Ne-a mai părăsit un IDOL

Ne-a mai părăsit un idol

Când am văzut mulţimea fără număr adunată în Piaţa Primăriei din Tel-Aviv în ziua înmormântării lui Arik Einstein,m-a încercat un sentiment ciudat de tristeţe şi nelinişte : tristeţe pentru pierderea unui OM drag inimilor noastre ; nelinişte datorită analogiei cu alt moment grav din viaţa acestui popor.S-au întors nechemate imaginile triste din aceea seară de 4 noiembrie care a început cu bucurie şi cântec ,ca în final să se încheie cu cea mai mare tragedie naţională a acestei ţări, când în mod mişelesc a fost ucis Iţhak Rabin ,iar o dată cu el o parte din sufletul naţiunii.

Şi iată acum ,din nou, zeci de mii de oameni adunaţi să comemoreze ,să plângă,să regrete pierderea unui artist,cântăreţ,compozitor,dar mai ales a unui om inimos ,bun,modest.Au fost acolo alături de familie prietenii apropiaţi ,tovarăşii de drum,deputaţi,miniştri şi şeful Statului,dar mai ales Domnia Sa Publicul,acela care de zeci de ani îl aplauda cu frenezie şi adoraţie pe Arik Einstein,fie că era prezent pe scenă,fie că îşi oferea numai vocea spre ascultare,cu minunatele cântece compuse de el însuşi.Deşi ,din motive numai de el ştiute ,s-a retras mulţi ani în casa sa modestă,într-un bloc vechi cu trei etaje fără lift,fără apariţii pe scenele teatrelor,totuşi el a fost mereu prezent în mijlocul publicului său.Avea prieteni mulţi ,vechi şi apropiaţi,care şi-au arătat durerea sinceră în faţa mulţimilor ,o durere care ne-a afectat pe toţi .Aş putea spune că cei mai îndureraţi ,pe lângă soţia şi copiii defunctului,i-am ,,simţit,,pe Moni Moşonov, Roni Daniel, sau Rabinul Uri Zoar ,prieten din prima tinereţe, partener în munca artistică din anii de demult,şi nu în ultimul rând,rudă-cuscru prin căsătoria a două fiice Einstein cu cei doi fii ai Rabinului.Toate completate de un mare număr de nepoţi şi strănepoţi comuni.

Faptul că mulţimea de oameni ,printre care foarte mulţi tineri, a continuat comemorarea toată noaptea în Piaţa Primăriei, în interiorul cimitirului Trumpeldor din centrul oraşului,sau în faţa casei cântăreţului până şi în ziua următoare ,faptul că se cântau fără întrerupere cântecele lui Arik,se depuneau flori,se aprindeau lumânări,ne arată că publicul israelian îşi exprimă regretul pentru pierderea artiştilor buni pe care timpul nu a reuşit să-i împingă spre uitare.Căci tot ce este autentic şi bun nu are vârstă,nu are moarte.În afară de asta am obţinut şi un indicator al respectului faţă de generaţia anilor 60-70-80,care a lăsat artişti mari,adevăraţi,care nu căutau neapărat celebtritatea,vedetismul,bogăţia.Era generaţia născută din părinţi supravieţuitori ai războiului,oameni care ştiau să aprecieze viaţa,care se mulţumeau cu puţin-dar bun,fapt pentru care îşi educau copiii să ia viaţa în serios,să muncească din greu ,căci mumai prin muncă se obţine succesul ,căci arta adevărată se face cu multă trudă pe lângă talent,şi nu prin goana după bani.Aşa arăta generaţia ,,veche,,-acea care încet-încet ne părăseşte.După cum ne-au părăsit Naomi Şemer,Iehud Manor,Şoşana Damari,Arik Lavy,iar acuma ne-a lăsat şi Arik Einstein,frumosul,talentatul actor şi cântăreţ cu vocea limpede.Însă comoara lor a rămas aici,ne-au lăsat cântecele şi versurile lor ca să ne bucure inimile , să nu-i uităm niciodată , iar tinerii de azi să înveţe de la ei valoarea muncii,a modestiei şi a calităţii.

                                                                                                            Hedi S.Simon

Acuma ştiu...

Cu două săptămâni în urmă eram încă foarte îngrijorată în ceea ce priveşte situaţia politică din zona noastră : mă întrebam cum se vor desfăşura convorbirile dintre Israel şi palistinieni,care va fi rezultatul acestor contacte,dacă se vor solda cu un rezultat pozitiv sau cu încă o păcăleală venită din ambele părţi ,doar pentru a face ,,plăcere,,prietenilor de peste ocean.Astăzi însă,toate aceste griji au trecut pe plan secundar,fiind înlocuite de o preocupare mult mai importantă ,şi anume aceea legată de Iran.

Nu mă opresc asupra amânuntelor semnării unei înţelegeri provizorii între Iran cu Puterile lumii occidentale.Toţi au auzit,au citit şi au urmărit aceste ştiri la televiziune. Faptul că reprezentanţii ţărilor împlicate într-un conflict se întălnesc este ceva pozitiv ,deoarece indică că atenţia lumii asupra primejdiilor este trează,că Israelul a reuşit să trezească această atenţie,dovedind lumii că Iranul este o primejdie reală pentru toţi şi nu numai pentreu ţara noastră.Pe lângă asta,este clar ca lumina zilei că ,,pacea cea mai şubredă e de mii de ori mai bună decât un război distrugător,chiar dacă se încheie cu o victorie.,,

Prin urmare ,mă întreb de unde vine îngrijorarea mea,din moment ce situaţia creată pare să aducă nişte speranţe şubrede,dar totuşi....speranţe.

Memoria mea însă nu mă înşală, nu am uitat lecţiile de istorie şi încă mai sunt încredinţată de faptul că deseori istoria se repetă.

În anii 30 din secolul trecut părinţii noştri erau şi ei panicaţi de apropierea iminentă a unui război.Chiar dacă încă nu se limpeziseră toate problemele ,nu se ştia încă ,,cine contra cui,, care vor fi părţile beligerante,în schimb evreii se simţeau învăluiţi într-un vânt îngheţat care se răspândea dinspre Germania ,cuprinzând rapid toată Europa.Mulţi erau deja pregătiţi să emigreze în Palestina sau în America,deşi din păcate au reuşit foarte puţini.

Şi deodată ,din senin ,a răsărit ,,soarele,,ceea ce a liniştit aproape pe toţi.Mai puţin pe clarvăzători.Şi anume ,s-a încheiat un pact ,,grandios,,-liniştitor,aducător de nădejdea reântoarcerii la viaţa normală.Rusia a încheiat un pact de neagresiune cu Germania, părţile s-au înţeles asupra unor ,,mici,,modificări geodemografice între ţările europene favorizând ambii parteneri,iar în final toată înţelegerea a primit semnăturile preţioase ale Miniştrilor de Externe, Riebentropp şi Molotov. Toată lumea s-a simţit uşurată de povara unui război,lăzile pregătite pentru plecarea în necunoscut au fost despachetate,iar viaţa şi-a urmat cursul normal... Până pe 21 iunie 1941,când Germania a atacat Uniunea Sovietică pe ,,nepusă masă,,după care s-a declanşat infernul care a costat milioane de vieţi omeneşti,printre care şi 6 milioane de evrei. Războiul a durat 5 ani plus încă 50 de ani de ,,post traume,,pentru supravieţuitorii nefericiţii –fericiţi –că mai trăiesc,dar nu uită.

Iată până unde îţi poate merge gândul când ţi se dezvăluie sensul unui singur cuvânt : acord, înţelegere,pact...şi te întrebi : ce se află dedesubtul şi printre rândurile acordului cu pricina ? Un singur lucru poate să mă liniştească la ora actuală,după ce toate semnăturile au fost deja consemnate în documentele oficiale ( în timp ce conducătorul spiritual al Iranului ,,tuna,,împotriva Americii şi ,,câinilor de sionişti,,).Sunt liniştită că ştiu un fapt sigur :Israelul de azi,spre deosebire de Rusia anului 1941,nu poate fi luată ,,ca pe nepusă masă ,, nici o putere nu va fi în stare să ne ia prin surprindere,deoarece noi suntem avertizaţi,suntem încercaţi şi căliţi ,dar mai ales avem o Armată antrenată din punct de vedere strategic şi cu motivaţie morală ca să apere singura ţară care este căminul naţional al poporului evreu.

c




Moştenitorul

( Din ciclul  „Poveştiri israeliene”)



























