirate și îndreptate spre înălțimile albastre,vă veți putea imagina forma unui oraș unic în frumusețea sa multicoloră, orașul Brașov cel de ieri și cel de astăzi.Căușul palmei adăpostește urbea la fel de minunată în toate timpurile,îngrădită de ,,degetele,,pictate de natură în toate nuanțele de verde.Unul,cel mai apropiat,ca un zid de apărare, se ridică muntele Tâmpa , care de veacuri străjuiește liniștea cuminte a localității.Turiștii ajung până în vârful Tâmpei ridicați de două ascensoare , echilibrându-se una pe cealaltă în drumul de urcare și coborâre.Sau de ce nu, urcând chiar pe jos în mai puțin de o oră,mergând voinicește printre brazii mirosind a proaspăt ,umplându-și plămânii cu aerul curat,transparent ,ozonat.Cândva ,în anii tinereții o făceam și noi cu multă ușurință.La urmă,ajungând în vârful muntelui,admiri orașul văzut în întregime ,ca în palmă.Brașovenii șugubăți spuneau mereu turiștilor cu simțul umorului :,,Dacă este atât de frumos orașul de jos ,de ce v-ați mai urcat până sus ?,, În schimb urcând pe serpentinele către Poiana Brașov, minunata stațiune turistică a cărei faimă a ajuns până departe la urechile iubitorilor de sky în căutare de de pârtii bune,de hotelurile luxoase și confortabile ,ajungi în altă lume în care confortul,plăcerea și liniștea sufletească viețuiesc într-o strânsă simbioză. De aici nu se mai admiră orașul,deoarece minunățiile și puritatea naturii te îndepărtază total de gânduri practice sau de imagini citadine.Acolo sus ,între piscurile înzepezite și mirosul proaspăt al brazilor cu crengi îngreunate de neaua imaculată , bucuria sufletului este și ea pură ca și locul .
.Dar revenind la subiect,trebuie să menționez că Brașovul a fost în toate timpurile un oraș cultural,multinațional,tolerant,cu care istoria a fost darnică,aducându-i în perioade diferite de timp populații care s-au integrat cu dragoste în viața localnicilor ,îmbogățind-o fiecare cu obiceiurile ,limbile,dexteritățile lor. Astfel au ajuns și primii evrei în această zonă binecuvântată cu toate splendorile lumii.Se poate spune că ne apropiem cu pași rapizi de împlinirea a 200 de ani de la momentul înființării Comunității evreilor brașoveni.În luna iunie a anului 1807 a primit aprobare de ședere în Brașov un evreu pe nume Ben Iacutiel,venit tocmai din București.Dar abia în anul 1826 a fost înființată prima Comunitate de către Aaron Lebl,dovadă că în timp de 20 de ani s-a adunat în oraș un număr de evrei destul de mare pentru a se putea înființa o societate de oameni legați de același cult , de interese economice ,ca și un loc de rugăciune comun pentru această populație.De-alungul celor două secole de existență numărul de evrei din oraș s-a mărit considerabil,deși niciodată nu a fost atât de mare ca cel din orașele din Moldova.Se poate spune totuși că evreii brașoveni s-au integrat în viața populației autohtone, dar mai ales erau persoane utile dezvoltării urbei,oameni harnici și ageri,dar și mulți intelectuali care au adus cinste locului.Precum se spune ,omul sfințește locul, iar în cei 20 de ani în care m-am autointitulat și eu ,,brașoveancă,,pot spune că am cunoscut foarte multe persoane de mare calitate umană și culturală, reprezentanți de cinste ai Comunității evreiești.Oameni cu inițiativă ,care au făcut să înflorească viața evreiască, readucând pe prim plan tradiția iudaică și educând tânăra generație în lumina obiceiurilor lăsate de strămoșii lor. Locul de întălnire fiind noua cantină-restaurant ,,cașer,,amenajată atât pentru primirea oaspeților de seamă sau turiști evrei dornici să cunoască pe cei localnici,dar mai ales pentru întălnirile tinerilor elevi și studenți evrei unde participau la cursuri de Talmud-Tora și