O viaţă dedicată unei pasiuni
                     Hedi S.Simon

Motto :
,,Gazetarul este istoricul clipei,,
                               Albert Camus

În primii ani după încetarea Celui de-al Doilea Război Mondial,o dată cu bucuria supravieţuirii ,abia scăpată de spaima bombardamentelor,a discriminării rasiale şi a pericolelor care pândeau din toate părţile,omenirea răsuflând uşurată în speranţa unei reânvieri,a căzut din nou în capcana foametei,lipsei de locuinţe ,a mijloacelor de existenţă.Aşa au fost anii 1945-1950 în toată România ; aşa a fost şi la Iaşi -,,dulcele târg,,moldovenesc,care a lăsat atâtea amintiri evreilor,pe cât de grele,pe atâta de frumoase.
În acea perioadă,un tânăr-aproape adolescent-,orfan de tată şi cu o mamă luptând cu greutăţile vieţii pentru a-şi creşte singură cei doi copii, a hotărât să înfrunte viaţa cu propriile puteri,găsind un loc de muncă care să-i asigure independenţa materială. Era în anul 1947,când tânărul I.Stiru,pasionat de sport ,având şi o ,,pană,,bună,a început să trimită reportaje sportive la publicaţia ,,Moldova liberă,,care au fost acceptate şi trimise la publicare.Astfel,tânărul abia eliberat de strâmtoarea adolescenţei a devenit corespondent sportiv la vârsta de ...numai 17 ani. Ziarul ,,Opinia,,al cărui director –vestitul ziarist C.R.Giulea—nu numai că i-a publicat reportajele,dar le-a şi plătit !Atât aprecierea direcţiunii şi a cititorilor,cât şi obţinerea statutului de angajat permanent cu salar,a constituit încurajarea necesară oricărui începător,care astfel îndrăzneşte să colaboreze  fructuos şi cu alte publicaţii.
Urmează perioada în care  pe lângă munca la ziar tânărul corespondent dedică timp şi studiilor,obţinând diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii ,,AL.I.Cuza,,din Iaşi.Dar a continuat să lucreze în presă,având diferite funcţii,de redactor şi secretar de redacţie la cotidienele ,,Moldova liberă,,-Opinia,,- Flacăra Iaşului,,colaborând în permanenţă şi la revistele ,,Cronica,,şi ,,Convorbiri literare,,
În toată perioada sa de activitate în presa ieşeană,adică 1947-1976,domnul I.Ştiru a cunoscut şi a lucrat împreună cu persoane ilustre,intelectuali de seamă din Iaşi şi nu numai.Aflăm despre mulţi dintre aceştia în cartea sa editată în 2006 sub titlul ,,Cu haina ruptă şi pantaloni de aceeaşi culoare,,
Prima parte a acestui volum se dedică în întregime foştilor colegi şi prieteni de o viaţă.Fiecare este creonat cu un penel de pictor ,astfel ca cititorul să afle nu doar despre simpla sa existenţă,dar să ,,vadă,, şi portetul fizic însoţit de calităţile spirituale ale acestora.Lucru important în mod deosebit pentru cititorii care nu au trăit la Iaşi ,primind acest dar de la autor şi anume ,de a face cunoştinţă cu lumea culturală ieşeană din anii aceia. Am reţinut desigur descrierea multor persoane interesante din anturajul autorului,mă mulţumesc însă să amintesc doar două,poate cei mai importanţi în viaţa autorului cărţii.Este vorba despre St.Gruia,un gazetar distins,care printre altele a fost şeful secţiei ,,Actualităţi ,,la Studioul de Radio Iaşi.Dar înainte de toate St.Gruia a avut calitatea de a fi fratele mai mic al lui I.Ştiru,care a ajuns să-şi continue activitatea jurnalistică în Israel,dar nu pentru mult timp : o boală nemiloasă l-a răpit familiei şi muncii sale pe care o iubea.Autorul cărţii o povesteşte cititorului în mod reţinut,fără a deveni patetic.Durerea se găseşte ascunsă adânc între faldurile sufletului.
