Niciodată  nu e prea târziu.

                            Hedi S.Simon

Miri o aştepta pe sora ei  la aeroportul Ben Gurion a doua oară în ultimul an.Cu opt luni în urmă Ţila şi-a mai intrerupt o dată activitatea din New-York pentru a nu lipsi de acasă  în clipa cea mai dureroasă din viaţa lor de până acum : mama lor murise subit,iar Miri sora cea mare nu concepea ca înmormântarea să aibe loc fără prezenţa ambelor fiice.Nu aveau alte rude,familia lor fiind alcătuită doar din trei persoane : mama,Lea Wasserman cu fetele ei Miriam şi Ţila. Tatăl a murit cu ani în urmă,în războiul de Yom Kipur.Copilele erau mici pe vremea aceea,dar au înţeles totuşi situaţia : tata nu se va mai întoarce niciodată,iar ele au rămas singure  cu mama , într-o casă tristă în care nu intra aproape nimeni ,în afară de câteva vecine cumsecade.Au înţeles destul de repede că trebuie să suporte sărăcia cu fruntea sus şi să-şi sprijine mama în lupta ei permanentă de a se menţine la suprafaţă ,de a salva aparenţele.
Cu anii lucrurile s-au mai îndreptat .Lea a reuşit să-şi stăpânească suferinţa pentru pierderea bărbatului deoarece s-a simţit datoare să-şi protejeze fetiţele,să nu le amărească şi lor copilăria. Copilele erau pentru ea lumina ochilor,paiul de care s-a agăţat ca să supravieţuiască morţii bărbatului adorat.Pe el l-a întălnit într-un orfelinat în primele zile după eliberarea din lagăr,când copiii orfani au fost adunaţi de pe drumuri şi adăpostiţi pentru a-i însănătoşi fizic şi sufleteşte. Amândoi abia împliniseră 15 ani.S-au împrietenit deoarece vorbeau aceeaşi limbă,fiind originari din Nordul  Transilvaniei,de unde evreii au fost predaţi ungurilor şi germanilor  pentru a fi deportaţi în lagărele de exterminare.Părinţii lor şi-au găsit acolo sfârşitul tragic.
Lea Swartz şi Nathan Wasserman au supravieţuit ,iar prietenia lor i-a ajutat să revină la o viaţă normală datorită sentimentului  de,,împreună,,.Şi-au creat o mică familie cu mult timp înainte de a se căsători.Unii dintre colegii de internat chiar credeau că cei doi sunt fraţi.După ce au ajuns în ţară venind direct din Cipru,Nathan a devenit soldat înainte de a împlini vârsta milităriei ,deoarece ţara era cuprinsă de flăcările războiului de independenţă.Când viaţa s-a normalizat şi oamenii au început să trăiasc cu adevărat,cei doi tineri s-au simţit destul de maturi pentru a se căsători .Ei au depăşit foarte uşor prima perioadă dificilă din ţară,pentru un motiv uşor de înţeles : după toate încercările prin care au trecut, totul li se părea minunat,nu-şi doreau nimic mai mult decât aveau alţii,fiecare lucru nou obţinut ,oricât de mic ,pentru cei doi era un prilej de fericire. Ce mai,oameni modeşti şi fericiţi în sărăcia lor.Pe urmă li s-a întâmplat o mică minune : un avocat cunoscut pentru priceperea sa de a alcătui dosare pentru supravieţuitorii Holocaustului a obţinut şi pentru Lea şi Nathan Wasserman o sumă frumoasă în mărci drept despăgubire pentru suferinţe şi pierderi,ca şi o rentă lunară.Avocatul ,dr.Grunberg ,om cinstit şi cumsecade,s-a bucurat să înmâneze tinerei perechi dovada transferului bancar ,care lor li se părea a fi o adevărată avere.Lea i-a şi spus avocatului că aceşti bani nu valorează viaţa părinţilor lor,dar sărăcia îi determină să-i accepte,chiar dacă nu ştie ce să facă cu ei.Domnul Grunberg,şi-a dat seama că are de-a-face cu doi tineri total nepregătiţi pentru viaţă .De aceea s-a hotărât să-i ajute : i-a sfătuit să-şi deschidă o mică afacere care să le asigure existenţa zilnică.De pildă un chiosc cu dulciuri. Împreună cu renta care va intra lunar ei îşi vor putea cumpăra un mic apartament în rate şi vor avea un trai destul de confortabil ,ca şi mulţi alţi cetăţeni.Restul sumei ,cu permisiunea lor,el,domnul avocat o va învesti în aşa fel,ca să aibe şi bani la bătrâneţe. ,,Omul trebuie să se gândească şi la o pensie chiar din tinereţe ,căci anii trec fără să ne dăm seama,,- aşa a spus el. Wassermanii au fost de accord să semneze toate hărtiile pe care le-a pregătit domnul Grunberg, chiar în dublu exemplar,deoarece aveau toată încrederea în cinstea şi priceperea acestui domn. Un set cu hărtii a rămas la avocat ,încuiat într-un fişier metalic.Al doilea l-a primit Nathan în mână cu menţiunea să-l păstreze bine ,într-un loc sigur din casă ,până ce va fi nevoie. Când ?Nu au întrebat.
Şi aşa Lea şi Nathan şi-au deschis într-o nişă dintre două clădiri o mică prăvălioară unde vindeau lapte şi pâine proaspătă în toate dimineţile vecinilor din apropiere.Deseori Nathan trăgea o fugă să livreze ,,marfa,,chiar la uşa clientului. În cursul zilei se mai opreau elevii să cumpere dulciuri,iar serile băieţii se opreau cu câte o domnişoară ca s-o invite la un pahar cu sifon pe lângă un cub cu rahat proaspăt mirosind a zmeură sau trandafiri.Pe scurt,familia Wasserman a intrat cu dreptul în viaţă : chiar dacă amândoi lucrau cât era ziua de mare,aveau un câştig asigurat cu care trăiau binişor şi plăteau regulat ratele pentru casă.Când s-au născut cele două fetiţe Miriam şi Ţila la un interval de doi ani fericirea lor s-a împlinit cu totul.Dar din păcate,a ţinut doar câţiva ani.După ce Nathan a căzut în război nimic nu mai era ca înainte.Până şi prăvălioara nu mai aducea venituri ca înainte : au apărut ca ciupercile după ploaie supermarkete,cofetării,cafenele,restaurante. Sifonul cu rahat au rămas de domeniul istoriei,iar elevii primeau ciocolate importate din Belgia şi Elveţia.Aşa că Lea a rămas doar cu clientele de dimineaţă,cărora ea le ducea acasă pâinea şi laptele. Cu trecerea anilor şi fetele au preluat o parte din comenzi. Ca s-o cruţe pe mama de drumuri ,dar mai cu seamă că ele primeau de obicei şi câte un ,,bacşiş,,- un bănuţ cadou de la vecinele care le cunoşteau de mici.Acuma Miriam a ajuns în ultima clasă de liceu, iar Ţila mai avea doi ani. Au ajutat mărcile care veneau din Germania cu punctualitate ,plus muncile suplimentare pe care le făcea Lea după mesele sau seara pe la vecinele ei.Ea avea un principiu sănătos : ,,nici o muncă nu mă jigneşte,atâta timp cât o fac pentru copiii mei .,,Lea avea un vis,şi anume ca fetele să facă studii,să devină doamne,aşa cum ea nu a reuşit să fie.
Şi fetele au răzbit.În anii de servici militar au primit aprobarea să lucreze în zilele de sfârşit de săptămână .Au economisit fiecare bănuţ şi au pornit la drum.Miriam a studiat medicină ,Ţila a devenit ziaristă.Amândouă au muncit în anii de studenţie oriunde s-a putut intra la o muncă temporară, şi asta a  uşurat-o pe mama de grija taxelor de studii .După absolvire Ţila a fost angajată la Radio şi s-a mutat în Ierusalim .Miriam a obţinut un post de medic de familie la o policlinică Makabi din Haifa.Era mulţumită să rămână aproape de casa părintească din Kiriath Haim,unde aproape zilnic trăgea o fugă să vadă de mama.Sau mai târziu,când a născut doi copii,mama venea mai des pe la  ei, ca să îngrijească nepoţii.Acuma Lea era din nou fericită. Sau aproape,căci şi fericirea este relativă,mereu lipseşte ceva ca s-o facă  să fie totală .- ,,Dacă era şi Nathan aici ca să se bucure de nepoţi,,! sau ,,Dacă aveam ceva avere ca să las şi eu o moştenire nepoţilor !.Altfel cum o să-şi amintească  ei de mine ?,,Degeaba îi spunea Miriam să nu-şi facă griji,nepoţii o să răzbată la fel cum a reuşit ea şi sora ei.Nici ele nu au primit moşteniri,la fel nici părinţii lor.Fiecare trebuie să-şi facă singur viaţa.,,Lea însă continua să viseze la viitorul nepoţilor la care ea nu va putea să contribuie.Şi când vor fi şi alţi nepoţi,din partea lui Ţila ?
Pe aceştia nu a mai apucat să-i vadă.A părăsit această lume înainte ca Ţila să se fi măritat. Ea era preocupată de studii ,nicidecum de măritiş.Aşa a ajuns să-şi pregătească doctoratul în America ,la Universitatea din New-York .Tocmai acuma ,înainte de definitivarea lucrării de doctorat au intervenit necazurile cu mama.Dar, studiile se pot amâna,însă  problemele de familie în nici un caz.
Iat-o deci în maşina lui Miriam,gonind spre Haifa.Ce s-a întâmplat atât de urgent ca sora ei s-o cheme într-un moment atât de nepotrivit ?Miri îi spune că putea să nu vină dacă era atât de complicat pentru ea,însă prezenţa ei  este totuşi  binevenită ,căci fără ea nu poate rezolva o problemă urgentă.Ce s-a întâmplat ?A fost contactată într-o zi de un avocat pe nume Grunberg.Ele au auzit în casă vorbe bune despre acest domn.Dar după câteva clipe de discuţie ea,Miri, a înţeles că nu vorbeşte cu avocatul părinţilor,care a decedat cu vreo trei ani în urmă,ci cu fiul acestuia,care a preluat biroul de avocatură de la tatăl său.Acum de curând tânărul domn şi-a făcut timp să facă ordine cu ,,alte Sachen,, păstrate de taică-său într-un fişier metalic,pe care vrea să-l elibereze de hărtii ,,antice,, şi apoi să-l arunce.Şi aşa a dat de un dosar datat din 1953,referitor la o investiţie făcută pentru o familie Wasserman –Lea şi Nathan- din Kiriath-Haim .După multe căutări a aflat de existenţa a două fiice,moştenitoare ale investiţiei respective.,, Mi-a dat adresa şi orele când îl putem găsi la birou,dar cu condiţia să venim amândouă şi să aducem dosarul al doilea ,care trebuia să fie în posesia părinţilor noştri.Dacă nici tu nu ştii unde este acest dosar,avem o problemă,,Ţila,mai practică,a ripostat că nu există probleme nerezolvabile,prin urmare vor căuta în casa părintească ,unde mama l-a păstrat précis într-un loc sigur.,,Doar că noi va trebui avem răbdare. ,,Nimic nu se pierde,doar se rătăceşte pe undeva,iar noi vom descoperi locul. ,, Zis şi făcut.
A doua zi surorile au pornit devreme spre casa părintească.Aveau emoţii amândouă.Din ziua sfinţirii monumentului la mărmântul mamei ele nu au mai intrat în apartament.Acuma au deschis larg ferestrele ca să aerisească,în timp ce gândeau de unde să înceapă căutarea.Cunoşteau toate colţurile acestei case în care au crescut,cu atât mai puţin credeau că ar fi putut exista un lucru de care nici una din ele să nu ştie.--,,Cred că şi mama a uitat că a văzut vreun dosar în viaţa ei.Ea ne-ar fi povestit despre ceva atât de important,,-zise Miriam.Dar Ţila era de altă părere :,,Mama nu ne-a povestit niciodată despre lucruri lipsite de însemnătate în ochii ei. Ia să ne gândim ce ar putea fi pentru ea un fleac,ceva ce nu merită atenţie .Hai să căutăm .,,
O luară cu începutul : dulapurile, buzunarele hainelor ,lada de sub pat unde se ţinea aşternutul ; au răsturnat prosoapele,sertarele cu lenjeria intimă,şi altele,dar nicăieri nu se vedea nici o urmă de dosar.La un moment dat Miri a propus ca să adune într-un sac de plastic hainele şi lenjeria de pat,pentru a le trimite la un centru de colectare a donaţiilor pentru oameni nevoiaşi.-,,O.K.,De ce nu ? Pune-le mai bine în valizele acelea de pe dulap în loc să trimiţi saci .De ce să jignim oamenii ?,,Se urcă chiar ea pe un scăunel şi trase jos valizele.Una se deschise brusc,lăsând să cadă o ploaie de hărtii de toate mărimile.Erau chitanţele de plată  pentru gaz,curent electric,apă… din cel puţin ultimii zece ani.
- Doamne,astea trebuie aruncate imediat,zise Miri, uite ce păstra mama !Dă-mi punga să le îndes acolo, ca să le aruncăm la plecare.
Când ultima hărtie se lăsă să cadă în pungă, au văzut pe fundul valizei  lipit un dosar : îngălbenit de vreme şi închis bine cu un nasture la mijloc şi două clame metalice în margini.Ţipi strigă prima : ,,Surioară, l-am găsit !Este neatens din anul 1953.Nici măcar tata nu a fost curios să-l deschidă.
Au lăsat casa  răsturnată după atâtea căutări şi  au pornit în goană către biroul avocatului.Le-a luat aproape o oră să ajungă în Haifa,din cauza circulaţiei intense .Pe drum Miri a mormâit :  şi noi două  suntem …exact ca părinţii noştri : ne grăbim să aflăm ce va găsi avocatul în dosar,dar noi nu îndrăznim să-l deschidem.Numai să-l mai găsim,altfel murim de curiozitate până mâine,că  tot nu vom arunca o privire ce scrie acolo.
Izbucniră în râs. Însă nu  mai era cazul să umble la hărtii,deoarece avocatul era prezent,le aştepta şi o făcură împreună.Adică el compară ambele dosare, cel din dulapul metalic cu cel păstrat de părinţii fetelor ,cercetă semnăturile,după aceea le dădu explicaţii :
- Cu mulţi ani în urmă tatăl meu alcătuia dosarele de despăgubiri din Germania pentru supravieţuitorii lagărelor.Astfel au ajuns la el şi părinţii voştri şi după cum ştiţi ,le-a rezolvat toate problemele.În sensul că au primit o sumă mare ca despăgubiri şi o rentă lunară,care probabil i-a ajutat în viaţa de toate zilele. Acuma să vă spun ce a scris tata pentru mine,chiar atunci când a închis acest dosar.El ştia că eu voi fi în curând avocat şi că voi prelua biroul…într-o bună zi.A fost rea ziua aceea,căci tata a murit şi abia atunci am preluat eu treburile.Deci,tata îmi explică că are doi clienţi nişte copii neştiutori,că îi pare rău de ei,deoarece este convins că nu se vor descurca cu administrarea banilor,de aceea le-a cerut permisiunea să plaseze o parte din suma de bani în numele lor,pentru ca ei să-i scoată la nevoie,sau mai bine să-i păstreze ,ca bani de pensie.Ei au semnat înţelegerea şi fiecare a păstrat o copie.
După un timp s-a ivit o ocazie bună de plasare a sumei familiei Wasserman şi anume,s-a cumpărat pentru ei o parcelă bunicică de pământ.Ei nu au ştiut,pe vremea aceea nu era o alegere prea fericită,dar tatăl meu avea fleur pentru afaceri.A avut dreptate,o companie care construieşte acum  în zona unde se află  pământul vostru oferă mulţi bani ca să-l obţină .Această parcelă le lipseşte ca să completeze un cartier elegant.Am şi luat  legătura cu ei,mi-au făcut oferta,dar am spus că trebuie să întreb proprietarii.
--Care este oferta ?întrebă Ţipi cu o voce calmă.
Avocatul cercetă o hărtiuţă,apoi rosti şi el cu o voce liniştită : …cinci milioane de dolari…
----Ccceee??? –amândouă au sărit ca arse.Este serioasă propunerea asta  ?
--Se mai poate negocia,dacă îmi cereţi. Să acţionez ?
--Nu ! nu !
--Lor le arde pământul sub picioare,haideţi să negociem !
--În nici un caz,zise Miri.Încheiaţi afacerea,stabiliţi suma care vi se cuvine şi spuneţi când se rezolvă tot restul.
-Foarte curând,dacă doriţi voi două.Constructorul stă cu banii în mână.Vă voi suna mâine în cursul dimineţii.
Cele două surori au ieşit năucite din birou.Până în casa lui Miriam nici una nu a scos un cuvânt.Numai după aceea s-au dezlânţuit : au plâns,au recapitulat momente din copilărie,şi-au amintit cât de greu a muncit mama pentru ele,fără să ştie că există o mică comoară care ar fi salvat-o de greu.—Ce-i şi cu viaţa asta,cel puţin dacă s-ar fi bucurat o clipă de banii ei.Nici nu ştii cât a regretat mama  în ultimii ani pentru că nu are nici o moştenire pentru nepoţii ei.Mereu spunea că cel puţin ei să-şi fi făcut studiile în linişte fără să lupte pentru a se întreţine,cum am fost noi două  nevoite să luptăm.
--Mirale,uite că totul se răsplăteşte în viaţa asta.Nepoţii ei vor avea destui bani ca să studieze şi să trăiască bine,mult mai bine decât a trăit ea şi tata.
Dacă mama ar fi  cu noi şi simt că e pe undeva alături de noi, ea ar afla cel puţin că dorinţele ei s-au împlinit,chiar dacă atât de târziu.
--Dar niciodată nu-i prea târziu atunci când se împlineşte o dorinţă ! Aşa cel puţin spunea mereu mama.Oricând vine o bucurie,ea este binevenită !