         Li se spunea : „ Rele trei Roze” şi ele s-au obişnuit cu această poreclă.La început a fost doar o poreclă aruncată într-o doară de un coleg de servici mai miştocar.  Apoi, fiindcă erau prietene bune şi doamne simpatice, denumirea a fost acceptată de toată lumea, iar cele trei cucoane au luat-o ca pe ceva normal.
Erau prietene bune, lucrau în aceaşi secţie şi la drept vorbind, purtau acelaşi nume .Una dintre ela era Şoşana, a doua , veterana, se numea Vered, iar cea mai tânără, ultima angajată în inteprindere , a venit din România abia cu zece ani în urmă şi încă nu a apucat să-şi schimbe numele de Rozica.Deci Şoşana, Vered şi Rozica.Colegul miştocar avea perfectă dreptate, doar că s-a exprimat cu haz.
Acum un an acest trio s-a despărţit, dar numai la locul de muncă.Vered s-a pensionat şi a fost sărbătorită de către întreaga instituţie exact în ziua când a împlinit 60 de ani. Peste trei luni a urmat-o şi Şoşana. A rămas doar Rozica să muncească în continuare, fiindcă nu a ajuns la vârsta pensionării şi mai avea nevoie de nişte ani munciţi pentru „rotunjirea” pensiei.
Grupul lor nu s-a destrămat însă.Cele trei roze au rămas la fel de prietene nedespărţite ca şi până atunci.Doar că se întâlneau numai după mesele, când Roza îşi termina serviciul ; fie acasă la Şoşana sau la Vered, fie undeva în oraş la o cafea, într-un parc sau chiar seara la un spectacol.
Şoşana locuieşte pe strada Sprinţak, nu departe de intersecţia dintre Karlibach- Dubnov- Ibn Gvirol.Ea spunea mai mult serios decât în glumă că a nimerit poziţia cea mai reuşită care poate exista într-un oraş. Are cinemateca în faţă, poşta şi magazine, două policlinici la  câteva case destanţă, plus locul cel mai important pentru toţi- Loteria centrală.
Fetele râdeau de felul cum se împăuna ea cu această achiziţie recentă- micul ei apartament.
        -  M-am mutat abia nu de mult şi nu m-am obişnuit încă cu fericirea aceasta.Lăsaţi-mă să mă bucur şi eu un timp!
        -  Bine, dragă, bucură-te că ne-ai părăsit  pe noi la marginea oraşului şi te-ai mutat între „bogătaşi”, o înţeapă Vered.
        -  Ei, dai un ban şi stai în faţă- adaugă Rozica. Pentru asta ai şi schimbat tu trei încăperi mari în schimbul unei singure camere.
        -  Cu bucătărie, baie şi balcon, îi răspunse Şoşi cu o voce puţin înţepată, iar când ajunse la cuvântul „balcon” ridică şi degetul arătător, ca o ameninţare.
        -  Bravo, bravo zise Vered împăciuitoare.Şi balconul este bun la ceva!
        -  La ce ? întreabă Rozi.
        -  Păi cum la ce? Pentru o serenadă!
Izbucniră în râs  toate trei şi începutul de enervare se risipi le fel de repede precum apăruse. Mai ales că în clipa aceea se auzi un sunet minunat de vioară interpretând muzică de Johan Strauss.
În acea după amiază de primăvară cele trei roze s-au adunat în părculeţul  dreptunghiular care înconjoară Cinemateca.
Mai stăteau vreo zece persoane pe băncile din piatră plasate faţă în faţă pe cele două laturi ale dreptunghiului. Se încălzeau la soarele blând de sfârşit de aprilie, ascultându-l cu plăcere şi nostalgie pe bătrânul scripcar care ştia atât de bine să mângâie sufletele cu  melodiile sale.
        -  Bingo! Exclamă Rozica. Vorbeşti de balcon şi gata apare cavalerul  . . .
        -  Ei, drăguţo, încearcă să-ţi imaginezi cum arăta acest cavaler acum treizeci de ani, sau pe ce scenă celebră a apărut el cândva în acele vremuri  . . .
        -  Dar astăzi l-ar angaja vreo orchestră în ciuda măestriei lui ?!
Se făcu tăcere, timp în care „rozele” se gândeau fiecare la ea însăşi, cea de acuma şi cea de altădată. Apoi  Şoşi întreabă :
         -  Credeţi că el cântă de plăcere, de dragul muzicii?

1
         -  Poate , poate mai cântă în amintirea anilor cei buni.Dar şi pentru bani ; nimeni nu trăieşte din amintiri.
Rozi se ridică, îndreptându-se spre colţul unde violonistul nostru şi-a  instalat cutia viorii, deschisă pentru dărnicia ascultătorilor, răsplătiţi cu o înclinare a capului sau cu un scurt „spasiba”.
Vered întreabă în şoaptă , ca şi cum ar fi putut fi auzită :
        -  Cât se dă? Tu cât ai pus în cutie?
        -  Eu am pus 20 de şekeli, dar sunt şi monezi mai mici acolo, de 10, de 5 . . .
        -  Păi, să punem şi noi.
Luă o hărtie din mâna lui Şoşana , adaugă una deja scoasă din poşeta ei şi porni să-şi depună ofranda pe altarul artei.
La întoarcere Vered îşi ciufuli frumosul ei păr alb ca neaua, cum face întotdeauna  în momentele de emoţie.Ciudat ce aer tineresc îi dădea acest cap zburlit.
        -  Ştiţi ceva, fetelor, viaţa este tristă la urma urmelor.
        -  Bingo! Cu această descoperire îl depăşeşti pe Einstein. El ar fi spus cel puţin că viaţa este relativ tristă, probabil mai spre sfârşit.
        -  Cine a spus asta? sări Roza. Viaţa poate fi grea şi tristă  în orice moment. Într-o zi cred că am să vă povestesc câte ceva despre mine, încheie ea după o clipă de gândire.
        -  În sfârşit te-ai gândit şi la noi. Spune când va veni ziua aceea când ne vei povesti ceva despre tine.Cât mai rezişti trăgând pietrele acelea singură singurică pe umerii tăi?
Vered o privi direct în ochi pe Roza, care micuţă cum era,  părea o păsărică speriată în faţa unui uliu. Rozica era o femeie în miniatură inclusiv numele ei care era un diminutiv şi nu un nume de femeie întreagă.Numai ochii erau mari şi senini , albaştri ca cerul lunii aprilie şi total asortaţi cu părul blond, suedez.
Lui Şoşi îi plăcea s-o necăjească uneori cu întrebarea : Roza, spune-ne tu nouă când te-ai vopsit ultima oară?
Sau : ia zi, ce număr de blond foloseşti , ca să  încerc şi eu, poate o să arăt mai frumoasă . Răspunsul era invariabil, scurt şi categoric.
        -  Este numărul primit de la mama.Nu se vede că e blond natural?Aşa m-am născut!
        -  Bravo, în curând o să se albească.
        -  Cum s-a albit la tine!
        -  Exact, vezi că ştii!Doar că m-am refăcut cu Coleston nr. 3 ca să ajung la „forma iniţială”: focoasa brunetă din Casablanka!
Vered încheia discuţia de obicei cu un ton hazliu împăciuitor.
        -  Frumoasa mea nordică şi focoasa mea brunetă, vă admir pe  amândouă în aceeaşi măsură  şi vă iubesc pe amândouă.
        -  Şi eu pe tine, replică Rozica.
        -  Nu vorbi în numele meu!se repezi Şoşana. Iar după a clipă completă ideea : - Eu vă iubesc pe amândouă.Ce naiba, suntem o familie!
Cu acestă discuţie se încheiau de obicei întâlnirile lor. Cu mici variante.
Astăzi de pildă Şoşi nu avea încă chef să se despărtă de „fetele” ei, se părea că este încă prea devreme pentru a rămâne singură.
        -  Fetelor, m-am gândit să mai veniţi până  la mine.
        -  Păi de câte ori vrei să-ţi admirăm „apartamentul”?De când te-ai mutat în această zonă de elită, noi tot la tine venim.
        -  Haideţi, zău, doar e la doi paşi distanţă.
        -  Ai ceva bun?
        - Plăcintă cu vişine! E destul de bun?

2
        -  Vişine din borcan? Vered se pricepe la nuanţe.
        -  Nu din borcan, nu din cutie, ci vişine proaspete din piaţa Carmel.
Rozica sări în picioare.
        -  Dacă tu ai dat 25 de şekeli pentru 1 kg  de vişine ca să ne înviţi pe noi la plăcintă, atunci
meriţi să urcăm, la tine  . . . ca să mai vedem o dată apartamentul.
        -  Chiar dacă a douazecea oară, eu zic să mergem  să vedem cum de ai gătit tu vişine în aprilie . . . .
Continuară discuţia în timp ce o urmau pe Şoşi pe scări până la etajul doi. Rozica avea grijă să tot apese butonul pentru luminarea casei scărilor.
Şoşi mergea prima, având cheile deja pregătite în mână , gata să deschidă uşa.Deodată făcu un semn brusc şi le opri pe celelalte două ce veneau în urma ei, cu un sâsâit prelung.
Vered, cea mai înaltă, aruncă o privire peste capul lui Şoşi şi înţelese imediat că se întâmplă ceva ciudat. Rozi o împinse cu degetul pe spate şi începea întrebarea „ce se întâmplă”, dar fără s-o continue. Căci Vered întoarse capul suficient de repede pentru a-i pune un deget peste buze, mimând doar răspunsul : taci, . . . uşa este întredeschisă.
Şoşana la rândul ei le arată în ce colţ  să se oprească şi ea înaintă spre uşă, mărind crăpătura foarte încet, pentru a nu fi auzită. Mai făcu un semn că ea are de gând să se strecoare în casă, iar ele să pregătească telefonul, un cerc în jurul urechii. Apoi dispăru în semiîntunericul din  interior.
Uşa de la intrare dădea direct în salon, iar în dreapta era o mică bucătărie, având o deschidere  acoperită cu o perdea din pluş. Şoşi i-a promis lui Vered să instaleze acolo o uşă glisantă în locul  perdelei de”teatru”, dar deocamdată a amânat-o pentru  altădată când va avea bani. Acuma i-a prins bine să se poată strecura neauzită în spatele peredelei  de unde a văzut că în bucătărie nu era nimeni.
A înaintat deci în vârful picioarelor şi s-a apropiat tiptil de geamul care despărţea bucătăria de salon.Foştii propietari au folosit probabil acest geam deschis pentru a introduce mâncarea în sufragerie fără a face ocoluri.Şoşi a pus două ghivece de flori pe pervaz, neavând nevoie de sufragerie. Acuma putea să privească nestingherită printre cele două ghivece spre cameră, unde ea şi-a aranjat un salonaş cochet, care înainta pâna la uşa ce dădea spre balconul mare şi închis. Acolo avea un foltoliu cu o măsuţă în dreptul ferestrei, care se deschidea spre parcul cinematecii, iar la peretele opus era o canapea destul de comodă pe care dormea ea toată vara- adică 7-8 luni pe an.Şoşi observă o mişcare pe balcon şi inima începu să-i bată cu putere.Deci nu era singură în casă, mai era şi un hoţ.
     „ -  Calmează-te femeie că nu eşti singură, prietenele tale aşteaptă pe casa scărilor gata să strige după ajutor şi să cheme poliţia.Acuma fii calmă şi vezi ce se întâmplă.”
Gândul acesta o linişti şi deodată începu să acţioneze de parcă ieşise din propria ei persoană  şi era altcineva, care îi dădea ordine şi îi dirija fiecare mişcare.
        -  Acuma nu respira, ca să nu te audă.Aşteaptă să-l vezi mai întâi cum arată.O fi înarmat, fioros, criminal?
Uşa balconului scârţâi puţin şi îl văzu : un bărbat tânăr, până în 30, nu prea înalt ( Vered l-ar nimeri în creştetul capului), îmbrăcat obişnuit , ca toţi tinerii.Nu ducea nimic în mână, deci acolo n-a găsit nimic.Acuma va căuta ceva în salon, îşi zise Şoşi şi în clipa aceea îşi aminti că a văzut imagini urâte de tot la ştirile T.V. , cum au fost bătute nişte persoane în vârstă de către tineri ca acesta, numai de supărare că nu au găsit nimic valoros de furat. Atunci o apucă un nou val de spaimă şi dorinţa aprigă de a ţâşni pe uşă afară şi de a fugi împreună cu fetele.Dar curiozitatea o înţepeni lângă fereastră. „Trebuie să văd ce face!îşi impuse ea. Dacă mă descoperă , îl lovesc cu un ghiveci.”
Continuă să-l privească-Băiatul se învârti de câteva ori prin cameră. Se opri în dreptul