Al doilea personaj care iese în evidenţă a fost G.Paul (Goldsmidt),fotoreporterul nelipsit şi indispensabil redacţiei,prieten personal al domnului I.Ştiru ,,de la tinereţe pân-la bătrâneţe,,Şi acesta şi-a continuat activitatea în Israel,în oraşul Haifa,unde şi-a păstrat faima de ,,artist,,în meseria sa.
În 1976 dl.Ştiru face alya în Israel,aici se reântălneşte cu mulţi dintre vechii amici din Iaşi despre care a povestit la începutul volumului,continuându-le povestea vieţii până la capăt.În primii ani după alya,autorul este nevoit –din motive materiale-să lucreze într-un domeniu cu totul străin personalităţii sale,ocupând postul de funcţionar la o instituţie,care îi asigură un salar şi o pensie.Dar imediat după pensionare,dl.Ştiru se întoarce la prima sa ,,dragoste,, : la ziaristică şi literatură.Lucrează la revista ,,Facla,,-,,Revista mea,,-ziarul ,,Viaţa noastră,,.Cu sete,pentru a recupera anii pierduţi,scrie reportaje sportive,ştiri externe,interviu, actualitate,cronică teatrală,jurnale de călătorie....În prezent,dl.I.Ştiru,scrie la ,,Revista Magazin,, şi la ziarul ,,Jurnalul Săptămânii,,.Totodată,în ultimii ani a publicat patru cărţi,care au trezit interesul cititorilor şi a criticii literare ,obţinând şi Premiul la Salonul internaţional de carte în România -2006.Cele patru volume amintite mai sus au apărut sub următoarele titluri :,,-Un israelian în jurul lumii,,--,,-Din nou prin lume,,-,,Cu haina ruptă şi pantalonii de aceeaşi culoare,,
-,,Somnul de după amiază al Atlanticului,,
Aici trebuie să fac o întrerupere a relatării pentru a aminti despre un eveniment fericit din viaţa sărbătoritului nostru,a lui I.Ştiru,care a ajuns la al cincizecilea an de muncă jurnalistică neto,fără a ţine cont de anii activităţii funcţionăreşti.Dar înainte de toate celălalte,nu pot trece peste anul 1981,când dl.I.Ştiru s-a căsătorit cu iubirea vieţii sale,doamna Evita- o cercetătoare ştiinţifică recunoscută în domeniul chimiei, care este,,femeia puternică în spatele bărbatului renumit,,.Am avut plăcerea s-o cunosc o dată pe această doamnă şi am înţeles că amândoi ---soţii Ştiru—sunt un caz fericit de soţi care se potrivesc din toate punctele de vedere : cultură, interes pentru sport şi plăcere deosebită pentru a călători şi cunoaşte lumea.Ei au făcut împreună acele minunate călătorii la care ,,participăm,,şi noi ,cititorii,în  cărţile lui I.Ştiru,aflând cât de frumoasă,cât de superbă este lumea noastră.Nu pot să închei fără a cita pe domnul Nelu Marian de la Studioul de Radio Iaşi :,, Ştiru nu împlinise 20 de ani când a început să mănânce ziaristica împreună cu pâine,de multe ori în loc de pâine.Cronica sportivă şi cronica literară,cronica externă şi cronica dramatică,secretariat de redacţie,tot !Nimic din ce e în ziaristică nu-i e străin.....Ştiru nu poate trăi fără ziaristică....Ziaristica nu poate trăi fără Ştiru.,,
Am scris foarte pe scurt câteva informaţii despre un om care şi-a dedicat 50 de ani din viaţă marii sale pasiuni pentru jurnalistică şi a împărtăşit cu noi,cititorii,tot ce a ,,revăzut prin pânza vremii,,Nu am avut mai multe informaţii,decât ceea ce am citit din cartea ,,Cu haina ruptă şi pantalonii de aceeaşi culoare,,ca şi din povestirile unei bune şi vechi prietene,doamna Malvina Goldsmidt,soţia defunctului G.Paul Goldsmidt, fotoreporterul la Flacăra Iaşului şi amicul domnului Ştiru.Uite aşa se potrivesc lucrurile,toţi se cunosc cu toţi,precum evreii se înrudesc între ei,chiar dacă o află abia ...către sfârşit.
Rămâne ca data viitoare,când voi scrie despre dl.I.Ştiru la aniversarea a 60 de ani de activitate,să fiu mai informată şi mai explicită.