Descurcăreţul

Piaţa Romană răsuna de glasurile vesele ale câtorva sute de studenţi. Ciripitul vesel al fetelor nu putea fi acoperit de replicile vocilor îngroşate ale colegilor – aproape bărbaţi- ,dar nici de huruitul ascuţit al autobuzelor care stopau în staţia din apropierea Academiei de Ştiinţe Economice.Dar nu,pe vremea când a început povestea noastră ,această instituţie era cunoscută sub denumirea prescurtată de ,,I.S.E.P.,,Adică,tot ştiinţe economice se învăţau aici.Pe scurt,suntem în toamna anului 196...,în primele zile ale anului de învăţământ.
Tinerii se adunau grupuri-grupuri,în special bobocii, fericiţii timizi care şi-au găsit recent numele pe lista celor reuşiţi la examenul de admitere.Semânau cu pinguinii lipiţi unii de alţii pentru a se apăra de cumplitul ger polar sau de duşmani potenţiali , în cazul de faţă  de privirile curioase sau ironice ale ,,celor mari,,ca şi de aerul de superioritate cu care îi măsurau de la o distanţă respectabilă. Unul singur dintre studenţii cu vechime s-a apropiat de noii veniţi,cu o figură binevoitoare şi  mâna întinsă.
-- Sunt Dan Ţuk,din anul III. Haideţi să ne cunoaştem,doar suntem colegi !
Tinerii ,după o clipă de ezitare ,s-au prezentat unul după altul,bucuroşi că deja au legat cunoştinţe printre studenţii cu vechime,că atât de repede au fost  acceptaţi. Dan era o apariţie plăcută şi utilă  pentru începători cum erau ei .Fetele l-au acceptat pe loc,deoarece înainte de orice tânărul era o prezenţă deosebit de agreabilă. Mai mult,era un ,,bărbat bine,,în toată legea.Înalt, alură sportivă,un şaten cu ochi verzi,putea fi considerat chiar frumos.Şi pe lângă asta era atât de amabil cu toată lumea, în special cu fetele,dând fiecăreia impresia că tocmai ea este ,,cea mai...,, şi numai ei i se adresează.Tot aşa şi băieţii concurau pentru prietenia lui Dan, iar în primele două săptămâni  a devenit ,,şeful bobocilor,,.El s-a oferit să-i îndrume în viaţa studenţească, le explica unde sunt sălile de studiu,unde se ţin cursurile şi seminariile,dar mai ales le povestea despre profesori. Ca să ştie ce trebuia ştiut despre fiecare, cine este mai îngăduitor,cine mai pretenţios sau chiar sever. Tot Dan a fost acela care i-a condus pe bobocei la cinematografele bucureştene, la cofetării sau la o bere-cu băieţii.
Într-un cuvânt,nu degeaba l-au poreclit colegii din anul III--,,Cloşca cu pui,,.La sfârşitul primului semestru ,înainte de examene,Dan a cerut la rândul său un ajutor de la ,,puişorii,,săi : avea nevoie să i se copieze diferite texte ,pe care el trebuia să le aprofundeze pentru lucrarea scrisă. Evident că s-au oferit toţi.Ce nu făceau ei pentru amicul lor ?După aceea înainte de fiecare examen făceau acelaşi lucru,copiau texte întregi pentru Dănuţ Ţuk, numai cei cu scris frumos  şi citeţ.După vacanţe primeau întotdeauna invitaţii generoase la câte o masă festivă,sau la un spectacol.Dan era mulţumit că a mai trecut cu bine un an universitar,iar prietenii mai tineri erau fericiţi să fi contribuit la succesele sale.După absolvire Dan a învitat o mulţime de colegi la un mic banchet care a avut loc la restaurantul ,,Pescăruşul,,din parcul Herăstrău.Nu au lipsit de la petrecere nici puişorii lui Dan,care acuma nu mai erau ,,boboci,,ci absolvenţi ai anului III.La sfârşitul petrecerii s-au îmbrăţişat,şi-au strâns mâinile,fetele au lăcrimat,hotărând ca să nu piardă legătura,fiindcă prietenia lor nu se va opri o dată cu acest moment.Cel mai afectat de această despărţire a fost Andu Pietraru,amicul cel mai apropiat de Dan,acela care îi făcea cele mai multe copii după materiale diferite la biblioteca universitară.Ba îi făcea şi traduceri din engleză,iar Dan îi spunea deseori că tocmai aceste lucrări l-au ajutat cel mai mult în toţi anii.Dar într-o zi o să-i prindă bine şi lui Andu că s-a străduit atâta  copiindu-i textele ,mai ales că el Dan,se va revanşa faţă de el la timpul potrivit.
A mai trecut un an ,a trecut încă unul.Dan Ţuk nu a mai venit pe la facultate ca să-şi vadă colegii .Într-una din zile,într-o pauză,erau împrăştiaţi pe culoar,când un aparat de radio deschis de cineva a transmis o emisiune economică pe  care toţi erau intereasaţi s-o asculte. Cu atât mai mult ,cu cât şi-au dat seama că vocea cunoscută a crainicului era a prietenului lor comun Dănuţ. În liniştea care s-a instalat pe tot coridorul,cineva a izbucnit cu câteva vorbe usturătoare :,,Descurcăreţ mai era tipul acesta.A trecut toţi anii de studii  copiind şmechereşte la toate examenele.Mereu era pregătit cu foi întregi pe care avea întreaga materie la toate obiectele, nu cu simple fiţuici cum mai obişnuiesc uneori  să ascundă studenţii .Pe el nu l-a prins niciodată nici un profesor,cică era simpatic,mai ales  doamnele îl îndrăgeau şi niciodată nu l-a bănuit nimeni de fraude . Uite,cu ,,cinstea,, asta se reuşeşte bine în viaţă.Îşi face omul stagiul la radio,ce să zic...! După acest discurs prietenii lui Dan au îngheţat de surpriză,apoi au înţeles de unde veneau foile cu materia pentru copiat.Timp de trei ani,chiar ei le-au scris pentru dragul lor Dan Ţuk.
Pe urmă şi ei au absolvit şi s-au împrăştiat,fiecare cu soarta lui : unii au plecat la ţară să-şi facă stagiul.Alţii,ca Andu Pietraru a ajuns în Israel.O perioadă a luptat cu viaţa,ca orice nou venit,a trecut şi prin războiul din Liban.Pe urmă lucrurile s-au aranjat .A găsit un servici bun ca economist ,s-a însurat cu o fată drăguţă,profesoară de istorie,şi-au cumpărat casă.
Serile îi plăcea să urmărească ştirile de la ora 9,ca să afle ce s-a mai petrecut în ziua aceea.Deodată atenţia i-a fost atrasă de o şedinţă în parlament.Primul Ministru a anunţat că şeful Comisiei financiare a parlamentului a demisionat din motive de sănătate ,iar ca să nu creeze un gol într-un domeniu atât de important , domnia sa numeşte imediat în locul acestuia pe deputatul  domnul  prof. Dr.Dan Zucher pe postul  vacant . Când acesta s-a ridicat să rostească prima cuvântare în noua funcţie, Andu l-a recunoscut pe colegul său de facultate pentru care nu o dată traducea pagini întregi din revistele de specialitate în engleză.
-Oare cine ţi-a mai făcut foile pentru examenul de doctorat,descurcăreţule ? – a vorbit Andu cu sine însuşi.
-Ce ai spus ?l-a întrebat soţia mirată că vorbea singur,cu propria persoană.
-A,nimic,chiar nimic !O amintire din altă viaţă. Fiecare îşi are fantomele sale ; eu am crezut cândva că am un prieten.
Dar , se mai înşală omul...!