3
televizorului făcu un gest pe înţelesul  oricui :” nu merită!” Apoi deschise sertarul de sus al bufetului, scotoci puţin şi scoase ceasul- medalion prins pe un lănţişor de aur.
Îl puse pe televizor şi continuă cu următorul sertar, unde erau tacâmuri acoperite cu faţa de masă albă, cea pentru oaspeţi. El trânti la loc sertarul şi se apleacă căutând alt sertar, dar nu mai era nici unul.În schimb alături se află dulăpiorul cu muzică bună ; plăci vechi, C.D.-uri şi două rafturi de cărţi.
Băiatul deschise larg uşile şi se lăsă în jos, privind înăuntru cu atenţie.La un moment dat se aşeza pe jos , pe covor şi începu să scoată cărţile.
 „Măi să fie! Ce face acolo puştiul, doar nu crede că am pus bani între cărţi!”
Într-adevăr îl văzu răsfoind carte după carte, citind titlurile, pe urmă ultima copertă, apoi continuă scoţând  toate volumele şi aşezându-le în ordine lângă el .
La un moment dat, s-a oprit  la un volum de format mai mare, l-a deschis şi a început să-l citească.
„Dumnezeule mare, îşi zise Şoşana, ce fel de hoţ e ăsta, adică a venit la mine ca la bibliotecă?”tânărul se spijini de dulap şi ridică cartea în  direcţia balconului pentru a prinde ultima lumină , continuând să citească.
„ Să-i aprind lumina ca să-i ofer condiţii mai bune!Şoşi aproape izbucni în râs.dar realiză în clipa aceea că ar putea cu un mic efort să vadă ce cărţi citeşte hoţul ei. Îşi vârî nasul între cele două ghivece ca să-şi apropie privirea de mâinile bărbatului ; oricum el nu se mai uita în nici o direcţie în afară de paginile cărţii.
După formă şi mărime, Şoşana înţelese cu ce se ocupă omul.Avea în fundul dulapului vreo trei cărţi vechi rămase de la bunicii ei, ca singura moştenire pe care o aveau pentru ea. Deşi nu ştia să citească ruseşte,ea şi-a notat undeva că acest volum era un roman al scriitorului Fiodor Dostoievski, că se numea „Fraţii Karamazov” şi o dată, cu mulţi ani în urmă bunicul i-a povestit despre autor, despre Rusia din secolul XIX şi i-a relatat pe scurt conţinutul romanului. Bunicul era un om şcolit, avea şi nişte diplome pe care Şoşi le păstra între paginile „moştenirii”.
„Să-şi ia banii toţi din casă, dar nu amintirile mele de la bunici”, gândi Şoşana şi tot atunci zămbi : care bani?Poate o să-mi arate el unde se găsesc banii mei.
Urmărind această scenă stranie, Şoşana a pierdut noţiunea timpului!de cât timp stă ea acolo şi urmăreşte un hoţ care citeşte cărţile ei vechi?Oare este devreme?Sau s-a făcut târziu?În cameră se făcu tot mai întuneric.Tânărul se ridică, înalţă braţele într-un gest care poate însemna multe: n-am găsit nimic, nu-i nimic de furat în  casa asta, voi încerca în altă parte, sau poate” dă-l dracului de furat, nu sunt în stare şi nu mă pricep ; nu sunt hoţ!”
Se aplecă şi aranjă la loc toate cărţile în dulap,în afară de „Fraţii Karamazov”.Ţinu cartea câteva clipe în mână ca şi cum era în cumpănă grea : „ o iau cu mine sau o las aici?”Apoi se hătărî: luă cartea sub braţul stâng şi cu mâna dreaptă apucă ceasul legat de lanţul de aur.Îl cântări o clipă în mână şi îl aruncă înapoi cu dispreţ în sertar.Din cauza întunericului nu şi-a dat Şoşi seama dacă omul dispreţuia ceasul ei, aproape lipsit de valoare sau pe sine însuşi?
El se îndreptă spre uşă cu fruntea sus şi pasul apăsat.Era sigur că nu l-a văzut nimeni sau era mândru de propria sa persoană?
În clipa când a deschis uşa  Şoşi a mişcat perseaua , îndeajuns pentru a obţine o mică crăpătură prin care să-şi vadă oaspetele îndeaproape.Pentru o clipă privirile lor se întâlniră. Bărbatul tresări puternic, stătu o secundă s-o privească în ochi, după care a ţâşnit ca împins de un resort şi dus a fost. Fetele nici n-au reuşit să-l vadă cum arată din cauza vitezei cu care se „topea” pe scări înspre ieşire.Doar Şoşana a înţeles în fracţiunea aceea de secundă privirea vinovată şi ruşinată a tânărului.
Fetele au năvălit în casă, speriate ,în panică, ţipând care mai de care, pipăind-o pe Şoşi dacă e întreagă, dacă a fost lovită, jefuită.

4
        -  Calmaţi-vă, strigă ea. Gata ,este totul în regulă, nu m-a bătut, nu m-a omorât , nu m-a jefuit.Omul a plecat şi nu o să se mai întoarcă, nici la mine, nici în altă parte.
        -  De unde ştii? strigă Vered ,cheamă poliţia!
        -  Stai cuminte, nu-i nevoie de poliţie.L-am urmărit pe tânăr prin geamul acesta şi l-am privit în ochi. El nu este hoţ!
        -  Ce te face să crezi? Întreabă Rozi, mai moale.
        -  Îmi închipui că omul este la mare ananghie şi din disperare a vrut şi el să-şi încerce norocul într-o casă de bogătaşi.Şi unde a nimerit?Mai întâi la o uşă veche, simplă, care se deschide la prima atingere.A intrat dar nu a ştiut ce să caute, unde să caute, aşa că s-a învârtit fără să se grăbească , cum trebuia s-o facă un hoţ cu experianţă.A scotocit prin dulapul cu cărţi, dar în loc să caute bani, s-a aşezat pe jos, ca să citească litaratură clasică pe ruseşte.
De data aceasta cele două prietene au încremenit privind-o cu gura căscată.Vered îşi reveni prima.
        -  Ţi-a luat ceva preţios până la urmă?
        -  Da şi nu. Mi-a luat o carte, un roman de Dostoievski. La un magazin de anticariat va obţine în jur de 30 de şekeli pentru carte. Dar se pare că el nu o vinde, el vrea s-o citească.
Însă această carte pentru mine avea o valoare sentimentală.Moştenire de la bunicul, tatăl mamei.
        -  Cum s-ar zice , el tot te-a jefuit, sări Vered.
- Nu, nu m-a jefuit, puteam să o iau înapoi în momentul când m-a zărit, dar nu am
 făcut-o.Am lăsat şi eu cuiva o moştenire.Vedeţi voi, tot nu aveam eu moştenitori.
        - Fie, dacă vrei tu aşa.Dar uşa când ai de gând s-o înlocuieşti?
        -  Chiar măine dimineaţă va veni meşterul. Pun o uşă solidă şi gratii la ferestre şi balcon.
Rozica se aşeză însfârşit pe un fotoliu, îşi drese glasul şi întreabă puţin jenată :
        -  Şoşana, toate astea costă mulţi bani. Ai să faci faţă?Dacă este nevoie , noi două putem să te ajutăm.
         -  Nu, nu-i nevoie dragele mele.Banii sunt pregătiţi până la ultimul gruş.Ne-am înţeles fără probleme asupra preţului.Aşa că mâine lucrătorii fac treaba iar eu plătesc cheş şi gata.
        -  Stai puţin, strigă Vered, banii sunt în casă? Nu i-a luat hoţul?
        -  Sunt toţi în casă , în sertarul cu tacâmuri.Doar că el nu s-a gândit să ridice faţa de masă albă care acoperă tacâmurile.Vreţi să vedeţi?
Au izbucnit toate trei într-un râs isteric
După ce s-au potolit Şoşana a spus :
        -  Şi acuma să ne întărim cu nişte plăcinte cu vişine.Parcă pentru asta aţi urcat?!














5

Ce aduce clipa...