A fost o dată ,ca niciodată....

(Pastiluţă )

                                    Hedi  S.Simon

Câte au fost şi câte nu au fost în viaţa noastră ştiu toate persoanele înaintate în vârstă.Au fost atâtea lucruri bune sau mai puţin bune,care merită păstrate în memorie.Am trecut prin momente grele în copilărie,iar în tinereţe am umblat printre ,,cioburi de sticlă,,pentru a nu călca regulile ,,moralei proletare,,sau mai rău, să nu atingem ,,mielul de aur,,al conducerii dictatoriale.Am umblat în vârful picioarelor ,ca să evităm capcanele şi pericolul care ne pândea de oriunde,mai ales de unde nu se aştepta nimeni.

Şi totuşi ! , eram tineri, debordam de bucuria tinereţii ,evitam noţiunea de ,,necaz,,deoarece doream să fim fericiţi cu orice preţ ,să trăim frumos clipa prezentă şi ne luam singuri libertatea de a visa la viitor.

Aşa a fost...Astăzi visăm deasemenea ; visăm despre trecut.

Prezentul este plin cu necazuri inevitabile : de sănătate (datorate vârstei ), de rachete lansate din Aza,de ,,katiuşe,,trimise de Hizbala din Sudul Libanului ,de accidentele pe şosele care costă vieţi omeneşti, de înarmarea nucleară a Iranului , primejduind însăşi existenţa planetei.Dacă mai adaug catastrofele naturale ,ca şi previziunile apocaliptice care ne atacă nervii în mod sistematic,consider că am ajuns la saturaţie cu tot ce înseamnă ,,necaz,,şi trebuie să ne salvăm pe noi înşine, excluzând total toate aceste probleme din preocupările noastre,lăsându-le spre rezolvare aleşilor noştri—conducători doriţi sau nedoriţi.

Ce ne rămâne totuşi ,cu ce să ne umplem existenţa ?

Cu amintirile despre tot ce a fost bun şi frumos în viaţa noastră.

Oameni dragi despre care povestim nepoţilor,sau despre care scriem cu vorbe calde. Locuri minunate,unde am hoinărit singuri sau cu prieteni .Verile blânde sau iernile viscolite de vânturi îngheţate. Bradul înalt cu ramurile largi îndoite sub greutatea zăpezii, purtându-şi cu mândrie verdele neşters în toate anotimpurile. Scăunelul din lemn sculptat, lipit de soba de teracotă pe care mama stătea serile să-şi încălzească spatele.Fântâna din curte cu apă limpede şi gustoasă ,aducătoare de sănătate  ca ,,apa vie,, Şi pomul copilăriei care ne arunca fructele coapte – nuci bune de mâncat- devenit adăpostul jocurilor zburdalnice, iar mai târziu ,a serilor fermecate de prima iubire.

Au fost şi oameni mari pe care i-am iubit şi admirat.A fost Amza Pelea,Octavian Cotescu,Gheorghe Cozorici şi mulţi alţii ,talentaţi şi admiraţi. Până alaltăieri a fost şi Iurie Darie,frumos ca o pictură,actor de mare talent.Azi nu mai este...

Iată la ce visează omul atunci când jinduieşte la altă faţă a lumii decât cea pe care o vede zilnic cu tristeţe.El visează la ce a fost cândva cu adevărat,în alte vremuri.

Căci dacă nu era,nu aş fi povestit  niciodată minciuni !

                                    C’est la vie  ...