petreceau seri minunate de sărbătoare,când în jurul meselor încărcate cu mâncare tradițională primeau explicații interesante și utile despre semnificația acestor sărbători. De la însuși președintele și sufletul acestei comunități ,minunatul conducător și prieten atent și disponibil pentru toți participanții , dar și pentru fiecare în parte ,defunctul ing.Sami Leibovici z.l. . Sau pur și simplu Milu !pentru cei din jur ,fie ei copii de școală,fie ei angajați în birourile comunității sau oricare dintre enoriași.Față de Milu existau numai sentimente speciale de simpatie frățească, însoțite de încredere deplină și respect. Căci Milu avea o inimă de aur și o mână întinsă pentru sprijinul tuturora.Erau desigur și multe alte persoane respectabile și devotate față de activitatea care implica toate interesele evreilor brașoveni,începând cu cele social-economice,dar mai ales punând accentul pe cultivarea tineretului în spiritul vieții iudaice.Desigur ,vorbind despre acești oameni ,mulți și buni,nu pot să nu mă opresc o clipă asupra celui mai pitoresc personaj scos din tolba amintirilor mele, și anume domnul Moișe,Șochetul care își împărțea săptămâna pentru a oferi servicii nu numai evreilor din Brașov ,ci și celor din orașele apropiate rămase fără slujitori de cult, ca Făgărași sau Sibiu.Pe lângă această activitate ,acest domn,un erudit în știința iudaică, era și îndrumător și sfătuitor pentru toți tinerii care îl solicitau.Salvat printr-o minune din Holocaust,domnul Moișe s-a întors din Auschwitz împreună cu o soție la fel de frântă fizic și sufletește ca și el .A trimis soția și copiii în Israel,iar el,singurul șochet din regiune ,a rămas în oraș ,,la datorie,, încă câțiva ani buni după plecarea lor ,pentru a nu-și părăsi comunitatea fără un slujitor de cult.
Și pe lângă toate,sau mai ales înainte de toate,nu pot uita minunatul Templu de lângă Poarta Schei,proaspăt renovat prin anii 70,împodobit cu tablouri minunate create special pentru eveniment de către pictorul Eugen Sassu,prietenul familiei mele,dar și prietenul tuturor particianților la festivități.În special la întălnirile festive din Templu, onorate mai întotdeauna de prezența defunctului Rabin Mozes Rosen z.l.,ale cărui cuvântări înțelepte erau urmate întotdeauna de un program muzical de cântece hasidice interpretate de corul Talmud Tora . Despre această perioadă din viața Comunității din Brașov am scris foarte amânunțit într-o nuvelă întitulată ,,Șcheindale,,care face parte din primul meu volum de nuvele publicat în România în anul 2005. Știu că acest volum , pe care sper să mai reușesc o dată să-l reeditez,a fost vândut la București și la Brașov în Librăria Mureșenilor, fiind lansat în fața participanților la o întălnire a Comunității evreiești .Cunoștințele mele despre evreii brașoveni se încheie aici.Știu doar că rândul locuitorilor evrei s-a rărit,deși chiar în această situație Comunitatea continuă să existe și să funcționeze normal,că din nou a fost renovat Marele și frumosul Templu de la Poarta Schei.De data asta sub conducerea domnului președinte Tiberiu Roth,cu 30 de ani după ce Milu ne-a părăsit pe noi,toți prietenii săi și Comunitatea în care a pus atâta suflet.A fost ultimul om de la care mi-am luat rămas bun înainte de a părăsi orașul cel ,,din palma muntelui Tâmpa,,fără să bănuim nici unul dintre noi , că nu ne vom mai revedea niciodată.Dar nu noi,oamenii, ne alegem momentele vieții ,nici pe cele fericite,nici pe cele triste.Iar brașovenii pe care eu i-am cunoscut în acei ani frumoși trăiesc în prezent în Israel,majoritatea dintre ei adunați în orașul Haifa,sub muntele Carmel.Îmi închipui că dorul de locurile natale i-a determinat să facă această alegere.