               Hedi S.Simon

Întunericul s-a lăsat devreme ,ca în toate serile de iarnă.Începutul lunii martie era încă foarte departe de sfârşitul iernii în oraşul de la poalele Tâmpei ,chiar dacă noi începusem să ne pregătim deja pentru sărbătoarea de Purim.Aceasta este sărbătoarea primăverii şi a bucuriilor,simbolizând momente istorice despre salvarea poporului evreu de furia duşmanilor în vremuri îndepărtate numărând milenii şi petrecute în locuri însorite de pe alt continent.Acuma însă nu ţineam cont de stratul gros de zăpadă în care ni se înfundau picioarele, deoarece  gândul ne ducea la întălnirea care va avea loc în curând cu prieteni mulţi în jurul unei mese festive, supraîncărcată cu ,,munţi,,de prăjiturele coapte în forma pălăriei lui Haman,duşmanul care a fost învins în ziua de Purim ,salvându-se astfel viaţa stră-strămoşilor noştri. Despre toate acestea vorbeam în casă cu fetiţa noastră în seara de 4 martie 1977,povestindu-i despre momenele de groază trăite atunci de evrei, momente  urmate  de profunda uşurare la aflarea veştii despre eliberarea poporului de duşman.Şi de câte ori s-a mai repetat acest scenariu în viaţa evreilor de-alungul istoriei lor zbuciumate.!
Desigur că în continuarea serii am mai avut de răspuns la multe întrebări despre regina Ester şi în special despre costumaţia pe care trebuia s-o îmbrace fiica noastră după,, moda ,,rochiilor purtate de această regină legendară.
În această atmosferă prevestitoare de bucuria sărbătorii,ne-am ocupat locurile în jurul televizorului pentru a vedea ştirile serii,urmate de un film bulgar.După atât  de mulţi ani,cum de îmi mai aduc aminte ce film ni s-a transmis în seara aceea ? Fiindcă atunci ,tocmai în seara aceea la ora 21,22 a început clipa cea rea,clipa cea nefastă,care a frânt toate bucuriile prezente şi viitoare ale unei ţări întregi.La început noi nu am înţeles ce se întâmplă : oare dansează vecinii de la etajul de sus , ne-am întrebat, oare tremură scaunele de sub noi şi se mişcă lustra peste cap ? Numai în momentul când am observat că pereţii se înclină schimbându-şi poziţia normală ,iar ecranul televizorului s-a întunecat ,lăsând în urmă sute de puncte argintii- vestitoare ale dezastrului- am înţeles că în jurul nostru se petrece o catastrofă cum noi încă nu am trăit şi că ar trebui să întreprindem ceva.Eu am rostit cu o voce care nu era a mea : ,,cred că se cutremură pământul,,.Imediat după asta soţul a scos din priză aparatele electrice,a adunat paltoanele ,după care ne-a împins afară pe amânouă,fata şi cu mine,îmbrăcându-ne pe drum. Locuinţa noastră fiind la parter,ne-a luat o fracţiune de secundă să ajungem afară,pe spaţiul înzăpezit între blocuri.Abia atunci m-am speria,deoarece am recunoscut siluetele tuturor vecinilor de la etajele superioare,stând cu picioarele goale scufundate în zăpadă şi îmbrăcaţi doar în pijamale,aşa cum ieşiseră din paturi când a început cutremurul.Numai noi am ajuns ultimii, în clipa când pământul începu deja să se liniştească ,reluându-şi imperturbabil rotaţia fără de sfârşit în jurul axei sale.Ne-am întors în casă după ce s-au retras şi vecinii ,convinşi că ne aşteaptă o nouă pauză de vreo 30-40 de ani până ce pământul se va enerva încă o dată.În casă însă ,a urmat abia adevărata spaimă,când ne-am văzut deodată izolaţi de lume :televizorul era mort,staţiile de radio Bucureşti nu funcţionau,telefoanele amorţiseră într-o tăcere îngheţată.
Abia mult mai târziu,după miezul nopţii ,am auzit o voce cunoscută care anunţa în limba română despre cutremurul catastrofal care a avut loc în România.Nu era Radio Bucureşti,care continua să tacă.Ne vorbea staţia ,,Europa liberă,,transmiţând toate informaţiile despre cele petrecute,despre nenorocirea din capitală, numind cu lux de amânunte străzile şi clădirile dărâmate până la fundaţie ,inclusiv miile de oameni  morţi, surprinşi în interiorul apartamenelor dezbrăcaţi  ,sau chiar dormind .Crainicul continua să citească nume peste nume de oameni recunoscuţi sau de persoane prea bine cunoscute de întreaga naţiune.
În noaptea aceea nimeni nu a mai închis un ochi .Sărbătoarea de Purim a dispărut în ceaţă,uitată de tot pentru acel an.În schimb am plâns atunci şi în zilele care au urmat ,pentru miile de victime necunoscute,ca şi pentru oamenii mari pe care îi admiram şi îi iubeam.Am plâns şi pentru blocul ,,Casatta,, pentru ,,Carlton,,- căzut a doua oară în ultimii 40 de ani şi pentru multe alte locuri minunate,care au luat cu ele minunatul Bucureşti de altădată,chiar dacă ulterior au fost reconstruite frumos, măreţ dar...prea modern.Aşa dar o clipă,una singură,a dărâmat o lume,a luat cu ea pe Doina Badea şi pe Toma Caragiu,şi câţi alţii,pe care nu-i poate reconstrui nici un arhitect,nu-i poate înlocui nimeni pe lumea asta,deoarece au fost unici .Până şi astăzi,după 36 de ani, mi se umezesc ochii ori de câte ori aud vocea inconfundabilă -puternică dar caldă şi catifelată totodată-a Doinei Badea,care pătrunde adânc până în sufletul ascultătorului cum nu a mai fost alta, sau încă nu am încetat să mă întristez auzindu-l pe Toma Caragiu prezentând un umor ,,cu dinţi ascuţiţi,,care te făcea să gândeşti profund la fiecare cuvânt ,care numai vesel nu era.
Iată ce se întâmplă când se revoltă natura împotriva omului ; se înfurie pe omenire ,luând cu ea pe cine nu trebuie şi lăsând pe pământ tocmai pe cei care vor continua s-o înfurie.Iar pedepsele se tot repetă.Fără avertismente,fără a ne lăsa timp de pregătire.Urgia vine şi pleacă într-o clipă.Dar ce lasă în urma ei ?....