                                                                 Hedi S.Simon

De când a rămas singur fără Rachela sa care l-a părăsit după 50 de ani de convieţuire,domnul Leiba Katz a continuat să locuiască în casa sa din Nes Tziona ,deoarece pur şi simplu nu se putea despărţi de cei patru pereţi ,căminul obişnuinţelor şi amintirilor sale.Fiecare lucru din locul acela îi aparţinea dintotdeauna .Ca mobila de pildă, veche,prăfuită şi deja stricată în unele colţuri.Dar,cu zeci de ani în urmă ,această mobilă a lucrat-o chiar el în propriul său atelier şi mai ţine minte cum a potrivit cu mîinile sale fiecare scândurică şi cum a lustruit-o ,ca să-i păstreze aspectul de lemn adevărat,cu nervurile ieşind în evidenţă şi lucind de te puteai oglindi în ea.În timpurile acelea el avea o clientelă care stătea la rând pentru a obţine mobila lucrată de către domnul Katz.Deseori veneau la el cu urgenţe,ca nunta unei fiice care îşi aştepta zestrea şi atunci îl convingeau să scoată din casa sa câte un scrin,nişte fotolii,pe care el le refăcea apoi  rapid ,lucrând nopţile de frica Raşelei,supărată că i s-au scos obiecte din locuinţă . .Acuma Leiba nu mai avea putere să-şi repare lucrurile,dar uneori apuca câte o cârpă ca să le şteargă şi să le redea cât de cât luciul de odinioară.Cu ocazia asta el îşi amintea şi de diferite clipe fericite din trecut ,ieşirile la iarbă verde cu familia – copiii ,surorile , cumnaţii-- ,concediile la Govora sau Herculane ,ori pur şi simplu ieşirile în grup la câte un spectacol ,ori de câte ori venea la ei în orăşel Teatrul idiş din Iaşi,care de două ori pe an făcea câte un turneu prin localităţile din Moldova.Prin anii 50-60 mai era destul public chiar pentru două sau trei reprezentaţii în fiecare loc.De aceea Leiba a fost profund dezamăgit ,când în Israel,tocmai în ţara evreilor,nu se putea bucura de un teatru în limba idiş .Nici televizorul nu-i oferea nimic în această privinţă ,iar în anii 70 nu erau încă posturi în limba română.Aşa că şi-a cumpărat un aparat de televiziune ca să mai fie un obiect frumos pe raft,dar încerca  totuşi să  urmărească programe sau filme pe care le înţelegea doar după mişcare şi imagini.Ce mai, s-a întors la cinematograful mut !

După moartea soţiei , Leiba a încercat să-şi ocupe timpul în diferite feluri.Dimineţile şi le petrecea în complexul comercial care se înălţa ca o poartă de intrare în oraşul Nes Ţiona.Cine coboară din autobuz în faţa complexului,intră prin poarta principală direct într-un canion cu două etaje,supraaglomerat cu magazine,cofetării,restaurante,centre ,,loto-toto,,iar vis-a-vis de intrare sunt două uşi larg deschise ,prin care calci direct în centrul localităţii.Aici Leiba a găsit o societate potrivită de bărbaţi de vârsta sa,care se întălneau zilnic la o anumită cofetărie unde stăteau câte 2-3 ore la ,,o cafea de vorbă,,Sau un ceai cu un corn.Sau un bilet de loto care se completa şi se plătea în colectiv.O dată Leiba a câştigat chiar 100 de şekeli,cu care a cumpărat pentru nepoata sa din Tel-Aviv o bombonieră şi o carte.Nu ştia el să citească titlul cărţii,însă i-a plăcut coperta cu fotografii frumos colorate.Sâmbătă i-a dat fetei cadoul,care a emoţionat-o tare, iar bunicul Leiba a fost fericit.Deşi el pleca aproape în fiecare sfârşit de săptămână la fiul din Tel-Aviv,abia acum a înţeles că e minunat să poţi  face o bucurie copiilor.Mai ales că pe nopoţica asta o iubea tare mult,ea a crescut sub ochii săi ,iar acuma era deja soldată.Cu câtă mândrie povestea el prietenilor săi despre ,,soldata ,,sa !.În sâmbetele rare când rămânea acasă el se ducea la synagogă,unde petrecea nişte ore plăcute până la ora prânzului.La rugăciune era mereu onorat cu o chemare la Tora,iar după aceea rămânea la masa festivă,unde se servea o gustare bună cu hering pe lângă hala proaspătă şi un păhărel cu tărie.Dar mai ales erau destui bărbaţi cu care se putea povesti ,fiecare având o mulţime de amintiri din trecut.Căci cu toţii se apropiau cam de 80 de ani,chiar şi rabinul .