Viaţa unui om în 134 de pagini

                                   Hedi S.Simon

Am recitit cu deosebită plăcere cartea domnului Ivan Lungu întitulată în 2012 : ,,Maimuţele de dincolo de amintiri,,- a doua ediţie a volumului ,,File de amintiri,,apărută în 2005.A doua lectură a aceloraşi întămplări a fost la fel de plăcută, înşiruirea narativă m-a pasionat la fel ca şi prima oară,deşi multe fapte îmi erau cunoscute.Ştiu şi de ce .Autorul cărţii şi-a petrecut copilăria şi anii maturizării în aceeaşi perioadă ca şi mine.Cu anumite deosebiri individualizate desigur,pot spune că am trăit după acelaşi scenariu.Deşi copilăria sa începe în Ardeal iar a mea în Bucovina de Nord,avem o mulţime de puncte de intersecţie în viaţă : studii la Bucureşti ,amintiri de la Festivalul Internaţional al Tineretului,anii maturităţii petrecuţi în regimul ceauşist cu toate elementele specifice acelei perioade,ca şi întoarcerea la ,,matcă,,în ţara străbunilor,unde viaţa darnică uneori ,ne-a oferit o întălnire în locul  cel mai bun al prieteniei.Cu alte cuvinte,cartea domnului Lungu are o dublă semnificaţie : este viaţa personală a autorului şi totodată a mea şi a întregii generaţii de la Al Doilea Război Mondial şi până în prezent.De aceea nu voi numi ,,Maimuţele de dincolo de amintiri,,o carte autobiografică,deoarece mi se pare mai potrivit s-o încadrez în categoria mai largă a literaturii memorialistice.Este vorba despre biografia unei generaţii întregi,din care ies în evidenţă particularităţile individuale specifice copilăriei autorului în sânul familiei sale iubitoare,continuate de dezvoltarea sa ca intelectual ,ca şi anii maturizării şi ai maturităţii depline . Dacă începem cu începutul,constatăm că autorul personal nu a trecut prin Holocaust ,deşi a fost şi el o victimă colaterală,iar din povestirile ulterioare auzite de la  familia care a supravieţuit Holocaustului, primim multe scene de groază ,chiar dacă indirect, din gura rudelor apropiate.
Deci într-un fel sau altul,fiecare evreu a suferit în anii aceia de urmărirea rasială,chiar dacă el personal nu a fost deportat în lagăre .Ceea ce nu înseamnă că pierderea bunicilor şi a familiei apropiate nu şi-a lăsat urmele traumatizante asupra unui copil pentru mulţi ani în continuare.
Dar ,viaţa este aşa cum este ,iar un om tânăr trebuie să-şi continue existenţa : să înveţe la un liceu,să urmeze o facultate,chiar dacă cu peripeţii şi greutăţi,pe urmă să muncească şi să-şi întemeieze propria familie.Toate acestea sunt povestite în continuarea cărţii într-un mod plăcut,simplu, cu sinceritate şi deseori cu un umor de calitate- cu autoumor.Scene petrecute în tinereţe,ca îmbătarea necontrolată datorită lipsei de experienţă a tânărului erou al cărţii,pe urmă călătoria prin oraşele sovietice în,, trenul prieteniei ,,cu toate aventurile povestite cu haz ,peripeţiile de la Galaţi şi altele dau savoare naraţiunii .Pe lângă acestea însă ,asistăm şi la multe momente serioase ,care adaugă cărţii un plus de valoare şi pune cititorul să gândească încă o dată la momente istorice prin care a trecut şi el însuşi,sau care nu au fost încă destul de comentate atunci sau ulterior.
De pildă,în a doua călătorie intreprinsă la Moscova ,de data aceasta în interes de servici,autorul profită de ocazie într-o seară liberă şi porneşte să-şi viziteze un prieten,Mitea. Când nimereşte însfârşit apartamentul căutat,destul de târziu spre ora 22,Mitea îi deschide uşa şi în semiîntunericul de pe casa scărilor îl recunoaşte pe amicul său abia după câteva clipe.Spaima şi panica citită pe faţa acestuia ne explică o mulţime de lucruri despre starea de opresiune trăită de către ,,cel mai liber şi mai fericit popor din lume,,(cum se spune în textul unui renumit cântec al lui Dunaevski ).La fel şi întălnirea de rămas bun dintre cei doi prieteni,care nu mai are loc acasă la Mitea,ci pe un pod din centrul Moskovei,într-un loc public,după programul de lucru.Deci aşa era locul de unde primeam noi ,, lumina şi libertatea,,!
Într-o altă vizită de lucru autorul vizitează Teheranul,cu ocazia unui Festival Internaţional al Filmului.Asta a fost în anul 1972,când Iranul mai era o ţară liberă,unde domnea bunăstarea şi cultura occidentală în simbioză perfectă cu visul oriental al Şeherezadei, unde Palatul Imperial era deschis pentru lux, artă şi bun gust ,iar poporul trăia în aceeaşi atmosferă liberă ,alături de toate ţările civilizate.Acuma,citind despre primirea făcută cineaştilor în palatul imperial,cititorul se întreabă,pe bună dreptate : -unde a dispărut Iranul ,cum a putut fi înghiţit în numai 20 de ani în gaura neagră a obscurantismului islamic ?Evident că o carte care ridică asemenea probleme,ca şi altele ,merită şi trebuie citită.
În încheiere mă simt obligată să arunc o rază de lumină asupra maimuţelor. Da,a celor trei maimuţe care au dat titlu acestei cărţi şi se arată frumos înşirate pe fotografia de pe copertă.Deci,statueta cu cele trei maimuţe a fost una dintre bucuriile copilăriei autorului.Ea se găsea pe o mobilă din casa bunicilor şi devenise cea mai mare atracţie pentru copil atunci când pleca la ei în vizită.Ulterior maimuţele au dispărut ...o dată cu bunicii exterminaţi într-un lagăr.După 40 de ani,în 1979 ,familia Lungu a regăsit aceeaşi statuetă într-o tarabă de pe malul Senei,pe când se plimbau prin Paris.Evident că au cumpărat-o,ca să troneze pe bufet în salonul lor din Haifa. Ca o amintire a trecutului,care poate să răscolească sufletul unui adult la fel ca şi pe cel al unui copil.Maimuţele care nu au fost doar prima jucărie îndrăgită,ci mult mai mult decât atât : amintiri despre bunici, mirosul prăjiturilor de casă, plimbările de sâmbătă cu bunicul la Synagogă,unde un băieţel a aflat pentru prima oară că este evreu.La rău şi la bine,la bine şi la rău.Ca tot evreul...
Îar cele trei maimuţe ,care arată la fel,se deosebesc totuşi una de cealaltă :  una dintre ele nu vorbeşte, credem că este cea înţeleaptă ,considerând tăcerea ca fiind de aur ; cealaltă nu vede,ea gândeşte în schimb şi judecă lumea,ascultând cu atenţie toate şoaptele naturii,iar a treia maimuţă nu aude,sau nu vrea să audă ce se petrece în jur şi pur şi simplu se preface...În orice caz ,se completează una pe cealaltă, poate că sunt chiar o singură fiinţă ?!

Cercul s-a închis

                               Hedi S.Simon

Povestea noastră începe cu mulţi ani în urmă,pe vremea când bunicii erau nişte tineri la început de viaţă,gata să pornească în lumea largă în căutarea marilor aventuri. Nu aveau bani sau sprijin material de niciunde,în schimb duceau cu ei speranţă şi încredere în sine.Ştiau şi locul geografic unde trebuiau să ajungă pentru a-şi împlini visele .Dacă cineva le-ar fi pus o hartă în faţă ,ei ar fi indicat fără excepţie un singur loc : America,ţara tuturor posibilităţilor pentru oameni harnici,gata să presteze orice muncă pentru a se realiza.Deşi noţinea de ,,realizare,,era pentru ei ceva abstract,ceva neclar.La modul general însă ,gândurile le zburau spre o schimbare ,evident în bine.La începutul veacului al XX ,visul oricărui om tânăr era să plece cât mai departe de satul natal ,de monotonia unei existenţe cenuşii,unde omului îi era dat să vieţuiască un număr de ani după unul şi acelaşi model. Bătrânii  s-au resemnat de mult cu gândul că ,,păsărelele ,,lor îşi vor lua zborul,dacă nu toţi,atunci cel puţin  unul dintre ei.

Satul Oprişeni ,ca şi celălalte aşezări mici din jurul ,,capitalei,,Cernăuţi ,era locuit de o populaţie pestriţă alcătuită din ruteni,şvabi ,români şi evrei. Trăiau în bună înţelegere ,ca o singură familie ,după modul de convieţuire adoptat din timpurile lui Kaiser Franz Iosef,dăinuind şi mulţi ani după schimbarea stăpânirii.Se sprijineau unii pe alţii pentru câştigarea existenţei,serbau împreună sărbătorile sau evenimentele în familie.Tot aşa şi tinerii erau prieteni ,se întălneau la plimbarea de duminică pe promenada de pe uliţa principală a satului,dansau bucuroşi serile câte un ,,Laendler,,-dans popular adus cu secole în urmă din satele germane ,făceau împreună şi planuri pentru viitor .

La capătul uliţei mari a satului ,chiar lângă clădirea impozantă a primăriei rurale,se situa o casă frumoasă cu etaj ,unde întregul parter era ocupat de cârciuma locală .Proprietarii casei ,o familie de evrei pe nume Zuckerman,ocupau etajul întâi în întregime,iar parterul  întreg folosea  pentru cârciumă. Evident că acesta era locul cel mai plăcut de întălnire al sătenilor ,unde pe lângă o bere sau un ,,şnaps,,oamenii se distrau jucând domino sau remy,iar bărbaţii mai serioşi ,, puneau ţara la cale,, discutând probleme importante,de politică. Se apropiau vremuri grele ,în aer plutea miros de război. În acel an 1911 nu ştia încă numeni ce urmează să fie ,cine va fi cu cine,iar ei ,cei prezenţi în jurul mesei ,de partea cui se vor afla dacă va izbucni cu adevărat un război. Pe măsură ce discuţiile se încingeau ,creştea şi consumul de şnaps,ceea ce era pe placul domnului Duved Zuckerman, poreclit Herr Zucki de către vecinii săi şvabi.În astfel de seri când localul era arhiplin cu clienţi încinşi de băutură şi de înflăcărarea discuţiilor,toată familia lui Duved era antrenată în activitate .Soţia,doamna Erna,supraveghea bucătăria,ca să nu se ardă plăcintele cu brânză sau ştrudelul cu mere .Fetele,Fany şi Debora,făceau un permanent du-te-vino,ducând pe sus tăvile încărcate cu porţiile de plăcinte, iar fiul cel mare ,Marcu,ajuta la servit băuturi,ducând ţoiurile de la o masă la alta.Băiatul împlinise de curând 17 ani,dar arăta trecut de 20.Era înalt ,voinic,chipeş.Avea putere în mâini,putea să ducă şi două tăvi încărcate într-un singur drum,iar atunci când se oprea lângă o masă,părea un arbore cu două rădăcini bine înfipte în pământ.De fapt Marcu semâna cu restul familei.Aşa arăta şi tatăl,surioarele amândouă ,chiar şi frăţiorul de 12 ani,Avrum,care făcea tot efortul ca să-l convingă pe tatăl lor că şi el se pricepe la servit şi trebuie folosit la treabă.Până ce Duved îşi pierdea răbdarea cu el şi-l striga pe numele de răsfăţ  :-,,Ady,nu te mai împletici între picioarele mele,ia o mătură şi fă curat măcar în faţa intrării.,,

Singura excepţie de la regulă o făcea soţia lui Duved,doamna Erna.Ea era o femeie delicată,subţirică,gingaşă.În orele libere,nu prea multe,apuca să se ascundă în dormitor cu o carte în mână,savurând plăcerea de a citi pentru ,,odihna sufletului,,Cu timpul a reuşit s-o atragă şi pe Fany la citit,ceea ce a nemulţumit pe stăpânul casei. Deşi era mândru de soţia sa,nu contenea să-şi bombâne revolta contra femeilor care în loc să muncească îşi pierd timpul  cu fleacuri,cum sunt de pildă,cărţile.Totuşi  atunci când  Erna hotărâ că  Fani trebuie şcolită la un liceu din Cernăuţi ea găsi  argumentele potrivite ca să-l convingă pe soţul ei cât este asta de util pentru copila lor..Duved o iubea pe Erna,iar în fundul sufletului avea un soi de respect pentru inteligenţa ei,ceea ce îl determina mereu să-i asculte sfaturile.S-a hotărât deci că fata va pleca din toamnă la Cernăuţi unde va urma liceul.Această fetiţă trebui sprijinită să înveţe  pentru ca să-şi găsească ulterior un loc de muncă respectabil,deoarece avea un defect fizic-un picior deformat-ceea ce s-ar putea s-o impiedice de a-şi găsi un mire.Pe lângă faptul că veniturile cârciumii nu puteau să asigure o zestre suficientă pentru a acoperi un astfel de defect.Prin urmare,Erna avea dreptate,fata a plecat la un liceu cu internat ,iar David i-a fost recunoscător în toţi anii care au urmat pentru că l-a determinat să ia această hotărâre.