Cu un singur minut înainte de 12

La mijlocul sec.XVI, un învățat francez pe nume Guillaume Postellus a scris o carte în limba latină,precum se scria în acele timpuri, iar teologii de la Sorbona i-au refuzat cererea de a o publica.Ulterior ,un prieten elvețian ,Oporinus din Bazel a tipărit o ediție unică a acestei cărți ,considerând-o valoroasă.Acuma, cu 500 de ani mai târziu,experții contemporani au înțeles motivul opunerii bisericii față de editarea acestui volum : era una dintre primele cărți care făcea apel la o religie unică în lume și la un stat universal. Deși omenirea a avansat de atunci în foarte multe privințe,ideile lui Postellus mai par și în prezent a fi utopice ,dar rămân la fel de interesante și merită discutate cu atenție.Deoarece uneori intervin situații atât de grave în viața omenirii ,încât ea trebuie să învețe să-și contopească interesele într-un tot unitar ,iar omul,indiferent de religie sau naționalitate să se transforme în reprezentantul și salvatorul firesc al Planetei.

Întălnirea de la Geneva a reprezentanților de seamă din 200 de țări ,cu scopul luării unor măsuri urgente și eficiente pentru salvarea și menținerea intactă a Planetei Pământ, mi s-a părut deosebit de importantă, de serioasă ,în speranța că își va atinge și scopul.Acțiunea a venit cu mare întărziere,și numai atunci când sirena de alarmă a urlat cu disperare în așteptarea salvatorilor.A venit cu câteva clipe înainte de momentul numit ,,prea târziu,,Ne punem toată speranța în seriozitatea soluțiilor înscrise în rezoluția finală semnată de 200 de personalități.Păcat că au așteptat atât de mult,până ce oamenii au început să se sufoce într-o atmosferă viciață ajunsă la un înalt grad de poluare,până ce datorită efectului ,,de seră,,au apărut schimbări dăunătoare ale climei pe întregul glob , iar ghețarii de la Poli se topesc,provocând inundații sau poate și revărsarea apei oceanelor peste pământurile locuite de ființe .Deci unde vom ajunge ,până când se mai poate înainta în asemenea situații. ?
Țin minte că am auzit cu două decenii în urmă vorbindu-se deja despre pericolul unei găuri în ozonul protector al atmosferei și recomandări să se ia măsuri drastice împotriva poluării .Deci s-a vorbit !,și cam atât ; în schimb nu s-a intreprins nimic . Sau nimic important .Deși existau în permanență organizații și persoane experte militând pentru salvarea Globului.Printre aceștia a avut un rol foarte important și activ domnul Al Gor,fostul vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii.
Această activitate valoroasă a rămas însă la nivelul discuțiilor și diferitelor informări explicative,interesante, dar fără a se lua și niște măsuri practice de către autorități.
Însfârșit a venit și momentul unor măsuri oficiale, discutate,hotărâte și înscrise pe o rezoluție semnată de către conducătorii cei mai de seamă ai lumii. Măsurile salvatoare înscrise în rezoluții constituie un început bun și înțelept , dar venit cu o întârziere de două decenii. Noi ,oamenii de rând,ne rugăm ca aceste măsuri să mai salveze ceea ce se poate salva,pentru că acestă planetă este singurul cămin al ființei OM în întregul Univers fără de sfârșit.Partea minunată la întâlnirea internațională de la Geneva constă în faptul că în momentele de mare pericol omenirea se poate uni,deoarece în asemenea clipe grele dispar frontiere,diferențe religioase și naționale ; toate popoarele având același scop de primă importanță cum e salvarea căminului omenirii pe Planeta Terra,în permanent pericol de dispariție .În acest caz raționamentul lui Guillaume Postellus capătă sens, devine logic ,chiar dacă se interpretează altfel de pe poziția omului modern din sec.XXI, diferită de cea a utopicului filozof din veacul XVI.Sau poate nu atât diferită,decât doar simantic,în modul de expunere a argumentelor datorită avansării științei contemporane,a metodelor de studii meteorologice,cărora astăzi oamenii știu mult mai multe decât în timpul lui Postellus,iar savanții de azi au la îndemână instrumente perfecționate,ca și posibilități multiple de a se exprima și explica situația. Problema cea mare constă în acceptarea tuturor guvernanților lumii de-a acționa corect și în comun acord , ceea ce încă nu se întâmplă ; deși situația devine tot mai urgentă ,iar viața pe pământ tot mai grea, mai primejduită .Și când te gândești câte și câte corpuri cerești s-au destrămat dispărând în spațiul fără de sfârșit de-alungul miliardelor de ani poate din cauza unor pericole asemânătoare care astăzi ne pândesc pe noi.!Deci,voi cei care aveți puterea de a lua hotărâri,grăbiți-vă.Se apropie ora 12 !