Cuceritorii printre noi.
                Hedi S.Simon

Era o seară plăcută de început de iulie .Încă nu începuseră căldurile sufocante cu aerul încărcat de umezeală şi de aceea  aveam impresia că prin ferestrele deschise mai pătrunde un iz din parfumurile primăverii.Cam târziu pentru această perioadă a anului,dar uneori se mai întâmplă asemenea decalaje în succesiunea anotimpurilor.Din experienţă ştiu că în anii de acest fel ,vara ne plăteşte cu vârf şi îndesat ceva mai târziu,prin septembrie,chiar şi în octombrie. Dar ,natura îşi are legile ei ,iar noi oamenii nu avem nici o posibilitate să întervenim. De aceea mă bucur în continuare de seara plăcută,şi mă las copleşită de o stare de lene şi oboseală care mă toropeşte.Cartea îmi cade din mână de câteva ori,până ce iau hotărârea să mă retrag în dormitor şi să mă odihnesc bine,fără să mă las deranjată de hărâitul televizorului sau de zgomotele străzii.Îmi trece prin cap că ar trebui să controlez dacă am închis uşa ,totuşi continui să înaintez spre pat.Când Dani,soţul meu este acasă,se ocupă el de problemele de ,,securitate,,ale casei ,controlează gazul,jaluzelele de pe balcon,uşa de intrare , astăzi însă el lucrează în schimbul de noapte,iar eu sunt mai neglijentă.Ştiu  precis că televizorul l-am închis mai de mult,înainte de a lua cartea pentru a citi.Nu mai suportam filmele fantastice care se repetau la mai toate posturile ,deci în lipsă de altă ocupaţie îmi aranjez aşternutul pentru la noapte.În clipa când am terminat această operaţiune,mi-am zis : ,,totuşi voi încerca uşa înainte de a intra în pat,,şi chiar atunci am auzit soneria sunând frumos ,,Fuer die Liese,,-o dată,de două ori,până ce am ajuns să deschid începuse şi al treilea clinchet.Ceasul arăta ora 10 şi jumătate,nu atât de târziu ca să mă sperie.Am întrebat totuşi :- ,,cine sună ?,,
- vecinul! A răspuns o voce de bărbat,care mi se părea cunoscută.Totuşi am întrebat :,,care vecin ?,, Aceeaşi voce baritonală a răspuns - ,,vecinul cel nou,de sus,din apartamentul de peste voi,,
Am întredeschis uşa şi l-am văzut.Era într-adevăr tânărul care în ultima lună ne ocupa mereu ascensorul cu tot felul de bagaje sau materiale de construcţii.Am deschis,iar el a intrat îndată,fără a mai aştepta învitaţia. Totuşi şi-a cerut scuze pentru ora nepotrivită şi m-a rugat să-i permit să arunce o privire pe balconul nostru.L-am condus fără întrebări de prisos ,dar am urmărit din curiozitate mişcările sale ,ca să-mi dau seama din ce cauză m-am pricopsit cu asemenea vizită la o oră atât de nepotrivită . Am văzut că omul a deschis larg jaluzelele şi vreun minut a stat nemişcat cu privirea spre cer. Pe urmă s-a uitat în jur,mi-a admirat maşina de spălat,pereţii,plafonul,a mai scos o dată capul cu privirea în sus,de parcă era în aşteptarea unui avion care trebuia să aterizeze în bucătăria mea,şi însfârşit,el a tras înapoi jaluzelele,spunându-mi ca şi cum ştia că sunt în spatele său şi îl urmăresc :- ,,vezi că acuma am închis bine, n-ar trebui să te culci fără a controla !,,
Am intrat înapoi în bucătărie şi am continuat să stăm amândoi unul în faţa celuilalt,iar eu nu ştiam ce trebuie să fac în continuare,cum să-i spun că sunt singură,iar la ora asta ar fi cazul să plece,adică nu mai primesc oaspeţi.Dar omul mă urmărea cu privirea,iar eu am rostit ,,ia loc !,,fără să fi intenţionat s-o spun.Imediat vecinul întrebă dacă stăm în bucătărie sau poate ne aşezăm în salon . Mă simţeam depăşită de situaţie, nu puteam să refuz un vecin care se învita singur.Am arătat cu mâna stângă salonul, iar cu dreapta am împins uşa,dar fără s-o încui cu cheia.Ne-am aşezat deci în fotolii,unul în faţa celuilalt şi abia atunci tânărul s-a prezentat :
- Numele meu este Moshe Ben Ţvi .După cum ai observat,m-am mutat recent în acest bloc şi sunt pe cale să-mi aranjez mobila şi obiectele de uz casnic.Soţia mea va sosi abia când totul va fi pus la loc,iar casa bună de folosinţă. La noi apartamentele se primesc gata aranjate ,iar dânsa nu are idee cum să se ocupe de asemenea treburi.
- Unde ,,la voi,, ?întreb eu mirată.Tu vii din lună sau poate te-ai născut într-un cartier select,unde lucrează alţii în locul vostru ?
- Aproape ai ghicit.Dar vroiam să-mi cer scuze pentru mizeria pe care am făcut-o în bloc în timpul mutării ,zise el ca şi cum dorea să schimbe vorba şi să nu-mi răspundă la întrebare. Eu intru în joc şi îi continui ultima frază :- Mizeria s-a strâns repede,în cel mult două zile era din nou curat.În schimb m-a înnebunit zgomotul îngrozitor şi continuu produs de bormaşin şi celălalte instrumente ,,de tortură,,cu care aţi dărâmat peretele interior şi desigur aţi înlocuit duşumelele cu vreun parket elegant şi cine ştie câte şi mai câte.Am crezut că îmi zboară deja creierii.
Ei,dar acuma că s-a terminat,nu era nevoie să vii în toiul nopţii să ceri scuze.La urma urmei,vom fi vecini, deci n-o să ne supărăm pentru atâta lucru.Ai de gând să mergi acuma din casă în casă cu scuze,... că lumea s-o fi culcat deja. De fapt şi eu...
- Te pregăteai de culcare,nu-i aşa ?Uite ce-i, mă gândeam să-ţi spun că mi-a căzut ceva şi caut obiectul pe balconul vostru,sau că trebuie să aranjez maşina de spălat ,iar eu nu am idee în care loc este mai potrivit s-o pun...Dar acuma,că am vorbit cu tine ceva timp,nu vreau să te mint,adică cred că eşti o persoană care mă poate înţelege dacă îi povestesc câteva lucruri adevărate.
,,A vorbit cu mine cinci minute şi deja i-am cucerit încrederea !,,imi zic eu ,şi automat ridic privirea spre ceasul de perete din faţa mea.Nu-mi vine să cred ce îmi văd ochii : ceasul arată ora 2 şi opt minute după miezul nopţii.Moshe mă observă zâmbind misterios,sau ironic,nici nu pot să deosebesc...- ,,Te miri cât este de târziu ? Timpul trece foarte repede,pe neobservate,ca un hoţ care ne fură ore preţioase din viaţă.Dar n-ai grijă,tu vei fi odihnită mâine dimineaţa.Eu în schimb am folosit ceva din vremea ta ca să studiez acest apartament.Nu am furat nimic,doamne fereşte !În schimb am înţeles cum trăiţi voi ca familie ,ce obiecte folosiţi, ce cărţi citiţi...Am reuşit să le citesc şi eu aproape pe toate, acelea pe care nu le-am găsit în alte case pe unde am mai fost în vizită.- ,,Şi cum ţi-au plăcut cărţile mele,întreb eu cu un ton pe cât de speriat,pe atât de ironic.Sunt totuşi în limba română cărţile mele,tu eşti chiar poliglot ?- ,,Nu limba contează,creierul meu traduce totul în limba mea,chiar şi conversaţia noastră.Însă cărţile în sine sunt absolut primitive,adică vreau să spun,un mod primitiv de cultivare a unei persoane.La noi oamenii au surse mult mai perfecţionate de a primi cunoştinţe .Poate au existat cândva... în preistorie ,evident că eu nu am prins asemenea obiceiuri ,sunt un om tânăr,abia am împlinit 60 de ani.
- Domnule,sar eu ca arsă,cu ce drept vii la mine în casă să-mi vinzi braşoave ?Nu ştii ce-i aia,am să-ţi spun : îmi torni la minciuni şi tâmpenii.Eşti un om tânăr,dacă ai împlinit 27-28, de unde ai scos prostia asta că eşti ,,un tânăr de 60,, !Du-te la culcare şi revino-ţi la normal.Sau dacă trebuie , pot chema salvarea.Mi-e frică că am introdus în casa mea un bolnav mintal.
-Nu, asta n-ai să faci şi nici nu-i nevoie ,exclamă Moshe răzând .Văd că am intrat într-un joc periculos cu tine,deci va trebui să continui ca să te lămuresc.Pe urmă,vedem noi ... Dacă nu eşti o fricoasă,şi nu eşti ! eu am să-ţi povestesc nişte lucruri despre o situaţie reală,fără ocolişuri şi minciuni.Pământenii încă nu au idee ce se întâmplă cu adevărat pe această planetă,poate savanţii bănuiesc câte ceva,dar mai mult fac speculaţii. Deci vrei să-ţi povestesc ?
Eu îl privesc ca hipnotizată,nu am putere să mă opun,cu atât mai mult cu cât mă împinge şi curiozitatea şi îl îndemn să vorbească.
- Hai,dă-i drumul ! Vorbeşte româneşte ,dacă eşti un traducător atât de iscusit.