În schimb l-au supărat tare gărgăunii care i-au intrat în cap lui Marcu.Într-o zi s-a întors din plimbarea cu băieţii , emoţionat şi nervos de nu-şi găsea locul.Duved a observat că băiatul nu e în apele lui,dar fiind ocupat cu clienţii a amânat  discuţia care ar fi trebuit să lămurească situaţia.A doua zi tânărul l-a găsit el pe taică-său într-o clipă liberă,atunci când îşi mânca prânzul în grabă pe un colţ de masă în bucătărie.--,,Tată,putem să vorbim acuma câteva vorbe ?,,

--,,Da,da,chiar de ieri mi-am dat seama că ai ceva pe suflet,,

--,,Aşa-i cum spui,tată.De câtva timp vroiam să-ţi spun că am hotărât să plec,,

--,,Şi unde pleci mă rog vrei să pleci ,cumva ţi s-a făcut de liceu,  ca soră-ta Fany ?Dacă m-ai întrebat,eu deja am spus nu!-ca să nu fie multă vorbă.

--,,Tată,nu mi-o lua în nume de rău,eu nu vreau să te supăr,dar să ştii că nu am întrebat,ci am spus că plec.Nu la Cernăuţi,mie cele opt clase îmi ajung.Eu voi pleca mult mai departe,ca să-mi  văd de viaţa mea.,,

--Şi unde mă rog vrei să-ţi faci o viaţă mai bună,când într-o zi vei primi de la mine o afacere bine unsă,că doar eşti primul meu fiu...Stai,dar cu mama te-ai sfătuit,ea ştie de ţicneala asta a ta ?

--Nu,am crezut de cuviinţă că în primul rând ţie trebuie să-ţi povestesc că sunt gata să plec în America.Am şi tovarăşi de drum,pe Franz Wagner şi Davidca Leşcov.Toţi trei ne vom descurca.

Duved rămase înlemnit câteva clipe.Apoi întrebă cu glas străin şi răguşit : ,,Adică ne laşi aşa pentru totdeauna,noi n-o să ne mai vedem ,nu mai avem un fiu ?

Oi nu,tată,mereu am să fiu copilul vostru,iar voi părinţii mei !.Altă familie nu mai am de unde lua.Dar trebuie şi eu să încerc marea cu degetul,cum se zice. Să nu-mi reproşez că mi-am petrecut toată viaţa în gaura asta fără să fac măcar o încercare de a ieşi în lume.După ce am să câştig ceva bani,ai să vezi numai cum voi veni acasă şi am să mut afacerea la Cernăuţi,cu voi toţi împreună .

-         Bun...dacă zici tu, du-te acuma şi la mama ta şi povesteşte-i aceeaşi poveste.Să auzim şi părerea ei.

Au urmat câteva săptămâni grele pentru toţi membrii familiei până ce s-au obişnuit cu gândul plecării lui Marcu.Erna a suferit cel mai tare,dar până la urmă a fost şi cea mai curajoasă,fiind prima care a aprobat hotărârea fiului.Spunea mereu celorlalţi :,,nu se ştie de unde se iveşte norocul,poate o să fie bine pentru toţi până la urmă.Dar principalul este ca lui să-i fie bine,aşa cum îşi doreşte el.,,

În martie 1912 Marcu a plecat împreună cu cei doi prieteni spre ,,ţara marilor speranţe,,

Au trecut nişte ani buni până ce familia a primit o veste de la Marcu.Între timp a început un război, apoi s-a terminat războiul, iar lumea s-a liniştit şi viaţa s-a întors pe făgaşul ei .Toţi ceilalţi copii  ai familiei au crescut ,au început să-şi aranjeze propria lor viaţă.Fany a terminat liceul cu rezultate foarte bune .Era o tânără inteligentă, frumoasă şi se îmbrăca modern ,cu bun gust.Evident că a găsit un servici de funcţionară de stat ,având un salar destul de bun care îi permitea să plătească chiria pentru o locuinţă mică ,dar cochetă în centrul oraşului. Pe scurt,îşi permitea să trăiască confortabil, să ducă cadouri acasă la fiecare vizită,în special cărţi interesante pentru mama. Doar că nu s-a măritat niciodată.Poate din cauza defectului fizic,poate datorită complexelor cauzate de acest defect,fapt pentru care refuza mereu orice partidă.Spunea că ea este mulţumită cu viaţa ei aşa cum este ea .Poate ...

Sora cea mică,Debora,a crescut,a terminat şcoala din sat cu cele opt clase,apoi s-a măritat cu băiatul băcanului Segal,cu care a trăit bine ,aducând pe lume doi copii ,spre bucuria părinţilor şi a lor.Ei au rămas să trăiască în sat,împreună cu familia.

Băiatul al doilea al lui Duved şi-a ajutat tatăl în cărciumă încă zece ani,până ce a crescut şi a învăţat toate tainele negustoriei. Când a împlinit vârsta de 22 de ani a cunoscut o fată frumoasă şi cuminte din satul vecin,Tărăşeni. A povestit  totul părinţilor care ,conform obiceiului s-au interesat prin cunoştinţele lor despre familia fetei .Primind informaţii mulţumitoare,Duved a plecat personal la Tărăşeni ca să peţească fata.Şi aşa s-a născut o nouă familie de evrei bucovineni.Nunta s-a făcut în localul cărciumii domnului Zuki , pentru toţi vecinii şi clienţii permanenţi.Într-un cuvânt ,satul întreg a fost prezent la bucuria familiei Zuckerman din Oprişeni.Când un musafir a întrebat unde va locui tânăra pereche,au răspuns amândoi într-un glas : -La Cernăuţi.! Şi aşa Ady cu Ruchale,tânăra sa nevastă au părăsit locurile natale,devenind cernăuţeni.

O bucurie nu vine niciodată singură ; nici de data asta nunta nu a trecut încă ,când poştaşul a sost cu un plic mare pentru Duved,expediat tocmai din America.Doamne,după atâţia ani !...Erna a leşinat...în emoţia generală Duved a citit cu glas tare scrisoarea  scrisă de  fiul lor cel mare,pe care credeau că l-au pierdut de mult. Deci,era însfârşit bine aranjat , avea deja o casă proprie  şi o soţie drăgălaşă ,originară din Canada.Marcu întrebă despre toţi membri familiei în parte, iar la urmă găsiră pe lângă scrisoare şi un plic mai mic bine lipit, conţinând un cek de 500 de dolari ,pe care tata trebuia să-i împartă fraţilor după nevoile fiecăruia.Acestă scrisoare a fost o bucurie enormă pentru părinţi şi restul familiei.Din păcate a fost şi ultima. Altă veste nu au mai primit niciodată de la fiul lor Marcu.

În acea noapte părinţii Zukerman nu au închis ochii de emoţie .Au recitit de zeci de ori cele scrise de feciorul lor,căutând noi înţelesuri, gânduri ascunse printre rânduri,aluzii neexprimate cu claritate.Până la urmă Erna a pus capăt tuturor speculaţiilor,spunând că ea se mulţumeşte cu vestea cea bună că Marcu este în viaţă,că trăieşte bine şi că a reuşit să-şi realizeze toate visele.Sigur că ar fi preferat să-l aibe lângă ei,acasă,dar tot răul e spre bine.- ,, Nici aici viitorul nu se arată a fi prea roz. Cine ştie ce ne mai aşteaptă...Măcar lui să-i fie bine...,,

Foarte curând se va dovedi că mama avea dreptate. Poate a avut o presimţire,poate erau lucruri despre care ea afla din ziarele aduse mereu de Fany,iar nimeni din familie nu le citea în afară de Erna.Deocamdată însă,ea luase hotărârea să tacă şi să lase copiilor timp ca să fie fericiţi.Ce va fi pe urmă ,,vom trăi şi vom vedea,,...

Banii trimişi de Marcu au fost împărţiţi în mod egal tuturor copiilor.Pe atunci cei 500 de dolari mai constituiau o mică avere.Duved a păstrat ceva din banii aceia ca rezervă pentru el şi Erna,ca să-i folosească la bătrâneţe,atunci când vor închide cârciuma.Restul a dat fetelor şi lui Ady.

Ady a adăugat dolarii de la Marcu  la mica zestre primită de la părinţii lui Ruchale ,obţinând o sumă suficientă pentru a cumpăra o casă la Cernăuţi.Nu chiar în centru, dar şi pe o stradă de la periferie se putea locui la primul etaj,iar parterul putea fi folosit pentru deschiderea unui mic restaurant.La început era numai  un bufet cu gustări calde unde intrau sătenii în zilele de târg.Cu timpul însă afacerea s-a lărgit ,devenind un restaurant în toată legea care deservea toate străzile din jur cu trei mese pe zi,chiar cu cine festive pentru serile de sărbătoare şi duminicile .

Ruchale s-a schimbat o dată cu mutarea în oraş : a devenit doamna Roza pentru toată lumea, a învăţat foarte repede să se îmbrace frumos,să se coafeze modern,să vorbească ,,cu stil,,.Dar mai ales a devenit o gospodină desăvârşită care se pricepea să conducă ,,afacerea,,lor. Astfel în următorii ani ea a ştiut cum să transforme bufetul umil cu aspect sătesc într-un local curat,aproape elegant,pentru care a angajat doi chelneri şi trei fete pentru gătit.Sigur că ea personal stabilea meniul zilnic,controla bucătăria şi gusta bucatele,verifica zilnic dacă feţele de masă erau albe şi bine apretate,şi dacă  tacămurile străluceau de curăţenie.Atunci când în serile de vară au început să vină clienţi şi din alte zone mai centrale ale oraşului,Roza a hotărât ca sala mare  să fie prelungită cu încă câteva mese care s-au instalat pe trotuar ,până la colţul clădirii.Ady accepta toate sugestiile sau hotărârile lui Rozica,mulţumit că a avut norocul să aibă parte de  o asemenea nevastă pricepută şi deşteaptă.Dar şi harnică,Roza muncea cot la cot cu angajaţii ,iar când unii dintre clienţii mai vechi o solicitau, ea nu refuza să servească în locul chelnerului.

O scurtă perioadă Roza a lipsit ,,de la datorie,,-doar câteva luni când era în ultimile luni de sarcină .Atunci a ştiut să se îngrijească ca să ducă sarcina cu bine până la capăt.Stătea mai tot timpul în apartamentul lor de la etaj,dar nu se plictisea,fiind ocupată cu pregătirile pentru venirea viitorului moştenitor.Şi nici nu era singură,căci în toată perioada de izolare autoimpusă ea a avut cea mai plăcută companie .Verişoara şi prietena ei din copilărie,Gina ,îşi petrecea cu ea multe ore din zi.Ca pe vremuri.