Romanţă de adio...

Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului ,,romanţă,, şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează .Şi totuşi...! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă , nostalgică ,provocătoare deseori de lacrimi ? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe ,iubire ,tristeţe,despărţiri...Romanţa care reânvie amintiri duioase despre oameni iubiţi,oameni care au lăsat în urma lor bucuria dragostei sau durerea despărţirii.Acel cântec romantic potrivit nopţilor înstelate de primăvară ,care a mişcat profund inimile sensibile în urmă cu 50-60 de ani,contopindu-se cu versul nostalgic şi melodia mişcătoare cântată de voci celebre. Şi totuşi...,romanţa mea nu este scrisă în versuri deoarece niciodată nu am compus vreo poezie ; nu are nici melodie,ştiu doar să ascult muzică ,dar în nici un caz nu compun.Sper să mă bucur de indulgenţa cititorului care va accepta romanţa mea în proză.Da,în cea mai simplă şi obişnuită proză ,precum mi-aţi acceptat scrierile cu multă generozitate în ultimii zece ani.Pentru asta însă,am fost ajutată în permanenţă de un prieten credincios şi ascultător ,care m-a servit cu credinţă în toţi anii săi de existenţă ,calculatorul meu X-p demodat,din ce în ce mai demodat,mai obosit,mai îmbătrânit. Mă rog,ca tot omul.! S-a ţinut ,,tare,,ţinându-se în ritmul meu,din ziua în care am început să scriu şi până în acest moment în care îşi face datoria pentru ultima oară. Uneori leneş,falsând la ,,notele înalte,, răpindu-mi timpul pentru 4-5 corectări, alteori revenindu-şi la o activitate normală, iuţea pasul de trebuia să-l prind din urmă.Ce mai,acest calculator ,cu toate defectele dar şi calităţile sale ,a fost punctul meu de sprijin în modestul meu univers literar. M-a slujit cu credinţă atunci când am scris zeci şi zeci de articole pentru ziarele şi revistele în limba română ,ca ,,Viaţa noastră,,-,,Revista mea,,-,,Gazeta Românească,,,,Revista familiei,,sau în România la ,,Scrisul Românesc,,Revista Prietenia,,şi altele.Mi-a adus prieteni-cititori credincioşi-care au învăţat să mă cunoască şi să mă recunoască chiar dacă uitam să pun semnătura la capătul paginii.Iar în zilele festive ,cu ocazia sărbătorilor mă felicitau telefonic cu o urare de sănătate şi ,,La mulţi ani !,,ceea ce a fost şi a rămas premiul cel mare câştigat de mine şi de prietenul meu X-p.

Pe lângă asta în acest ultim deceniu în care am cunoscut bucuria scrisului,calculatorul meu drag a mai făcut efortul să scrie şi şase cărţi care au văzut toate lumina tiparului,aducându-mi de la prietenii cititori adevăratul câştig exprimat printr-un cuvânt bun şi sincer.
Poate am reuşit să explic sensul titlului acestui text scris într-o limbă prozaică,nu în versuri romantice şi fără o muzică languroasă. Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi iau rămas bun de la calculatorul meu,conținând o parte din suflet revârsat pe pagini albe în format eletronic. Dragul meu X-p, ţi-ai făcut datoria,ai lucrat cinstit până în ultimile clipe înainte de decuplare.Regret clipele când mă supăram tare pe tine,dar şi cele în care mi-ai adus bucuria împlinirii şi m-ai făcut fericită oferindu-mi spre citire un text reuşit creat de inima mea şi de minunea tehnicii care ţi-a dat naştere cu mulţi ani în urmă ca să mă serveşti pe mine.Acuma ,când a venit momentul tău de pensionare,îţi mulţumesc pentru timpul cât ai fost alături de mine,ca să reuşim –o dată mai bine,altă dată mai puţin- să scoatem la lumină gânduri ,amintiri despre timpuri îndepărtate,despre oameni iubiţi pe care noi doi nu-i puteam uita.Pentru toate acestea ţi se cuvine o muzică divină ,un vers măiestru,sau cel puţin câteva cuvinte scrise în proză pe măsura priceperii mele.