Spre marea mea uimire Moshe Ben Zvi îşi începu mărturisirea în cea mai corectă limbă românească.
- Fie cum vrei tu,dar nu mă întrerupe,nu pune întrebări,sunt gata să te lămuresc asupra unor lucruri pe care nu le ştiu alţii.Am motivele mele să fiu liniştit în privinţa discreţiei tale. Bun, poate tu ştii cât de lungă este memoria omenirii şi până unde se întinde firul istoriei la capătul căruia poate să ajungă mintea omenească ?Nu, nu ştii. Nici eu nu pot cuprinde cu gândul drumul înapoi parcurs de strămoşii mei care au părăsit Terra atunci când au găsit într-un punct nu foarte îndepărtat al spaţiului cosmic o altă planetă foarte asemânătoare ca mărime şi condiţii de viaţă.Au denumit-o Planeta Albastră 2,deoarece aceea pe care au lăsat-o în urmă purta numărul 1.Dar totul este înregistrat pe aparate hiperperfecţionate, ca şi toate cunoştinţele pe care orice om le primeşte în viaţă De aceea ţi-am spus că la noi cărţile fac parte din istorie,iar cultura ne-o dau aparatele la care cu toţii avem   acces din momentul când ne naştem .Prin urmare cândva,o parte din omenire a părăsit Planeta 1,poate din cauza unor dezastre naturale ,ori datorită unor catastrofe create de oameni , care sunt în stare şi de aşa ceva. Îmi închipui că savanţii noştri au urmărit în timp planeta lor de baştină,însă oamenii de rând nu-şi pun niciodată întrebări complicate ,care depăşesc problemele lor zilnice.Or,viaţa de zi cu zi la noi este foarte bună,foarte darnică cu locuitorii ei .Într-un cuvânt,am rămas tot oameni,dar am luat cu noi înţelepciunea de la locul de baştină,ca şi învăţătura de minte să nu repetăm greşelile de odinioară.Cu alte cuvinte,la noi se foloseşte înţelepciunea numai pentru a se dezvolta condiţii tot mai bune pentru viaţa omenirii.
Şi  iată că în mod paradoxal tot binele în care ne scăldăm de milenii s-a întors împotriva noastră. În ce sens ?Oamenii ,având condiţii excelente de trai se înmulţesc într-un ritm nepermis şi totodată  trăiesc mult mai mult ca aici,din ce în ce mai mult, fiind sănătoşi şi tot mai viguroşi.Crede-mă că eu am într-adevăr 60 de ani,arăt cum arăt,iar numai când voi ajunge la 200 se va observa un început de îmbătrânire.Ei bine,populaţia a atins astfel nu număr uriaş , peste orice limite. Pâmântul dă semne de sărăcire şi lipsă de resurse naturale ca să ne întreţină pe toţi. Ca s-o scurtăm,conducerea planetei 2 a ajuns la concluzia că a venit timpul să obţinem un nou spaţiu vital.
Unde ?... Ai ghicit,aici de unde am plecat cândva,unde suntem ca acasă,cunoaştem condiţiile ,am regăsi tot ce ne trebuie : aer,apă,pământ roditor.Putem deci să ne împărţim din nou,trimiţând o parte din omenirea noastră înapoi pe Terra. A mai rămas o mică problemă :ce să face cu voi ,terrienii care ne ocupă locul de care avem nevoie ?Concluzia : vă nimicim parţial !
Aici sar iarăşi ca arsă ,de revoltă împotriva unui asemenea plan criminal. - ,,Ai venit să ne nimiceşti ?Ucigaşule !
- Stai,nu sări,că treaba nu stă chiar aşa. Mai întâi nu sunt numai eu,suntem mulţi,foarte mulţi,ne aflăm în mijlocul vostru peste tot şi niciodată n-ai să ne recunoşti.Noi nu am venit să vă nimicim,ci să asistăm numai cum vă autonimiciţi. Uneori şi ajutăm puţin,este adevărat, cu armele noastre pe care voi nu le cunoaşteţi.Procesul acesta nu a început cu mine, de azi.S-ar putea spune că noi am avut prima intervenţie în viaţa pământenilor încă cu vreo 65 de ani în urmă,atunci când am dirijat savanţii de aici să obţină şi să lanseze prima bombă atomică.Ei au dorit-o, iar noi doar am ajutat la finalizare.După aceea nu am mai făcut nimic atât de drastic.Lucruri mai uşoare,da,s-au făcut.Ca de pildă am lansat un virus care a reânviat diferite boli de mult dispărute,care a creat epidemii în anumite locuri,în anumite perioade.Nimic suspect.Am lansat şi alte virusuri,ca cel al furiei şi urii între oameni,şi ca urmare oamenii se jefuiesc unii pe alţii,se ucid chiar în sânul familiei,se războiesc la graniţă pentru câţiva metri de pământ,se luptă între ei în cadrul aceluiaşi neam sau comunităţi pentru principii ideologice sau religioase.Vezi războaiele civile !.Sau am răspândit alcoolul şi drogurile care vă dezumanizează şi în final vă distrug.Şi altele,şi altele ,ca accidentele tot mai dese pe şosele, deraierile de trenuri,căderile inexplicabile ale unor avioane.Toate însă terrienii şi le fac singuri,ei acceptă ura,viciile,crimele,totul de bunăvoie, şi nu au idee că sunt manipulaţi din exterior .Până şi clima am schimbat-o, topind gheţarii,încălzind temperatura până la limite însuportabile ,alternând temperaturile mari cu furtuni şi ploi care duc la inundaţii , tornade sau tsunami,ceea ce nu s-a mai cunoscut vreodată . Iar noi , ce căştigăm din toate astea ?Peste vreun secol va pieri aici o mare parte din populaţie,lăsând loc pentru oamenii noştri . Planeta Albastră 2 va continua transmutarea populaţiei pe acest pământ ,până ce se va termina planul de îmbunătăţire  la noi. Adică ne vom împărţi, vom avea două case ,iar de la voi vor supravieţui numai cei mai buni , inteligenţi, mai rezistenţi la influenţe rele şi manipulări venite din afară.Ce-i rău în asta ? Oamenii vor stăpâni două planete,vor fi mai puternici faţă de eventualele invazii ale unor fiinţe raţionale agresive venite din alte locuri ale infinitului.Acuma spune-mi dacă te-am lămurit,dacă era nevoie de întreruperi.Nu-i aşa că oricum nu ştiai ce să întrebi ?Şi încă ceva,ţi-e frică de mine,sau crezi că putem convieţui ?
- Dacă ai să încetezi să mai faci zgomot peste capul meu,atunci putem convieţui,răspund eu. Sau poate altcineva a vorbit nişte vorbe care au ieşit din gura mea, dar ce mai, vorbele au fost rostite.
- Perfect vecino ! Familia ta va fi mereu protejata noastră ,ai promisiunea mea fermă ,am să ţi-o dovedesc. Iar acuma hai să ne culcăm,avem nevoie amândoi de odihnă.Poate nu ţi-am spus,eu lucrez la Primăria Tel Aviv,la secţia de Ajutor Social. Acest post a fost cea mai bună ocazie pentru mine de a mă înfiltra în casele şi viaţa pământenilor pentru a-i studia. Deci,noapte bună,ne mai întălnim noi în lift sau lângă căsuţele poştale. Iar tu ai să uiţi bineînţeles despre această convorbire nocturnă,chiar dacă ne vom saluta zilnic ,ca între vecini.
- Chiar şi  lângă lada de gunoi din fundul curţii,strig după el,şi amândoi izbucnim în râs.
Nu ştiu de ce în dimineaţa următoare m-am trezit din somn răzând.Probabil am visat ceva comic,mi-am zis în momentul când am intrat sub duş.Apoi am uitat şi de asta.
Când Dani s-a întors de la serviciul de noapte m-a întrebat primul lucru de ce am dormit cu uşa deschisă.M-am mirat foarte,căci ştiu că mă tot gândeam să controlez peste tot.-,,Ei bine,nu s-a întâmplat nimic,nu umblă nimeni pe aici nopţile,,îi răspund lui Dani ca să-l liniştesc.
-Nu umblă zici tu,dar o reclamă tot ţi-a lipit cineva pe uşă.Vino să vezi ce frumoasă este,niciodată nu am mai primit aşa ceva.
Am ieşit din curiozitate să văd ce îl poate impresiona atât pe soţul meu.Cred că are dreptate,în mijlocul uşii cineva a lipit ceva semănând cu o  etichetă perfect rotundă ,pictată în diferite nuanţe de albastru,având în centru o cifră metalică care o fixa ca o pioneză.Văzută de aproape,cifra semâna cu un,,2,,desenat artistic.Dani a încercat să desprindă eticheta ca s-o mutăm pe frigider,alături de alte reclame.Dar sub nici o formă nu se lăsa mişcată de pe locul ei.Am simţit ceva ciudat privind frumuseţea culorilor cerului.-,,Las-o acolo ,că-i frumos !am rostit eu în şoaptă,,
Şi aşa a rămas,lipită pentru totdeauna în mijlocul uşii de intrare.Semâna cu un ochi magic care emana puţină lumină în întunericul nopţii.Mă ajuta să nimeresc uşa mea chiar în bezna cea mai profundă ,dar nu ştiu de ce tocmai asta îmi transmitea o senzaţie de siguranţă ori de câte ori o vedeam sclipind spre mine ca o privire complice .