De sărbători Leiba venea însă întotdeauna la Tel-Aviv.În zilele de Anul Nou şi Yom Kipur Leiba nu accepta sub nici o formă să se roage în camera sa şi însista să ajungă la o Synagogă.Chiar dacă trebuia mers pe jos o oră cu pas săltat de la bulevardul Moşe Dayan până la Templul Mare de pe strada Allenby.Fiul său Gabriel îl însoţea de fiecare dată în speranţa să audă o voce frumoasă a unui cantor bun,dar mai ales ca să nu-l lase singur pe taică-său zile lungi atât de departe de casă.Cu atât mai puţin în zilele de post.Vecinii se minunau cum rezistă un om la o vârstă atât de înaintată să mai parcurgă asemenea distanţe ,fără apă şi mâncare.Dar Leiba rezista foarte bine,iar seara spărgea postul cu un coniac şi un dulciu,ca în anii tinereţii.Un singur lucru îl necăjea,anume că familia din ţară nu se interesează de soarta lui,nu-l mai vizitează măcar o dată pe an,deşi erau cu toţii rude apropiate,copiii surorilor sale.Gabriel încerca să-l consoleze cu născociri : că unii dintre nepoţi s-au mutat în străinătate,că alţii au probleme de sănătate,dar de fapt ei toţi dau câte un telefon din când în când ca să întrebe de spre unchiul lor.Însă după toate aceste explicaţii venea mereu întrebarea :

-Dar de ce nu vin să mă viziteze ? Atunci toată povestea se lua de la început,cam în aceeaşi variantă.

Când Leiba a împlinit 82 de ani Gabriel i-a cerut să se mute la ei în Tel-Aviv,ca să-l aibe permanent în grijă.Răspunsul a fost,,nu, încă nu,atâta timp cât mă descurc şi singur,,Cu ocazia asta a povestit că i s-a trimis o femeie de la Asigurările Sociale ca să-l ajute câteva ore pe zi la gospodărie sau pentru orice alte nevoi .Însă el,Leiba Katz,a refuzat deoarece nu are nevoie de nici o pomană sau ajutor.

Fiul mirat,l-a întrebat de ce a făcut asta ,din moment ce i s-a acordat un drept cuvenit oricărui om în vârstă.

-Ţi-am mai spus de ce. Şi în afară de asta,ce-mi trebuie  mie o femeie bătrână şi urâtă în casa mea ? Dacă îmi lipseşte ceva,atunci vin la voi.

Până la urmă a venit. Gabriel a plecat la Nes Tziona ,a făcut bagajele tatălui său,în afară de mobila pe care a împărţit-o între vecini,în ciuda tuturor protestelor lui Leiba-,,Mobila făcută de mine,frumoasă ca o sculptură,s-o arunci afară ?!

--Tată,ai făcut mobila asta acum 50 de ani,a fost foarte frumoasă,dar nu avem loc pentru ea.Şi nu am aruncat-o,am dat-o unor oameni care au nevoie de ea şi o vor îngriji. Poate o s-o şi repare. 

Aici conflictul s-a încheiat.Leiba a împlinit 85 de ani,l-au sărbătorit în acelaşi timp cu nunta nepoatei sale dragi.El a stat la masa familiei,pe locul de onoare,primind toate felicitările.A apucat să fie şi naşul primului său strănepot, l-a ţinut în braţe în timp ce medicul chirurg l-a făcut evreu.

Acest moment a fost clipa de glorie a lui Leiba Katz.În următorii doi ani a mai mers cu Gabriel la Templul Mare de sărbători.Avea deja 87 de ani.S-au întors după ieşirea din Yom Kipur cu  o mare întărziere ,căci trebuia să se aşeze mereu pe o bancă ,înainte de a mai face alţi câţiva paşi.Nora,soţia lui Gabi îi aştepta la fereastră şi când i-a văzut apropiindu-se de bloc ,a pus apa la încălzit şi a deschis uşa apartamentului ,ca şi a liftului. Ea a observat că Gabriel îl duce aproape în braţe,căci nu i se mişcau picioarele.Însfârşit,l-au culcat pe canapeaua din salon,iar nora a fugit să aducă ceaiul cu prăjitura cu miere.Asta a durat exact două minute.Când s-a întors cu ceaiul Leiba dormea adânc.