Cu Gina era o poveste specială .Tatăl ei  Leon,era fratele mai mare al mamei lui Ruchale.El s-a însurat cu o fată de familie bună,familia Pisate,ai căror membri se răspândiseră deja de pe atunci prin lume,adică  prin America,idealul tuturor,sau Canada.Deci Leon împreună cu tânăra sa nevastă Ghita şi-au încropit o căsuţă confortabilă în apropierea casei părinteşti şi curând au adus pe lume o fetiţă,adică pe Gina.Pe atunci Ruchale avea deja 3 ani,iar apariţia unui copilaş în familie era pentru ea darul de care avea nevoie,jucăria pe care o aştepta.Mai erau în casă trei băieţi,fraţii ei ,unul mai mare ca celălalt,care nu acordau nici o atenţie ,,mucoasei,,plângăreţe din pătuţul pe care ei l-au părăsit de mult.Astfel au crescut cele două fetiţe împreună ,ca surorile .Şi tot aşa au rămas pentru tot restul vieţii.Când a izbucnit Primul Război Mondial Leon,ca şi mulţi alţi bărbaţi tineri din sat a fost mobilizat şi trimis pe front .Ghita a primit de la el o singură scrisoare din care a aflat că se ,,îndepărtează de casă ,dar că îi promite că se va întoarce,într-o zi,când nebunia generală se va termina.Îi era dor de ea,de fetiţă şi de toată familia.,,Atât şi nimic mai mult.Următoarea scrisoare a mai venit după un an şi jumătate, scrisă de către comandantul lui Leon,care o anunţă pe Ghita că,,soţul ei este rănit şi internat într-un spital militar la Siret.Poate fi vizitat,,. Femeia a venit fuga la părinţii lui Leon să le arate scrisoarea şi să lase fetiţa la ei,pentru ca ea să pornească imediat la drum.Fiul cel mare ,Moritz,fratele lui Ruchale ,a sărit  s-o însoţească. A doua zi au ajuns la Siret şi băiatul ,descurcăreţ,a reuşit să nimerească destul de uşor spitalul militar alcătuit din câteva corturi ridicate în grabă pentru îngrijirea unor răniţi muribunzi.Leon decedase în zorii zilei,iar medicul militar era mulţumit ori de câte ori apărea cineva din partea familiilor  morţilor,ca să se îngrijească el de înmormântare.

Ghita a stat de veghe câteva ore lângă trupul soţului şi în timp ce îl plângea în şoaptă pe el ,ca şi viaţa lor distrusă,Moritz a reuşit să aranjeze  înmormânarea la cimitirul din Siret.Au mai fost în acea după amiază câteva înmormântări,astfel că la fiecare din ele, bărbaţii se adunau cu rândul într-un  ,,minian,, să facă o înmormântare cuviincioasă ,după legea străbună,fiecărui soldat evreu .Seara Ghita însoţită de Moritz erau deja pe drumul de întoarcere. În următoarele săptămâni Gina a rămas în grija lui Ruchale.Oamenii mari erau îndoliaţi ,nimeni nu mai avea grija celor mici.Şi în anii care au urmat,când Ghita şi-a continuat viaţa în singurătate şi sărăcie,în ciuda pensiei de văduvă pe care o primea de la stat,era mereu lipită de familia lui Leon,iar Ginuţa a crescut în casa lor împreună cu toţi ceilalţi copii .Până şi băieţii au adoptat-o,numind-o ,,surioară,,.

După plecarea lui Ruchale la Cernăuţi  fetiţa  nu-şi găsea locul ,trăind în permanenţă cu  senzaţia stranie că a pierdut ceva,că i s-a luat ce-i al ei.Sora mai mare şi prietena de o viaţă a părăsit-o pentru a pleca cu un bărbat.Până ce l-a cunoscut pe Şimon,băiatul care şi-a găsit de lucru în satul lor.El avea 19 ani,iar Gina împlinise deja 17.Au hotărât că ei nu sunt prea tineri ca să se căsătorească,chiar dacă părinţii au avut la început nişte reţineri.Mai ales ai lui Şimon,care aşteptau de la băiatul lor să câştige nişte bani pentru a ajuta la înzestrarea surorilor mai mari,fete coapte ,gata de măritat.Dar,dragostea e dragoste,iar tinerii nu se lasă împiedicaţi de asemenea argumente.Când Şimon şi-a găsit o slujbă bună la Cernăuţi cu care îşi putea permite să închirieze o locuinţă unde să stea împrună cu ei şi mama-Ghita,nunta a fost hotărâtă,iar lucrurile s-au aranjat şi cu familia lui Şimon.Cum erau să strice tocmai ei fericirea  băiatului lor ?Astfel,spre bucuria Ginei ,ca şi a Rozei,s-au reântâlnit ca să nu se mai despartă,cele două verişoare prietene ca şi surori.Ultima perioadă de sarcină a Rozei a trecut deci mult mai uşor şi mai repede într-o companie atât de plăcută.Gina nu a părăsit-o nici o clipă în momentele grele de când au început durerile facerii şi până ce totul s-a terminat cu bine .Doar că ea a rămas mult timp cu pete vinete şi zgârieturi pe mâini şi pe braţe până la umeri,lăsându-se cu totul în voia izbucnirilor chinuite ale lehuzei pe măsură ce se apropia clipa binecuvântată de ieşire la lumină a unei vieţi noi.S-a născut o fetiţă sănătoasă care a primit numele Aly ,după o bunică decedată de mult,dar care merita cinstea aceasta pentru bunătatea ei, şi nu trebuia uitată de către rude.Aly a crescut înconjurată şi alintată de părinţii ei, singurul lor copil pe care l-au protejat cu dragoste până la capătul zilelor. Doi ani mai târziu şi Gina s-a bucurat să devină mamă.A născut un băiat ,pe care l-au numit Leon ,în amintirea tatălui căzut în război ,ca şi de dragul mamei-Ghita,care a sperat să-şi reverse asupra acestui copil toată iubirea pentru unicul bărbat din viaţa ei.Însă speranţele cu acest copil s-au spulberat : nu a rezistat pe această lume decât trei luni,după care s-a întors în lumea celor drepţi.A fost prima mare durere pentru tânăra mamă în special,care nu şi-a mai dorit copii de frica unei noi experienţe tragice.Şi astfel au mai trecut opt ani , în care Gina îşi vizita verişoara de câteva ori pe săptămână ,se ocupa de Aly cea mică văzând-o crescând sub ochii ei ,ajutându-se pe sine însăşi cu asta,dar şi totodată  pe  Roza , mereu ocupată în restaurantul care devenise cu timpul o afacere înfloritoare.  Poate timpul vindecă durerile,poate firea robustă a Ginei, puterea ei sufletească, toate acestea au refăcut-o ,dirijând-o pe calea cea bună a întoarcerii spre o viaţă normală.Căci Gina era de fapt o fată veselă , crescută în humorul popular din anii copilăriei petrecuţi la ţară ,obişnuită să muncească ,capabilă să râdă cu un râs antrenant ,să fie la îndemâna oamenilor dragi ei.Avea ochi căprui luminaţi de un zâmbet şugubâţ ,un nas scurt care contribuia la drăgălăşenia unui obraz rotunjor. De fapt toată rumenă ca un măr proaspăt şi copt,Gina era mult mai puţin sensibilă decât Rozica faţă de toalete elegante,cosmetice sau parfumuri.Ea era naturală,simplă,dar foarte plăcută de cei din jur tocmai datorită acestei simplităţi.Întreaga ei fiinţă exprima exact ceea ce îşi dorea ea să vadă oamenii : o femeie tânără şi drăgălaşă,mulţumită cu atât cât îi putea oferi destinul,fără pretenţii,cu bun simţ şi cu o imensă dragoste pentru mica ei familie pe care ştia s-o apere ca o leoaică.Şimon era perechea ideală pentru ea,contrastul perfect care o completa,liniştit ,de un calm impertubabil,un optimist fără leac.Dacă Ady trăia într-o veşnică panică,ascultând toate zvonurile care circulau zilnic printre clienţii localului despre viitoarea catastrofă pentru evrei care s-a născut şi se împrăştie dinspre Germania, Şimon în schimb aducea ştiri bune ,spunînd că lumea a intrat într-o isterie inutilă,căci ,, unde suntem noi şi unde-i Germania,, ;şi acolo pot interveni schimbări în bine , şi acolo trăiesc oameni civilizaţi,şi altele de genul acesta.Adevărat că l-au indispus şi pe el oarecum conferinţele delegaţilor sionişi la care era prezent mereu împreună cu Ady de câte ori veneau la Cernăuţi ca să explice evreilor că s-a născut  un pericol iminent pentru ei şi că trebuie să plece cât mai curând spre Palestina.Cuvântările lor erau impresionante,îi punea şi pe ei în panică ,dar ...pentru o zi-două.După aceea îşi continuau traiul zilnic : ,,unde să plece ei  aşa în lume ? se întrebau- ,,Să-şi lase casa, o pâine asigurată, obişnuinţele,vecinii ?Cu atât mai mult Şimon nu se putea gândi la o mutare în necunoscut,cu cât în viaţa lor au intervenit probleme noi. Gina era însărcinată ,în primăvară se aşteptau la un eveniment fericit care s-a lăsat aşteptat atâţia ani.În afară de asta mama-Ghita era bolnavă şi îmbătrânită.Nu mai putea fi mutată în ţări străine.Deci ,au rămas pe loc.

Tot atunci,în 1939 au primit musafiri speciali : fratele Ghitei ,domnul Max Pisate  a făcut o călătorie în Europa ,aducând  cu sine şi pe fiul său Roy,cu care ocazie a dorit să-şi revadă locurile natale şi familia.Totodată să-i prezinte fiului său originile .Astfel a făcut prima oprire la Cernăuţi pentru a-şi vizita sora,ceea ce s-a dovedit a fi  ultima lor întălnire...de rămas bun.Au stat două zile împreună,după care Max a plecat la Tărăşeni pentru o zi,apoi  a pornit pe drumul de întoarcere spre Florida,mânat de vântul rece care deja sufla peste tot pe unde au trecut ei,pentru a ajunge cât mai repede la căminul său confortabil şi la afacerea sa înfloritoare. Puţin timp după plecarea lui Max , Ghita a părăsit aceste meleaguri pentru totdeauna, tot atât de liniştită şi senină cum şi-a dus zilele. Durerea cauzată de pierderea mamei a fost curând atenuată de recompensa pe care Gina a primit-o de la viaţă . În aceeaşi primăvară a născut copilul ,o fetiţă sănătoasă şi durdulie ,care a primit numele de Hany.Cu ani mai târziu nici unul din cei apropiaţi nu-şi putea aminti după care rudă au dat fetei acest nume. Poate fără un motiv special,doar că  le plăcea lor cum sună.Copila a venit după 12 ani de la căsătorie ,tocmai la timp până nu era prea târziu pentru o pereche de a deveni părinţi.Motiv ca s-o iubescă , s-o răsfeţe s-o protejeze în mod exagerat, mai tare decât pe un copil adus pe lume la tinereţe. Cu atât mai mult ,cu cât primul lor copil s-a pierdut ,lăsând în urmă un gol imens care aştepta să fie ocupat. Hany şi-a făcut deci întrarea în lume aşteptată cu braţe deschise şi inimi iubitoare,însă într-un moment cu totul nefericit.După o jumătate de an ea a devenit cetăţeană sovietică ,iar după încă un an a recăpătat cetăţănia română.Ceea ce pe Hany nu o deranja,căci nu ştia care vor fi urmările acestor schimbări. După cum nu ştia să aprecieze frumuseţea singurului spectacol pe care l-a ,,văzut,,la minunatul şi elegantul Teatru Naţional din Cernăuţi ,deoarece dormea dusă pe un fotoliu comod între mama şi tata. În schimb a simţit o stare de disconfort ,când la vârsta de doi ani şi jumătate înainta pe nişte drumuri înglodate,pline cu gropi,ceea ce o zdruncina tare,deoarece ea stătea călare pe umerii lui tata sau ai lui ,,Onkel,, Ady în drumul lung spre Transnistria.De la înălţimea umerilor lui Ady, Hany observa un cer mohorât ,pe care la capăt era trasată o dungă roşiatică.Ea,copila nu putea să înţeleagă de ce după atâta mers fără oprire dunga aceea se mai afla pe acelaşi loc ; nu se apropia ,nu se îndepărta .Ciudat lucru când nu cunoşti orizonturile.Deseori făceau schimb taţii între ei,Hany trecea pe umerii lui Şimon ,iar Ady o ajuta pe Aly, care deşi avea deja 10 ani,era totuşi un copil obosit .Până la urmă au ajuns undeva într-o casă,la Moghilev .Erau împreună toată familia Ginei : Rosa cu Ady ,cei trei fraţi ai Rozei cu familiile lor şi doi verişori însoţiţi şi ei de soţii şi copii.Au rămas la Moghilev două luni,pe urmă i-au gonit în continuare până la colonia Murafa.Nici aici nu s-au despărţit în următorii trei ani .S-au ajutat unii pe alţii să supravieţuiască.Din următoarea perioadă Hana a reţinut deja câteva amintiri ,unele care se confundă cu un vis rău,altele mai concrete ,pe care le-a povestit ulterior părinţilor,primind confirmarea că imaginile rămase în memoria ei de copil au fost reale.Ca de pildă spaimele grupului întreg din ultima noapte înainte de eliberare,când soldaţii români au dispărut din localitate,iar toţi se aşteptau ca armata germană retrăgându-se prin orăşelul lor ,să împuşte pe toţi evreii.Pândeau prin crăpăturile ferestrelor ferecate,cu urechile ciulite la orice zgomot,groaza morţii căpătând forme şi dimensiuni reale.