Nevasta vaporeanului

                           Hedi S.Simon

Fany era o femeie dintr-o bucată. Ceea ce o apăsa pe suflet ,asta şi îi ieşea din gură.Pe copii în schimb, i-a învăţat să fie diplomaţi,să-şi caute cuvintele cele mai potrivite pentru a nu jigni pe nimeni.Mereu le atrăgea atenţia că omul trebuie mai întâi să gândească şi numai apoi să vorbească,în nici un caz invers.Cei mici au crescut absorbind învăţăturile primite de la mama , şi au devenit nişte adulţi manieraţi ,politicoşi ,oameni care fără îndoială aveau ,,cei şapte ani de acasă,,.Astfel ei au fost consideraţi de către colegii de şcoală şi facultate,de profesori şi ulteriori de şefii care au avut buna înspiraţie ca să-i angajeze. O singură dată fiica cea mare a lui Fany şi-a permis s-o întrebe pe mama ,în prezenţa celorlalţi doi fraţi : -,,de ce noi nu semânăm cu tine ?Dacă mă întrebi la ce mă refer,este tocmai modul cum vorbeşti tu cu oamenii, prea direct,prea repezit,chiar fără tact.Pe noi ne-ai învăţat cu totul altceva,,.!
- Cu cine vorbesc eu aşa,oare cu voi ?
- O nu !exclamă fata,Minuţa ,cu noi ai avut întotdeauna altă voce,blândă,politicoasă...Deseori mă întrebam cum de reuşeşti să schimbi tonul atât de brusc ori de câte ori te adresezi unora dintre vecini,sau chiar când vorbeai cu tata.
- Aha,cu tata...!Staţi bine cu memoria,dragii mei,nici eu nu mai ţin minte când m-aţi auzit vorbind ultima oară cu tata.Acum un an,un an şi jumătate ?Haideţi să facem o pauză cu această discuţie, până ce o să mai creşteţi cu toţii şi atunci am să vă explic o mulţime de lucruri despre viaţă.
- Dar mamă,noi suntem deja mari toţi trei,interveni Arik, fiul cel mai tânăr care deja împlinise 20 de ani şi purta epoleţi de ofiţer.
- Adevărat,sunteţi mari,frumoşi şi deştepţi .Însă maturi nu sunteţi deocamdată. Când veţi trăi pe la casele voastre,când veţi fi părinţi la rândul vostru ,abia atunci vă veţi  putea considera oameni maturi,care vor fi în stare să înţeleagă cât de complicată este viaţa. Dar deocamdată ,să mă vedeţi pe mine aşa cum sunt eu,cu temperamentul şi caracterul pe care nu le pot schimba .Sunt în stare să-mi stăpânesc pornirile de dragul acelora pe care îi iubesc.Adică pentru voi merită să devin calmă chiar în clipele când mă macină nervii şi necazul, să vorbesc frumos,cu vorbe alese,atunci când mi-e inima plină de furii şi cuvinte de ocară.Pe voi trebuia să vă cresc în aşa fel ca să deveniţi oameni buni şi civilizaţi ,ca în final să apucaţi a trăi altfel decât mine.Voi veţi fi oameni cultivaţi şi fericiţi.V-am educat de una singură cum m-am priceput eu mai bine ,în timp ce m-am rugat fierbinte la Cel de Sus ca să nu vă transmită şi ,,norocul ,,meu.Aşa că,mergeţi pe căile voastre şi să nu-mi mai puneţi întrebări de tot felul.O să vină şi timpul pentru discuţii...
Anii care au urmat nu mai erau rezervaţi pentru convorbiri în familie.Fiecare îşi ducea propria sa luptă cu viaţa.Minuţa s-a măritat prima şi s-a mutat la Haifa,unde atât ea , cât şi soţul ei au găsit locuri de muncă .Ei doi s-au aranjat bine,fără probleme speciale în afara celor obişnuite.Şi-au cumpărat un apartament cu trei camere aproape de Tehnion,unde şi lucrau amândoi.La sfârşit de săptămână plecau cu regularitate s-o viziteze pe Fany,iar uneori îşi lăsau  fecioraşul la ea ,atunci când obţineau un scurt concediu şi plecau undeva împreună cu prietenii.Fany se bucura cu prezenţa nepoţelului, care îi ,,organiza,,ei nişte zile plăcute cu plimbări la mare sau prin parcuri.
Fiul mai mare ,Marcel, era plecat prin lume cu un grup de amici ,pentru a se ,,deconecta,,după eliberarea din serviciul militar.I-a promis mamei că se va gândi la nişte studii atunci când se va întoace din hoinăreală. Au trecut doi ani de atunci ,dar băiatul încă nu s-a întors.Din când în când ea primea câte o vedere cu imagini fermecătoare trimise din  cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, însă  fără nici o referire la o dată de întoarcere .Fany nici nu-i putea scrie vreun răspuns ,deoarece de fiecare dată vederile veneau din altă parte ,ba din Irlanda sau Scoţia,ba din Tibet sau India,sau Australia şi odată  chiar din Japonia.Asta o necăjea tare pe Fany.I-a şi scăpat o vorbă în faţa unei vecine : ,,băiatul ăsta seamână cu taică-său,n-are stare. Nu m-aş mira să fi devenit şi el între timp vaporean.,,După aceea i-a părut rău că şi-a dat drumul la gură.Tot ea zicea mereu că ,,vorba nerostită este mai scumpă ca aurul,, Dar,vorba rostită nu se mai poate lua înapoi,iar lui Fany tare nu-i plăcea să vorbească despre bărbatul ei. O fi adunat ea multă tină în suflet împotriva lui Iona ,dar era totuşi soţul ei  faţă de Dumnezeu şi oameni de  foarte mulţi ani,chiar dacă se vedeau aşa de rar din cauza veşnicilor sale călătorii. Căsnicia lor care a început aşa de frumos,s-a transformat cu anii într-o parodie ,într-o familie artificială,într-un fals cu acte în regulă.
S-au cunoscut în 1946 în Cipru.Fany abia împlinise 17 ani,Iona era mare,se apropia de 20.A fost o iubire ca în poveşti ,cu mult romantism şi mii de planuri pentru viitor. Care în visurile lor trebuia să fie neapărat fericit ,într-o  casă  mare unde se vor zbengui copii mulţi,iar ei doi vor fi mereu tineri,frumoşi şi îndrăgostiţi ca în primele zile ale căsniciei. Cununia lor a avut loc în cortul cel mare destinat serilor de Şabat sau întrunirilor la care se luau hotărâri importante.Ajunşi în ţară ,ei au trecut peste toate greutăţile începutului ca şi ceilalţi tineri,fie ei  localnici,fie nou veniţi. Războiul pentru independenţă, criza de locuinţe şi alimente ,adaptarea la clima fierbinte , învăţarea limbii şi multe altele.Pentru Fany şi Iona toate acestea însă nu constituiau o piedică în fericirea casnică. Nu le păsa de nimic din moment ce ei erau împreună şi puteau să nu se mai gândească la un trecut la care ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată. Dorul de părinţii şi fraţii pierduţi se estompa cu trecerea anilor,cu atât mai mult cu cât îşi  consolidau propria lor familie.Iona lucra în port ,la început ca hamal,apoi ca supraveghetor la încărcarea şi descărcarea navelor comerciale,ca după aceea să fie remarcat ca lucrător harnic şi inteligent ,iar până la urmă l-au primit să lucreze în biroul de comandă.Avea desigur mulţi şefi peste el,oameni calificaţi,cu studii,însă pe Iona toată lumea îl aprecia ca pe un subaltern receptiv şi foarte disciplinat.
Într-una din zile el povesti colegilor despre bucuria care îl aştepta în curând, când va deveni tată.-,,Păcat doar că nu câştig destui bani ca să pregătesc o casă pentru copilul care e pe drum.Va veni pe lume direct într-o cameră înghesuită ,unde nu va fi loc nici pentru câţiva musafiri la serbarea de Brit Mila,,Asta rosti Iona ,ca pentru sine,fiindcă problema locuinţei îl frământa cel mai tare.Dar colegii din jur îi cunoşteau grijile.Unul a întrebat cam când se va naşte copilaşul,Iona a răspuns că abia peste 5 luni şi şi-a văzut de treabă.A doua zi acelaşi coleg l-a întrebat dacă ar vrea să câştige nişte bani ,destul de mulţi ca să ajungă pentru cumpărarea unui mic apartament.Iona răspunse : ,,aş face orice,numai să-mi aranjez familia,,Şi atunci a venit propunerea care era o excelentă soluţie de moment,însă a influenţat viaţa familiei pentru tot restul vieţii.I s-a propus tânărului bărbat să accepte o muncă pe o navă comercială,unde putea să câştige înzecit cât un funcţionar de birou de grad inferior.Prima cursă ieşea spre Mexico peste o săptămână pentru aproximativ trei luni de zile.Adică îi rămânea timp să fie înapoi înainte de naşterea copilului.Iona s-a sfătuit cu Fany,au întors lucrurile pe toate feţele,au analizat toate aspectele,iar până la urmă au hotărât împreună că merită să facă o încercare,dar una singură.Dacă într-adevăr erau şanse să câştige bani pentru o căsuţă ,Iona va accepta propunerea,dar cu condiţia ca  şefii să-i  promită că  i se va păstra postul.Şi aşa începu calvarul pentru Fany,iar ulterior şi pentru cei trei copii care au crescut fără autoritate paternă,ca şi fără căldura unui cămin normal. Deşi Fany a făcut eforturi supraomeneşti pentru ca şi copiii ei să crească într-o atmosferă caldă ,să se simtă bine în ,,căminul părintesc,,aidoma colegilor de şcoală. Tata îşi făcea apariţia cam de două ori pe an,uneori chiar mai rar,aducea cadouri,îi lăsa soţiei bani destui ca să nu trăiască în lipsuri,dar pe măsură ce timpul trecea ,el pierdea contactul sufletesc cu cei trei copii,până şi înstrăinarea de Fany a început să se simtă cu anii. Mereu spunea ,,mai fac o singură cursă,iar după aceea mă las de hoinăreală ; mi-e dor de voi ori unde mă aflu,,.După aceea ei s-au obişnuit cu acest gen de promisiuni, ştiau că Iona nu minte,că în clipa când rosteşte aceste vorbe,ele sunt şi adevărate.Însă după 3-4 săptămâni el nu mai era în stare să se stăpânească,îl trăgea un magnet spre mare. Atunci spunea ,,mai am o cursă spre Australia,doar câteva luni,şi cu asta ,gata,mă voi retrage.Până ce Fany nu mai avu răbdare să-l asculte şi ea îl îndemna să plece. -,,Tot nu eşti fericit acasă cu noi,pleacă în drumul tău,unde te simţi  tu cel mai bine.Noi o să ne descurcăm la fel ca şi până acum,că ne-am obişnuit...,,
Aşa a continuat viaţa lor până pe la mijlocul anilor 80.Când Iona şi-a anunţat întoarcerea ,,pentru totdeauna,,Fany a simţit că ceva nu este în regulă cu bărbatul ei .Nu ar renunţa el la adevărata sa viaţă pe mări şi oceane dacă nu ar avea un motiv serios.Şi avea dreptate femeia, instinctul ei era mai puternic ca orice.A intrat în casă,ca deobicei pe neaşteptate . Arik i-a deschis uşa,el fiind singurul dintre copii care locuia pe aproape şi intra zilnic s-o vadă pe mama.În timp ce băiatul îşi îmbrăţişa tatăl,Fany i-a observat din uşa dormitorului şi a înţeles pe loc că Iona era bolnav,poate chiar foarte bolnav.Şi-a înmuiat vocea cât de mult putea în acel moment,ca să-i spună ,fără a-şi putea stăpâni însă şi ironia :-hai intră,dezbracă-te,simtă-te ca acasă !
Bărbatul a rămas în aşteptare, cu mâinile atărnându-i de-alungul trupului slăbit ,fără să înainteze.Fany a simţit un junghi în inimă ,o teribilă tristeţe .S-a apropiat şi l-a îmbrăţişat, apoi a depus şi un sărut pe frunte.L-a luat de mână şi l-a dus până la fotoliul cel mai comod din salon,în timp ce îi striga lui Arik : ,,Ce stai locului ? Ia şi tu bagajele lui tata,du-le în dormitor,mai târziu am să despachetez eu ,,.-,,Mai sunt şi multe alte bagaje,le vor aduce mîine cu o maşină de la port.Am adus totul,de data asta rămân acasă.Pentru totdeauna.,,
De data asta Fany l-a crezut.Iona arăta ca un om obosit de viaţă,îmbătrânit înainte de vreme.Abia împlinise 60 de ani ,dar arăta cu mult mai în vârstă.A doua zi a venit şi Minuţa să-şi  vadă tatăl .A însoţit-o soţul şi cei doi copii,au stat până seara târziu ,era şi Arik de faţă,şi toţi s-au străduit să încălzească atmosfera,să lege la loc firele rupte de-alungul anilor dintre ei şi acel tată rătăcitor .Ştiau cu toţii că era nevoie de mult timp pentru a restabili relaţii normale între ei, însă trebuiau să reuşească,căci acest ,,străin,,apărut pe neaşteptate ,era totuşi tatăl lor ,chiar dacă l-au văzut mult mai rar decât au auzit despre el din povestirile mamei.Iar acuma ,se vedea cât colo că omul era şi bolnav.Noaptea târziu ,când au ajuns acasă la ei,Minuţa şi-a rostit gândurile în faţa soţului : - Cred că tu ai putea să iei legătură cu prietenul tău ,doctorul Ianiv Kahane .Îţi dai seama că tata are nevoie urgent să intre sub control medical .Or,Ianiv al tău este un medic foarte apreciat .Ce zici,ai să încerci ?