După această sărbătoare totul s-a schimbat la el.Nu mai cerea să iasă la plimbare,nu se mai concentra asupra unei discuţii,răspundea aiurea la întrebări.Stătea zile întregi în faţa televizorului ,dar privea în gol.Uneori spunea : ,,am văzut un film tare frumos,dar păcat că nu am înţeles nimic,,.

Într-una din seri,stăteau toţi trei în salon ,iar Leiba începu iar discuţia despre nepoatele din Ber-Şeva,dacă vor veni în vizită,când anume,dacă cumva au scris o scrisoare şi altele.Ca să schimbe vorba Gabi s-a ridicat ,îndreptându-se spre bucătărie : -,,Merg să-ţi aduc ceva de băut ; vrei ceai sau un suc de fructe ?,,....Ieşi fără a primi un răspuns.La un moment dat Leiba se adresă nurorii sale : ,,Ascultă...poţi să-mi spui cine este tânărul ăsta care acum a ieşit din cameră ?Cred că mă spionează...continuă el în şoaptă.

-         Dar era Gabi,fiul matale ! Să-l chem ca să vedeţi că nu e nici un străin aici.?

-         Nu,mi-e frică,nu ştiu ce vrea să fure de la mine.!

În seara aceea Leiba s-a culcat mai devreme ca de obicei.Dimineaţa Gabi nu a reuşit să-l trezească.Dormea liniştit.Au chemat o ambulanţă ,iar la spital medicii au spus că este un caz obişnuit la această vârstă,se va trezi peste o zi-două.Şi aşa a fost.A treia zi când au intrat în rezerva lui,Leiba era treaz.L-a văzut pe Gabi ,i-a răspuns cu glas slăbit : ,,mă simt bine, domnule doctor,, .Nora s-a aşezat pe un scaun în faţa lui,dar pe ea nici nu a observat-o.Atenţia sa era îndreptată în întregime către nepoata ,care s-a aplecat peste pat,întrebând şoptit : ,,Bunicule,spune-mi mie ce faci,vrei să vii cu noi acasă ?,,În clipa aceea , un zâmbet ca un fulger i-a luminat faţa,ochii au devenit expresivi,era clar că a recunoscut-o pe fetiţa pe care a iubit-o şi a jucat cu ea ,,uţa,,în copilărie.Oare în acea fracţiune de secundă el a zărit copila de altădată,care i-a stărnit acel zâmbet luminos şi cel din urmă ?Căci imediat zâmbetul s-a şters, a mormâit ceva care semâna cu ,,doamna doctor,,după care a întors capul spre fereastră şi ...l-au pierdut.

A treia zi a avut loc înmormântarea la cimitirul Haiarkon. A fost o zi ploiasă şi rece de sfârşit de decembrie.Totuşi a venit multă lume să-l conducă pe ultimul drum pe Leiba Katz. Tâmplarul-artist care în alte timpuri şi împrejurări ar fi devenit poate un sculptor celebru.Dar nu i-a fost dat.El a trudit toţi anii să facă mobilă frumoasă,stil ,,alte timpuri,,cu modele şi furnir lucios ,aranjat la milimetru.

A venit toată familia la înmormântare : nepoatele cu bărbaţii lor,vecinii din Tel-Aviv,vecinii din Nes Tziona,prietenii de la synagogă,prietenii de la cafenea ,ca şi cei cu care a jucat ,,loto-toto.,,Toţi au venit,din Ber.Şeva, Aşkelon, Haifa, Naharia. Toţi cei pe care el i-a aşteptat cu atâta nerăbdare ca să-l viziteze uneori sau să-l sune la telefon.Dar,acuma au venit,deoarece morţii trebuie respectaţi.Chiar dacă ei nu se mai bucură de nimic şi de nimeni.Nu le pasă dacă vântul îi acoperă cu frunzele ,cu praf şi nisip.Vine ea ploaia şi spală de toate.

C,EST LA VIE !