Spre dimineaţă s-au auzit exploziile obuzelor ,apoi mitraliere, nimeni nu ştia cine cu cine luptă.Ady repeta mereu : ,,am rezistat trei ani,dar noaptea asta ne-a ajuns sfârşitul.,,iar Şimon replica : ,,nu mai speria copiii !Până dimineaţa vor intra ruşii,, De data asta Şimon a avut dreptate. Ruşii au intrat o dată cu primele  raze de soare,aducând cu ei o revârsare de bucurie greu  de descris,cu vărsări de lacrimi pentru  izbăvire,îmbrăţişări şi sărutări cu soldaţii sovietici ,chiar schimburi de daruri constând în felii de pâine neagră sau o delicatesă de un cartof fiert.

Aceasta a fost amintirea cea mai adânc înregistrată în memoria unui copil,de neşters pentru tot restul zilelor.

A urmat întoarcerea,mai întâi la Cernăuţi şi apoi în continuare spre România.Atât Roza cu Ady,cât şi Gina cu Şimon nu mai aveau pentru ce să rămână în oraşul visurilor lor.Casele lor erau ocupate de alţii ,rudele lui Şimon –părinţii şi o soră- ca şi familia lui Ady au fost omorâţi în Transnistria. Prin urmare,şi-au găsit un nou rost în România ,trăind în continuare ,,împreună,,ca o singură familie,şi mai uniţi ca înainte,cu atât mai mult că ei au rămas  singurii supravieţuitori ai ,,clanului,,La fel au continuat şi fiicele lor o legătură pe viaţă,în ciuda diferenţei de vârstă.Gina cu Roza şi bărbaţii lor au mai trăit până la sfârşitul anilor 70. Hany a făcut alya în Israel în februarie 81 ,instalându-se împreună cu familia ei la Tel-Aviv.După 4 ani a venit şi Ali cu ai ei.După câteva încercări de a-şi face un cămin lângă un loc de muncă,au rămas până la urmă în Rishon Letzion.Desigur că au fost mai dificili primii ani de adaptare,dar pe urmă s-au aranjat lucrurile ,ca la toţi ceilalţi israeleni.

Povestea noastră încă nu s-a încheiat.Într-una din zilele de toamnă dulce israeliană Aly a primit vizita unei prietene care locuia pe o stradă învecinată .Această prietenă, o profesoară de limba franceză ieşită recent la pensie,o vizita destul de des pentru a petrece împreună vreo două ceasuri la o cafea de vorbă. Întălnirile acestea erau foarte bune ca leac împotriva plictiselii pentru două doamne obişnuite cu 40 de ani de muncă didactică.-,,Ce face un om cu atâta timp liber ?,,era întrebarea care înlocuia pe ,,bună dimineaţa. De aceea vizita de azi a Danei i se părea ceva cu totul obişnuit gazdei.Musafira începu cu obişnuita cerere de o cafea dulce ,iar când se aşezară s-o bea Dana spuse :-,,Tu nu mă întrebi de ce am venit ?,, -,,Pentru ce să întreb,doar vii în fiecare zi.Este ceva special astăzi ?,,--,,Ia vezi ce scrie în acest ziar şi spune tu dacă găseşti  ceva special,,

Aly întinse mâna după ziar ,aproape indiferentă.-,,Unde să citesc ?,,întrebă ea.--,,La ,,anunţuri,,pagina 22,,.

Erau o mulţime de anunţuri la pagina 22,toate în limba germană,căci Dana îi aduse ,,Die deutche Zeitung,,Aly căută cu atenţie,rând cu rând,aproape citise toate anunţurile : căutări de servici, de căsătorie ,de case ,de rude pierdute...hopa !aici era ceva interesant. O familie din Canada,oraşul Toronto,caută rudele în viaţă ale bunicului lor defunct,dl.Marc Zuckerman, originar din Oprişeni-Cernăuţi  de unde a emigrat în 1912, pentru a fi învitat la o întrunire a tuturor ramurilor acestei familii ,care va avea loc în casa din Toronto a fiului său în amintirea tatălui,bunicului şi străbunicului.

Urmează adresa,şi  numărul de telefon al  unuia dintre nepoţi care vorbeşte limba ebraică.

Aly a recitit de două ori anunţul ,după care a rostit cu emoţie ,pentru sine : ,,el este ! fratele pierdut al tatălui meu.,,În aceeaşi zi ea a telefonat la Toronto şi nu a regretat .Soarta i-a adus tocmai ei vestea ce mare despre fratele pe care tata îşi dorise în toţi anii să-l revadă.În toamnă ea şi-a luat soţul în călătoria cea lungă peste ocean.A fost primită cu braţele deschise de nişte rude ,pe care le-a regăsit din pură întâmplare,dar în timp de două săptămâni s-au apropiat de ea ca şi cum părinţii nu s-ar fi despărţit cu 90 de ani în urmă.Au vorbit mult împreună,într-o limbă pestriţă,amestec între ivrit,engleză,germană şi idiş.Dar cu atât mai bine s-au înţeles între ei.Erau mulţi,un clan întreg de Zuckermani : trei copii ai lui Marc, zece nepoţi,şase strănepoţi.Zi de zi veneau alţii şi alţii s-o învite pe Aly cu soţul ei fie acasă la mese festive,fie în excursii şi plimbări.

După aceea au rămas în permanentă legătură : Aly a fost inclusă în marea familie.

Doi ani mai târziu,tineretul clanului- nepoţii şi strănepoţii au hotărât să organizeze o excursie prin România ,inclusiv Cernăuţi,iar Aly trebuia să-i conducă pe urmele amintirilor până la rădăcinile familiei din Oprişeni.Una dintre nepoate,lucrătoare la Televiziunea canadiană,a realizat un documentar despre această excursie, care a şi fost ecranizat ulterior.

Prin urmare ,s-au întălnit la Bucureşti ,au vizitat capitala şi s-au odihnit o noapte înainte de continuarea călătoriei. Aly,singura vorbitoare a limbii române era conducătoarea grupului alcătuit din 15 persoane ,inclusiv cei doi angajaţi ai T.V.din Toronto,care filmau totul fără întrerupere ,comentariul fiind făcut de către nepoata lui Marc.Prima oprire s-a făcut la Ploieşti,unde au vizitat Comunitatea Evreilor şi cimitirul pentru a depune flori la mormântul fratelui bunicului, al tatălui şi mamei lui Aly, pentru ei-Avrum (Ady )şi Ruchale Zuckerman .S-au mai oprit pentru o noapte la Suceava pentru a vizita locurile şi a se odihni.Pe urmă au trecut graniţa prin Siret ,ajungând la Cernăuţi,scopul final şi cel mai important al călătoriei.Aici s-au instalat cu toţii la un hotel pentru câteva zile,după care au pornit zilnic în căutarea rădăcinilor trasând un cerc larg care se micşora mereu până la un punct,adică locul unde s-a născut Marc Zuckerman,bunicul lor.Oraşul l-au văzut în două zile,reuşind să viziteze locurile de cultură ca Universitatea,Teatrul Naţional (Aceaşi construcţie superbă ca şi cel din Iaşi -opera aceluiaşi arhitect ) ; parcul central—Volksgarten ,pe vremuri,-,Grădina zoologică (Tiergarten),cimitirul evreiesc unde au lăsat o donaţie pentru îngrijirea mormintelor şi cel mai important loc,în special pentru Aly,au găsit casa cu etaj unde ea s-a născut şi părinţii ei şi-au petrecut anii tinereţii .În momentul când au ajuns ei să găsească casa,aceasta servea drept biblioteca cartierului.În acest loc au petrecut mai mult timp,lăsând-o pe Aly să-şi depene amintirile.

Însfârşit au sosit şi ultimile zile rezervate pentru Oprişeni. Au vizitat satul ,înconjurându-l de mai multe ori,privind cu interes în înteriorul curţilor,la sătenii care treceau pe lângă ei.Se filma casă după casă,noua primărie,piaţeta centrală,în timp ce în atmosferă plutea un aer de nelinişte,chiar îngrijorare : ,,dacă Aly nu o să-şi amintească cum arata casa bunicilor ? Poate au şi dărămat-o într-un timp atât de îndelungat de 60 de ani !,,

A doua zi au luat-o de la capăt ,plecând din nou la ţară imediat după micul dejun. Aly vorbea cu sine însăşi : mai încearcă o dată să-ţi aminteşti, veneai verile în vizită la bunici pentru două-trei săptămâni.Bunica Erna te ducea la plimbare într-o pădurice,îţi povestea acolo povestea despre Scufiţa Roşie şi în timp ce vorbea tot încerca să-ţi introducă în gură o bucăţică de tartină cu unt sau din cozonacul ei de Şabes.Oare în ce direcţie mergeam spre pădurice ?S-a oprit dezorientată,dezamăgită de ea însăşi.- ,,Am îmbătrânit,mă lasă memoria,dar şi puterile.Sunt prea obosită ca să recunosc casa pe care am visat-o atâţia zeci de ani.,,

Una dintre verişoare a apucat-o de braţ,întrebând :Aly,te simţi bine ? Da ? O.K.,mă gândesc să încerci să întrebi pe cineva,poate te ajută cu o sugestie...--,,Ai dreptate ,voi încerca.Dar hai să mergem până la casa aceea mai înaltă.Văd nişte femei în curte, voi încerca să vorbesc cu ele.

Femeile priveau curioase în direcţia lor.Şi ieri s-au întrebat ce tot caută aceşti străini în sat fără să întrebe de cineva anume ,ca alţii care au mai trecut pe aici în ultimii ani.Când au ajuns destul de aproape de gard ca să fie auzită,Aly a întrebat : - În ce limbă putem vorbi ca să ne înţelegem ?

-         Cum vrei dumneata ,Doamnă,-răspunse cea mai în vârstă dintre femei.Noi pe aici vorbim şi ruseşte şi nemţeşte ,chiar şi româneşte.Ziceţi,voi căutaţi pe cineva ?

-         Aly era emoţionată : Păi cel mai bine pe româneşte. De fapt noi nu căutăm pe nimeni,pentru că cei pe care... adică nu mai sunt,nu mai avem pe nimeni.Dar un loc anume am dori să descoperim...Dacă cineva dintre dvs.îşi mai aminteşte de o cărciumă...de pe strada principală.

-         Aici a fost strada principală,acuma este una mai mare ,acolo unde au făcut un cinema şi s-a ridicat primăria.

-         Eu caut cărciuma de pe strada mare ,cea dinainte de război.Aia veche într-o casă înaltă.

Femeia care stătea întoarsă cu spatele lucrând la un aparat de împletit se ridică brusc,se apropie de grup,dar se adresă numai lui Aly :

-         Nu eşti mata nepoata lui Duved Tzuki,cărciumarul ?

-         Aly izbucni în plâns.Familia se strânse în jurul ei s-o mângâie,să-i maseze mîinile,timp de care fotograful profită din plin.Iată fotografia pe care a aşteptat-o de la începutul excursiei,astă o să-i ,,facă,,calitatea filmului.După ce Aly se linişti,femeia o luă de braţ şi spuse :-,,Veniţi după mine doamna Aly, vă duc eu unde trebuie. Şi mai departe ,pe drum,continuă : - Eu sunt Ilse,sora lui Franz Wagner ,prietenul unchiului matale Marcu.Au plecat împreună în lume.Atunci l-am pierdut pe fratele meu,dar şi pe Marcu,că tare l-am iubit.

Aly a rămas fără grai.În timp ce au ajuns la casa bunicilor,ea a reuşit să povestească şi celorlalţi tot ce a vorbit cu Ilse.Apoi au stat mult timp în faţa clădirii s-o privească.Femeia le-a povestit atunci cum într-o dimineaţă domnul Duved a închis cărciuma şi a pus-o pe doamna Erna cu fiica şi toată familia pe căruţa cea mare cu care aducea marfa,a înhămat caii şi i-a dus spre Cernăuţi.Pe drum,chiar imediat ce au ieşit din Oprişeni i-au oprit jandarmii şi i-au dus undeva,de unde mai târziu au plecat spre Ucraina.Chiar a doua zi a venit în mare grabă domnul Avrum să-i caute,dar asta-i,nu mai avea pe cine găsi .

-Noi am aflat mai târziu că şi el cu voi toţi aţi mers spre Transnistria.Acu mă bucur că vă văd,că trăiţi.Dar nu vreţi să intraţi în casă ?Nu jos,acolo sunt nişte birouri care ţin de cooperativă. În odăile de sus stau eu cu familia.Fiul meu este primarul.

Aly a tradus cuvânt cu cuvânt celorlalţi tot ce aflase de la Ilse.Toţi au vrut să urce,să vadă,să filmeze.

Au fost poftiţi să şadă,gazda a adus o ulcică cu cvas rece şi i-a servit pe toţi .Au băut cu plăcere,dar mai ales au vrut să vadă odăile,chiar dacă nu mai existau obiectele sau mobila familiei de altădată.Ilsa a hotărât să-i contrazică : - să vă arăt ceva în camera mea,care cândva era dormitorul doamnei Erna şi a stăpânului.într-adevăr,în cameră se mai găsea un fotoliu,acelaşi pe care Aly îl cunoştea din timpul când bunica şedea aici să citească În spatele fotoliului se ascundea o măsuţă elegantă din lemn de nuc,pe care se odihnea un teanc de cărţi vechi.

-Eu nu le pot citi,zise Ilse dar le şterg de praf şi le ţin ascunse,ca să nu le dea fiul meu la bibliotecă. Dacă le vreţi doamna Aly,luaţi-le,că sunt moştenirea matale.

Aly se apropie să vadă cărţile.Erau în germană şi franceză.Întrebă pe verii ei dacă doresc să ia cărţile,dar nici unul nu citea în aceste limbi.Aly luă una la întâmplare,ca amintire.Restul îi lăsă lui Ilse.I se cuvenea,ea le-a îngrijit şi păstrat timp de 60 de ani.Vizita lor s-a încheiat după vreo două ore de emoţii,cu îmbrăţişări sincere şi strângeri de mână cu această femeie care era ultima verigă dintre ei toţi şi trecut.

Au ajuns la hotelul din Cernăuţi pentru ultima noapte.Au luat masa la restaurantul hotelului,au comentat mult ziua care tocmai s-a încheiat.

Deodată cineva a început să vorbească tare ca să fie auzit şi de toţi ceilalţi : - ,,Am o propunere, ce aţi zice dacă am continua călătoria,să închiriem un microbuz şi să plecăm până în Transnistria.Pe urmele familiei.Să căutăm mormintele bunicilor şi ale mătuşilor.Ei ce spuneţi ?

Toate privirile se întoarseră spre Aly.Hotărârea depindea de ea.Dar Aly le întoarse o privire îngrozită.

- În Transnistria ? puteţi angaja un ghid şi continuaţi călătoria. Însă eu nu !  Eu am  fost deja acolo o dată şi îmi ajunge pentru totdeauna.Sunt o femeie în vârstă şi obosită, am făcut deja de toate în viaţa mea.Astăzi am închis cercul pe care strămoşii mei l-au deschis acum un veac. Mi-am făcut datoria faţă de familie şi faţă de mine însămi.Iar Transnistria....,nu...,niciodată !Îmi place să retrăiesc amintirile frumoase,dar în nici un caz coşmarurile.! Aici,în seara aceasta,cercul vieţii mele s-a închis !

Cine eşti dumneata, Hedi S. Simon ?

Zoltan Terner

Hedi S. Simon apare săptămânal în presa de limbă română din Israel cu un articol, adeseori şi cu o proză. A debutat în 2005 cu un volum de povestiri intitulat „Jurnalul Karinei Raz” iar de atunci a mai publicat trei volume de proză şi aproape o sută de texte jurnalistice.

Nu de mult a deschis perdeaua care acoperea o parte, profund traumatizantă,  din viaţa ei: anii primei copilării petrecuţi în iadul transnistrian.

Subsemnatul, ca realizator de filme despre evreii, inclusiv copiii evrei, duşi în infernul numit Transnistria, am simţit nevoia să aflu detalii biografice despre Hedi S. Simon. Tot ceea ce prezint mai jos ca date despre eroina acestor însemnări le-am obţinut într-o convorbire de câteva ceasuri pe care am avut-o cu dânsa despre viaţa ei.

Am avut privilegiul de a mi se confesa fără reticenţe, cu o încredere pentru care nu pot decât să-i mulţumesc. Mai ales pentru partea întunecată a vieţii ei, anii din Transnistria.    

 Timp de decenii, aproape toată viaţa ei de om adult, Hedi S. Simon a evitat să se confrunte rectilin cu amintirile întunecat-ceţoase din iadul transnistrian.  N-a avut curajul de a deschide „cutia Pandorei”, poate de aceea a refuzat să vorbească despre acei ani. Asta până de curând.

Comentariile mele la traseul biografic a lui Hedi le vreau cât mai reţinute, considerând că ar fi un abuz din partea mea să „analizez” din afară drama pe care a trăit-o dânsa. Comentez uneori şi emit ipoteze pentru că ea însăşi şi-a deschis în faţa mea „dosarul” de copil traumatizat. Fiind publicistă, deci o persoană publică, a descris, ea însăşi, în scrierile ei, direct sau indirect, drama prin care a trecut. Aşa stând lucrurile, ceea ce fac acum nu este decât un comentariu marginal la mărturia ei care se adaugă la uriaşul şir de memoriale ale durerii, înregistrate pe peliculă de Stephen Spielberg.

Amintirile ei din Transnistria sunt confuze. Ceva între realitate şi vis. Întâmplări împinse în adâncul unei cvazi-uitări, extrase fragmentar în anii socotelilor din urmă. Cioburi de amintiri. „Flash”- uri din trecut.

Pe tatăl, ei, fost frizer şi coafor la Cernăuţi, îl vede, purtându-o în spate pe drumurile înnecate în glod spre necunoscut.

 În proza memorialistică din ultimii ani a lui Hedi S. Simon îşi fac loc cu insistenţă anumite scene, anumite imagini obsesive, ecouri îndepărtate ale acelor  fioruri de spaimă şi disperare ale membrilor familiei, torturaţi permanent de iminenţa morţii. Din aceste „flash”-uri ale memoriei, îi revine scena drumului spre Transnistria, pe jos, ea copilă   dusă pe spate de tatăl ei sau de de fratele acestuia.

Un convoi de mii de evrei obligaţi să facă, pe jos, zeci  de kilometri pe zi, spre Transnistria. Oameni pe care copilul îi vede căzând, jandarmii liniştindu-i cu câte un glonţ, asasinii care îi apăreau în somn. Netrăind astea, cu greu ne putem închipui ce putea simţi un copil. Foame, geruri de 40 grade minus, dormit pe paie, acoperit cu cârpe. Troienele de zăpadă,şuieratul vântului.....  

În afară de aceste „flash”-uri, e un gol al memoriei. Pentru Hedi S. Simon acest gol de la trei la şase ani este ca o gaură neagră în care a împins-o valul de lavă fierbinte, atotnimicitoare, a istoriei,  rostogolit peste ea, în anii cei mai inocenţi şi mai dulci ai copilăriei, anii când se ivesc primele întrebări despre minunăţiile lumii. Trei ani în infernul foamei, al gerului, al umilinţelor... La vârsta când se încheagă imaginea lumii în mintea copilului. Când acesta deschide ochii, cu înţelegere abia mijindă, spre realitatea din jur şi spre viaţă. Şi ce au văzut  ochii copilei de patru,cinci şi şase ani? În loc de scutecele păpuşii, zdrenţele care o înveleau pe ea, îmbâcsite de murdărie şi de tăişul gerurilor. Hedi consemnează, în scris, fapte trăite-netrăite: „Am fost un copil care nu şi-a cunoscut bunicii; ai mei au murit în drum spre Transnistria.”  Privind înapoi spre acei ani, constată un lucru teribil : „Am crescut într-un mediu de adulţi...Am fost lipsită de copilărie”. M-am născut...matură.”

Am întrebat-o ce jucării a avut în acei ani şi mi-a răspuns că n-a avut jucării de nici un fel. Nimeni nu i-a citit poveşti, nimeni nu i-a povestit basme. Toţi luptau din răsputeri pentru supravieţuire. Chiar şi copiii. Hedi nu a avut parte de copii de vârsta ei cu care să se joace. Nu ştie ce înseamnă a te juca.

Drumul de întoarcere din Transnistria, l-au făcut tot pe jos. Arareori găseau câte un ţăran care să se milostivească de acei oameni scheletici, în zdrenţe, şi să-i ia în căruţă. Alteori se strecurau în câte un vagon gol pentru vite al unui tren de marfă.

 „Mama avea 45 de kilograme”, îşi aminteşte Hedi.

La Cernăuţi îşi găsesc casa ocupată. Se stabilesc la Siret, apoi se mută la Rădăuţi. Arhiva din Cernăuţi fiind distrusă, Hedi nici nu a putut să afle, cu exactitate, data naşterii. Atâta ştie că atunci când au fost ridicaţi şi deportaţi, în 1941, ea avea trei sau patru ani.

Întoarsă din Transnistria, copila de şase ani nu ştia o boabă româneşte. La Cernăuţi, înainte de a fi deportaţi, vorbeau numai nemţeşte. Abia acum, la Rădăuţi, în primii ani de şcoală, copila învaţă, cu o râvnă disperată, limba română. Mânată de o nevoie irepresibilă de a intra în rândul oamenilor, se aruncă asupra învăţăturii, reuşind să termine fiecare clasă cu coroniţă. 

Evocând anii de şcoală de la  Rădăuţi, Hedi S.Simon îi prezintă drept cei mai fericiţi ani ai ei. Era bucuria copilăriei trăite cu întârziere şi, într-un fel, născând în ea o enormă voinţă de a-şi lua un soi de revanşă pentru anii siniştri ai Transnistriei. „În acei primi ani la Rădăuţi eram fericită,  - îşi aminteşte ea,-  deşi trăiam în lipsuri, dormeam cu părinţii într-o   singură cameră, învăţam la lampa cu gaz, eram un copil fericit. Nu resimţeam lipsurile. Pe atunci , după război, mizeria era generală. Colegele mele nu erau mai elegante decât mine şi nu aveau lucruri care mie îmi lipseau. Nu era ca acuma, când elevii se întrec între ei permanent să dobândească obiecte la modă.”

La liceu, este o elevă eminentă. Cu  note numai de zece. Vine la Bucureşti şi devine studentă la Institutul „Maxim Gorki”. Germana o ştia din copilărie, acum îşi perfecţionează rusa prinsă în lagăr. După Institutul de Limba Rusă, face doi ani de limbă germană la Facultatea de Filologie.

Interlocutoarea mea îşi deapănă viaţa cu un abia mijit zâmbet trădând efortul de a-şi ascunde emoţia. Îmi evocă apoi cu o intensă lumină pe faţă, insaţiabila lăcomie cu care înghiţea acum carte după carte. Condeierul de azi retrăieşte parcă, evocând-o, bucuria cu care  descoperea, rând pe rând, pe clasicii români şi ruşi. Eminescu, Sadoveanu... Apoi pe clasicii ruşi, Lermontov, Puşkin, Tolstoi, Cehov. Iar mai târziu, Ştefan Zweig, Thomas Mann, Heinrich Mann, Erich Maria Remarque... După terminarea studiilor universitare este repartizată, pentru a-şi face stagiul,  la o şcoală de la ţară, unde predă limba romănă, istoria, limba germană şi limba rusă. Neobosita tânără profesoară, pornită în lupta, resimţită deja victorioasă, cu viaţa, se aruncă cu pasiune şi dăruire în viaţa culturală a comunei, devenind  sufletul căminului cultural.

Posesoară deplină a trei limbi, e angajată  de Academia Militară din Braşov ca profesoară în cadrul catedrei de cultură generală. Apreciază tezele de limbă română ale studenţilor-ofiţeri. Figurează ca secretară literară, dar în realitate e factotum, la publicaţia periodică de uz intern a Academiei Militare. Scrie articole, corectează textele, este sufletul revistei. Ca pedagog, redactează patru manuale didactice de predare în limbi străine pentru Academiile Militare. Se bucură de aprecierea şi respectul colegilor profesori şi ale studenţilor. Face traduceri din germană şi rusă pentru Academie şi pentru Spitalul Militar din Braşov. Iniţiază şi conduce în toţi anii de activitate didactică, aproape 15 ani, un cenaclu literar în care îi recrutează pe acei elevii militari cărora le descoperă aptitudini pentru scris.

„Au fost cei mai buni şi mai plini ani din viaţa mea. Am făcut carieră universitară şi m-am bucurat de aprecierea tuturor”. Înţelegem că asta echivalează cu încă o revanşă a ei la suferinţele fizice şi umilinţele îndurate în anii fragezi ai copilăriei.

Între timp, cunoaşte pe un chipeş profesor de muzică şi se căsătoreşte în 1962, căsnicia durând şi în ziua de azi.

Înainte de a-şi pune în aplicare proiectul  de a se stabili în Israel, în 1977 cere şi obţine cu mare greutate, transferul de la Academia Militară. Predă limba română la un liceu de construcţii, până în 1981, anul plecării în Israel.

În Israel, în lipsă de altceva mai aproape de sufletul ei, fire răzbătătoare, are curajul să se reprofileze şi să lucreze în domeniul financiar, la banca „Mizrahi”.   

Se apucă de scris în 1999, după ieşirea la pensie. La început a fost o joacă. Scria de mână, în caiet. S-a învederat treptat că scrisul, pentru ea nu este o joacă, nu este un pariu egolatric, adică o simplă chestiune de ego. Este un act existenţial prin care îşi justifică viaţa, îi dă sens, o clarifică, o umple. Este mai mult decât psihoterapie. Este modul de a-şi menţine achilibrul, seninătatea şi energia în faza septuagenară a vieţii. 

  Depozitul memoriei îi oferă din belşug materie primă pentru scrisul ei. Astfel, a scrie devine pentru Hedi S. Simon, o salvare ei de sub povara amintirilor. O psihoterapie prin scris. Cu consecinţe benefice în raporturile ei de comunicare cu oamenii.

Prin scris, i se oferă o minunată deschidere spre lume, spre oameni. Prin articolele şi prozele ei, Hedi S. Simon îşi face prieteni  în Israel, în România, în Germania...

Scrisul îi aduce şi acum, în continuare, noi şi noi prieteni, câştigaţi de ea prin ceea ce scrie.

Hedi S. Simon nu scrie ficţiune. Este o memorialistă. Nu imaginează, nu inventează. Scrisul ei relatează fapte şi personaje reale. Parte din ele, cu caracter  autobiografic. În rest, despre cine scrie ne spune ea însăşi, despre  „prieteni dragi pe care am învăţat să-i înţeleg, să le descifrez sufletele.”

Memorialistica pe care o scrie Hedi S. Simon este directă sau auzită şi însuşită.

Antenele ei se îndreaptă şi acum către cei care au trecut prin experienţe asemănătoare cu ale ei. Este o bună ascultătoare. Când i se povesteşte ceva , reţine tot, având o excelentă memorie afectivă şi a detaliilor comportamentale..   

 

 

 

În ceea ce povesteşte, chiar când e vorba de întâmplări trăite de alţii şi repovestite de ea, apar şi se repetă aproape obsesiv, scene , imagini şi gesturi observate şi trăite de ea însăşi. Flash-uri ale memoriei autobiografice. Copilă speriată, se ascunde sub faldurile rochiei lungi a mamei, oamenii mari, cu groaza în ochi,  îşi vorbesc în şoaptă. Sunt mereu în alertă, ciulind urechile la cel mai mic zgomot suspect. Adulţii îi veghează pe copii, pe bătrâni. Sunt ca nişte câini hăituiţi.

Hedi îşi continuă povestea vieţii: „Obsesia pâinii, atunci niciodată pe săturate, a  lăsat până acum urme în comportamentul meu.”  Îmi mărturiseşte că după război  ultimii bani îl dădeau pe mâncare, că până şi acum ea umple frigiderul cu pâine, ca şi cum a doua zi nu s-ar mai găsi în magazine.. Mulţi dintre supravieţuitorii lagărelor au păstrat acest obicei şi la vârste ale senectuţii.

Acestea sunt  temele care revin  aproape obsesiv în povestirile ei: foamea, timpul, singurătatea. Oamenii sunt veşnic preocupaţi de servici, de „salar”, de socotelile legate de banii necesari  subzistenţei, de traiul cotidian cu toate cele necesare.

Provizii, mâncare, porţii, invitaţii la masă, pregătiri. Dar mai ales, procurarea alimentelor, drămuirea banilor. Astea umplu o bună parte din viaţa şi  preocupările personajelor. Restul fiind dedicat planurilor şi proiectelor de viitor, speranţelor, aşteptărilor. Toate acestea redate în dialoguri grave, optimiste, într-un fel de „sfaturi de taină”. Laitmotivul fiind speranţa de a ajunge în Palestina.   

Şi Tel Aviv-ul îi oferă melancolice şi  duioase evocări. Povesteşte, de pildă, despre o dugheană de cartier care e demolată, fiind pe strada principală şi ocupând o parte din trotuar. Cei din împrejurimi găseau, aici, în „makoletul” lui Rafi, cam tot ce aveau nevoie, de la detergenţi şi alimente, până la obiecte de uz casnic şi cosmetice. Muşterii devin prietnii lui Rafi, fiecare având la el condica de datorii plătibile la sfârşit de lună. Dugheana capătă, sub pana lui Hedi o aureolă de mit, devine un personaj. Demolarea ei echivalează cu moartea ei. Drama ei fiind drama sutelor de muşterii în viaţa cărora prăvălia a intrat ca o prezenţă vie, perenă, dominând timpul.

În schiţele şi nuvelele lui Hedi S. Simon se plânge mult. Cu lacrimi de suferinţă dar, uneori şi de bucurie. Autoarea, însă, nu pare să fie o plângăcioasă.

Deşi găsim în scrisul ei multă duioşie, nostalgie, delicate mângăieri părinteşti şi frăţeşti. Hedi S. Simon iubeşte diminutivele şi super-diminutivele. În paginile cărţilor ei abundă alinturile materne, gesturile sufletiste în relaţiile dintre rude şi prieteni. Prozatoarea e atentă la priviri, la tăceri, la gesturi aluzive. Personajele au în comportament, în gesturi şi în vorbire, un  ceva protocolar, manierat atent şi detailat în scris. Are nostalgia tinereţii. Îi priveşte pe cei tineri, de la înălţimea septuagenarului, ca pe nişte copilaşi, chiar dacă ei au îmbrăcat deja uniform militară.

În impresia generală pe care ne-o crează spiritul acestor texte, dominante sunt generozitatea, bunavoinţă şi bunacredinţă, deschiderea către oameni şi necazurile lor. Prozatoarea excelează prin empatie, prin capacitatea de a adera şi a participa afectiv la destine omeneşti reale, neinventate, derulate ca nişte mărturii, aşa cum şi sunt. Faptul dă acestor scrieri o valoare documentară, egalând-o pe aceea a scrierilor propriu zis memorialistice.

În cazul lui Hedi S. Simon se confirmă, din nou, dacă mai era nevoie, definiţia lui Buffon, că stilul este omul. Toate cărţile semnate Hedi S. Simon, reflectă cu fidelitate structura afectivă şi intelectuală, modul de a simţi şi a gândi al autoarei lor. Ceea ce e şi semn de autenticitate, de sinceritate.

Reiese din aceste povestiri o sociabilitate ieşită din comun. O dispoziţie de a povesti, de a comunica, de a transmite mesaje de omenie şi înţelegere.

Hedi S. Simon este aproape obsedată de nevoia descărcării sufleteşti. Verbul „a povesti”, conjugat la diferite timpuri şi persoane, revine constant, la tot pasul. Personajele nu spun, nu mărturisesc, nu dau informaţii despre ceva, nu afirmă, nu amintesc, ele „povestesc”. Şi autoarei îi place să povestească.

De subliniat aplecarea cu pasiune constantă şi înţelegere, asupra oamenilor pe care îi întâlneşte, cu care schimbă cuvinte. Deasemenea spiritul de observaţie, atenţia la detalii.

Nu avem de-a face cu un realism în sensul obiectivizării discursului epic, autorul retrăgându-se în culise. Aici autorul se aşează în prim-plan, participă la acţiune, e un personaj căruia i se relatează întâmplări şi se implică în ele, apoi le repovesteşte, marcând reacţiile ei proprii, povestind  inclusiv despre sine. Personajul cel mai bine conturat ajunge să fie, astfel, până la urmă, autoarea însăşi. Din detaliile participării ei la epica povestirilor putem reconstitui un veritabil autoportret al povestitoarei-memorialiste.

În povestirile lui Hedi S. Simon oamenii ascund secrete, spun lucrile cu importanţă, cu gravitate, nu vorbesc în treacăt. Îşi caută un moment potrivit şi un loc liniştit unde se aşează şi îşi „povestesc”  întâmplările survenite în viaţa lor.  Deasemenea, oamenii nu au trăiri pe care să le tacă. Cele pe care le ascund, se simt, le dau, până la urmă, în vileag. Ei joacă un joc grav, cel al vieţii.Indiferent dacă e trăită sau doar auzită, povestea se învârte în jurul unor momente rituale, care le marchează viaţa: sărbători, aniversări, logodnă, cununie, botez, răscruci de drum, promisiuni, jurăminte sau decizii vitale.

Ca publicistă, în articolele sale manifestă o curiozitate universală. Face portrete  de mari pictori, de faimoşi compozitori, de scriitori iluştri. Prezintă cărţi străine şi româneşti. Face comentarii ale actualităţii politice, economice, dnunţă nedreptăţile sociale, violenţa şi intoleranţa religioasă,  şi socialeSe întreabă, de ce nu este, între oameni, mai puţină ură şi mai multă clemenţă, milă, toleranţă şi înţelegere. Vrea să ştie ce se petrece în Israel şi în lume.

Hedi pleacă zilnic într-o plimbare hai-hui prin oraş. Îndrăgostită de metropola devenită „a ei”, Tel Aviv-ul, contemplă casele în stil Art Nouveau şi Bauhaus, apoi scrie despre ele. Scrie despre istoria şi destinul noii sale patrii. Îşi pune şi ne pune întrebări, cu candoarea celui care e împărţit între dragostea pentru prezent şi îngrijorarea pentru viitorul  ţării.

Pasionată de viaţă, dă cu tifla bolilor care o încearcă. Îşi continuă, cu dărzenie şi voinicie, noua sa carieră de condeieră, implicându-se cu sufletul şi cu mintea în tot ce scrie. Ceea ce face ea este un fel de a învinge timpul, de a risipi umbrele trecutului şi de a recupera în anii tomnateci, ceva din neîmplinirile trecutului. Îşi răscumpără, astfel, şi  ceva din anii care i s-au furat din copilărie.    

O întreb dacă scrie greu. Îmi răspunde: „Nu. Scriu cu sufletul, cu inima. Cum îmi vine.”   O cred. Se simte în fiecare rând, în fiecare pagină.

Luându-şi în foarte serios rolul de bunică, face eforturi de bună comunicare cu nepotul ei, student la Belcanto şi nepoata ei, aflată în serviciul militar dinaintea studenţiei. Se bucură când vin cu mama lor, la ocazii festive, să o  omagieze şi să o sărăbătorească.

Hedi S. Simon este un om fericit, dacă aşa ceva se poate afirma despre cineva. În orice caz, ea deţine secretul de a fi şi fericit şi învingător la vârsta la care cei mai mulţi se obişnuiesc cu renunţările, închină steagul şi depun armele.

La Hedi, totuşi, undeva, într-un colţişor ascuns al sufletului, persistă imaginile, sunetele şi mirosurile apăsătoare ale Transnistriei. Lupta ei surdă cu memoria nu a încetat. Relaţiile ei cu aceste amintiri sunt încă, pe ici pe colo, contorsionate.

Între ea şi memoria copilăriei sale am înţeles că apar, pe rând, când supunerea, când revolta, când respingerea, când acceptarea, sau chiar duioşia unei reîntâlniri ceţoase. 

Lui Hedi S. Simon îi place societatea oamenilor şi îi caută. Poate că rezultatul cel mai preţios pe care l-a obţinut prin scrisul ei este că, acum, ea e căutată de oameni, respectată, apreciată, iubită. Mulţi cititori i-au devenit prieteni.Nevoia de oameni şi de căldura lor se manifestă la ea, înainte de toate, prin nevoia de comunicare. În articolele sale le transmite mesaje pozitive şi se bucură şi se mândreşte cu răspunsurile prieteneşti, admirative pe care le primeşte. Scrisul ei generos i-a permis o tardivă dar uimitoare ieşire din anonimat. O revanşă demnă de toată admiraţia. Şi-a primit, din partea vieţii, prin scris, nu numai plată, ci şi răsplată. Chiar şi o nesperată despăgubire morală..

Încă o trăsătură de adăugat la portretul lui Hedi S. Simon: Sub un zâmbet luminos şi comunicativ sau ghiduş-poznaş, sub aparenţa ei de sfioşenie  sau vivace amabilitate, se ascunde un om care ştie ce vrea, înzestrat cu luciditate şi cu o dârzenie de invidiat. O fire de luptătoare, de om al principiilor şi al idealurilor de bine şi de dreptate. Şi, parcă în contrast, sau complementar, o sensibilitate fină, candidă şi adeseori jucăuşă.

Am acum răspunsul  la întrebarea care face titlul acestor rânduri. Ştiu cine este Hedi S. Simon. Este o învingătoare. Este copilul trecut prin iadul Transnistriei şi care, apoi, a învins în viaţă.