Acesta a fost primul pas spre întoarcere ,datorită grijii copiilor faţă de sănătatea tatălui regăsit.Însă adevărata revenire ,,acasă,,se datora celor mici,nepoţilor Arale şi Ofra.Copiii s-au legat de bunicul care avea întotdeauna răbdare să le povestească despre frumuseţile lumii.Ei ascultau cu atenţie tot ce povestea bunicul fără să se desprindă de el.Erau încredinţaţi că Iona ştie un sac de poveşti pe care le deşartă cu plăcere în faţa lor.Cine altcineva să-l asculte ,dacă nu ei doi.? Iar bunicul nici nu încerca să-i convingă că el nu născoceşte nimic,că tot ce aud din gura lui ,este adevărat ,trăit de el însuşi. Acuma era pentru prima oară când Ofra şi Arale erau nemulţumiţi când părinţii au hotărât să-i ia cu ei într-o călătorie prin Europa.Altădată asta ar fi fost un eveniment deosebit pentru vacanţa de vară,acuma însă ar fi preferat să rămână la bunici.Dar Minuţa s-a opus,explicând copiilor că va fi prea greu pentru bunica să aibe grijă de ei şi în acelaşi timp să plece mereu cu bunicul la spitale pentru analize şi tratamente.Până la urmă aşa a rămas,Fany cu Iona au rămas singuri în casa lor,ca pe vremuri.Numai că nu mai erau tinerii îndrăgostiţi pe viaţă.Iona era obosit ,bolnav şi preocupat de probleme care îl munceau.Fany la rândul ei ,trăia ca într-un vis,într-o lume ciudată la care a visat,dar a şi renunţat de mult.Deseori i se părea că se simte ruptă în două de nişte sentimente contrarii : pe de-o parte continua să poarte tină soţului ei pentru toţi anii când a părăsit-o ,lăsând-o să se vestejească în singurătate ; pe de altă parte se bucura să-l vadă din nou acasă,alături de ea,în momente când i se trezeau sentimentele de iubire şi i se părea că îl are din nou tânăr,frumos şi îndrăgostit.Atunci simţea intens toate grijile pentru viaţa lui şi era în stare să împartă cu el anii şi sănătatea ei,ca să trăiască amândoi împreună până la capăt.În toate situaţiile însă , Fany simţea  milă şi amărăciune pentru omul de lângă ea şi îl îngrijea cu un devotament profund ,hotărâtă să ascundă orice urmă de reproş ,ca să nu-l necăjească.
În zilele ,,libere,,de la tratamente Iona era mai odihnit şi se simţea mai bine. Atunci nu se culca după amiază,rămâneau amândoi în salon ,la o cafea în faţa televizorului. Într-una din aceste după amieze calme el o întrebă pe Fany ,,-cum stăm cu banii,încă nu am intrat în probleme,,?
- Nu sunt probleme băneşti,răspunse ea,avem destul cât ne trebuie şi încă în plus.
- Ţi-a ajuns cât îţi trimiteam? Nu mi-ai răspuns niciodată la această întrebare.Iar acuma ai multe cheltuieli cu mine.
- Nu ţi-am scris că în toţi anii cât ai lipsit de acasă eu am avut un servici,iar acuma trăiesc bine din pensie.Banii trimişi de tine au stat la bancă într-un cont de economii destinat copiilor.Au făcut studii pe la universităţi cu aceste economii adunate din munca ta. Îţi dai seama că salarul meu nu ar fi fost suficient pentru a creşte trei copii şi doi din ei să absolve şi facultăţi.Nu m-am atins de banii destinaţi lui Marcel,fiindcă el nu s-a ţinut de cuvânt şi nu s-a întors la studii după cei doi ani de ,,plimbări,,prin lume.Nici nu ştiu ce s-a ales de el,au trecut deja aproape zece ani şi el tot nu s-a întors ,după cum mi-a promis. Însă banii lui îl aşteaptă.
Fany a tăcut mult timp,dusă pe gânduri.Deodată Iona îi întrerupse tăcerea după ce a înspirat mult aer,ca şi cum era nevoie de o respiraţie lungă pentru a prinde curaj :
- Uite ce-i Fanyca, despre Marcel aş putea să-ţi povestesc eu,dacă vrei să mă asculţi în linişte,dacă îmi promiţi să nu te enervezi.În ultimii ani am fost împreună cu Marcel. Adică pe vas,pe acelaşi vas.Am fost gata să mă întorc acasă cu mult timp în urmă, aproape că începusem deja să împachetez,exersam scrisoarea de demisie ca să iasă o formulare mai bună.Să nu-mi pierd drepturile,mă înţelegi ?
- Înţeleg că m-ai lăsat să fierb de îngrijorare ani de zile şi nu mi-ai spus nimic despre băiat .Acuma continuă.!
- Bun,deci eu eram secundul vasului.Aveam diferite angajamente cu societăţi comerciale ca să ducem marfă de la o ţară la alta.Ne opream în porturi câteva zile pentru descărcare şi încărcare.În zilele acelea se făcea uneori o completare de personal. Într-o zi am fost chemat de comandant ca să-mi prezinte patru tineri nou angajaţi la Hamburg, cu ordinul să-i şi înstruiesc.Ca să n-o lungesc,unul dintre cei patru era Marcel al nostru.Amândoi ne-am prefăcut că nu ne cunoaştem, iar după masa de seară i-am transmis un ordin ca  să se prezinte în cabina mea.După ce a închis uşa după el,ne-am îmbrăţişat tare,tare,ca să ne ajungă pentru toate timpurile. Acuma ştiam că el este cel mai mare în grad în grupul celor patru,deoarece scria în dosarul lui că a slujit trei ani în marina israeliană.Gradul cu care a ieşit nu era scris acolo,fiincă el,Marcel,a refuzat să vorbească despre această perioadă.Tocmai pentru asta l-au şi respectat ,fiindcă păstra tăcere asupra sarcinilor de servici indiferent de unde ,însă cu atât mai mult că a fost instruit în armata israeliană.Înţelegi că în acele momente eu nu m-am simţit în stare să părăsesc băiatul într-un loc străin.Mi-am zis : fac o cursă sau două cu el împreună,să văd cum se descurcă,dacă se poate integra într-un colectiv dur , dacă suportă munca grea ,iar apoi îl voi lăsa să continue cu viaţa şi cariera sa,dacă asta îi place,iar eu mă voi întoarce însfărşit acasă.Dar vezi tu,nu-i uşoară de loc munca asta,iar băiatul pur şi simplu avea nevoie de protecţia mea,chiar dacă nimeni nu ştia că este fiul meu.El şi-a schimbat numele în Ian Miller, nu se ştia dacă e neamţ sau ceh,în afară de comandant bineînţeles.Deşi nu avea importanţă,pe vas lucrează tineri de toate neamurile. Deci pentru el am rămas,încă o cursă,şi încă o cursă,iar timpul zboară.Până în ziua când am simţit că nu mai rezist şi i-am povestit că vreau să mă retrag definitiv.Iar el îmi spune : ,,Dar nu până ce ajungem la Hamburg.Vreau ca măcar tu, unul singur din familie să fii prezent la nunta mea,, Am rămas fără grai.- ,,De ce nu toată familia ? întreb eu.Cum aşa,fără mama,fără fraţi,se poate ?,,
- Nu îndrăznesc.Mama o să se supere că mă însor cu o fată neevreică . Gerta ,fata mea,este germană.
Mai departe am aflat că tatăl  fetei a fost copil în timpul războiului,bunicul a fost soldat şi a murit undeva lângă Stalingrad. Fata esta învăţătoare ,stă într-o garsonieră închiriată şi vrea să se mărite cu Marcel fiincă îl iubeşte .Ştie ce o aşteaptă ca soţie de ofiţer de marină comercială.Dar încă o dată,ei doi se iubesc.Doar nu ai uitat încă cum a fost , când şi noi ne-am iubit...
Fany ridică privirea şi ciudat lucru,îl văzu pe Iona de altădată,cel din Cipru,cu care s-a măritat într-un cort.
- Cum a fost nunta ,cu fast mare ?întrebă ea.
- A fost simplă şi cam tristă.Câţiva învitaţi de la şcoala lui Gerta, Marcel care îşi dorea să fie aici ,acasă ,să se căsătorească la Synagogă,dar ştia că tu nu ai accepta aşa ceva ; măcar am fost eu  prezent,nu am avut inimă să-l las singur . Au venit  şi părinţii fetei din Dillingen,un orăşel sărăcăcios tăiat în două de calea ferată.Am fost în vizită acolo o singură zi, imediat după nuntă,ca să-mi iau rămas bun înainte de plecarea acasă.De fapt am vrut să văd cum arată familia la ei acasă,cu cine ne încuscrim ,dar mai ales cu cine va avea de-aface copilul nostru.Impresia a fost bună: casă curată,gospodari,foarte primitori.Ar veni în vizită la noi,dacă i-am învita.Gerta a mai fost în Israel de câteva ori,prin chibuţuri,cu grupuri de tineret.Iar Marcel,el aşteaptă de la tine o vorbă bună,că îl ierţi,că îi accepţi pe amândoi.E foarte important pentru el.
- Ce să iert,ce să accept,din moment ce nu am fost nici întrebată,nici înştiinţată.Nu am ştiut că fiul meu este marinar, de fapt nu am ştiut nimic despre el decât că hoinăreşte prin lume,că n-are stare ,că seamână cu tine.Aşa că numai cu Gerta aş vrea să vorbesc,să-i povestesc ce o aşteaptă în viaţă : zile şi nopţi de singurătate,nici un sprijin şi nici un umăr care s-o susţină când îi va fi mai rău.O să jinduiască după un sărut ,după o îmbrăţişare în pat,fiindcă va dormi mereu singură.Soţul o va vizita o dată pe an ca să-i lase câte un copil pe care să-l crească singură,să fugă cu el la şcoală,să-l ducă pe la doctori atunci când va avea febră,să se îngrijească singură ca să meargă pe calea cea bună şi să înveţe o meserie.Un sfat,de unde ? Poate de la o vecină. Aceeaşi vecină care se uită fudulă la ea atunci când iese să se plimbe la braţ cu soţul ei,în timp ce ea nu va avea nici un însoţitor nici la Synagogă,în ziua de Roş Haşana. Toate astea şi multe altele i le-aş fi spus acestei fete înainte de a deveni nora mea.Acum însă e prea târziu,este soţia fiului meu,iar despre el nu voi povesti nimănui nimic rău.La fel cum nici despre tine nu am spus niciodată nimic,căci o vorbă rea nu se poate lua niciodată înapoi.Iar Gerta va afla mai târziu cum este să fii ,,soţia unui vaporean,,
După asta Fany s-a oprit din vorbit tot aşa de brusc cum a început.A ieşit pe balcon după o gură de aer.Peste vreo 15 minute ea s-a întors palidă,dar stăpână pe sine.L-a văzut pe Iona ,tot palid,ba şi galben la faţă ,stând în acelaşi loc precum l-a lăsat ,în fotoliul care părea a fi prea mare pentru el,sau poate că el s-a micşorat şi s-a cocoşat în cele câteva minute cât a lipsit ea .
Fany a simţit deodată o imensă durere de rău şi milă pentru acest om pe care tocmai l-a strivit cu nişte vorbe pe care nu trebuia să i le spună.Sau poate trebuia să i le fi  spus cu 25 de ani în urmă şi poate ar fi  schimbat ceva în viaţa lor.Dar în clipa aceea  nu mai putea întoarce timpul ,nici vorbele .Ea s-a apropiat de fotoliu ,a luat mâna bărbatului între mâinile ei,l-a sărutat pe vârful capului şi i-a spus :
- Iona,iartă-mă pentru vorbele nesăbuite. Şi eu am partea mea de vină în eşecul nostru de până acum.Dar eu tot te mai iubesc.Poate are dreptate cine a spus că,,zilele cele mai bune din viaţa noastră sunt acelea pe care încă nu le-am trăit,,.Vreau să cred că de acum înainte o să ne fie mai bine,tu ce zici ?
Iona nu zise nimic,ridică doar spre ea o privire luminată de un zâmbet şi Fany simţi  mâna lui strângându-i o dată pe ale ei ,apoi încă o dată mai slab,până ce se opri inertă,strecurându-i-se  fără vagă printre degete. Tot atunci i-a alunecat şi capul în direcţia ei, oprindu-se pe pieptul ei în căutarea odihnei.
Fany a stat aşa nemişcată un timp îndelungat,ca şi cum nu vroia să-l trezească din somn.Într-un târziu se ridică încet,în timp ce  apucă cu gingăşie capul bărbatului cu ambele mâini,aşezându-l în poziţia sa obişnuită din fotoliu. Abia atunci îşi şterse faţa de lacrimile pe care nici nu le-a simţit curgând din belşug în tot acel timp cât a stat în genunchi îmbrăţişându-l pe Iona al ei cu care s-a cununat nu de mult într-o tabără de tineret în Cipru.
Când îşi reveni la clipa prezentă Fany se transformă  iar în femeia practică de toate zilele.Îl sună pe Arik ,îl puse la curent cu situaţia şi îi ceru s-o caute pe Minuţa,ca să fie prezentă la înmormântare. Apoi,după o scurtă ezitare,îl întrebă dacă el ştie cum să-l găsească pe fratele său Marcel.Arik ştia,tata i-a pus în legătură.
- Bine,acum nu mai întreb nimic.Te rog doar să-l chemi la telefon ,pe el sau pe soţia sa şi să le spui că îi ...rog eu pe amândoi să vină...dacă există o posibilitate.Îi aşteptăm pe amândoi,aşa să spui,din partea mea.Şi închise telefonul.Nu mai avea nimic de spus lui Arik în clipa aceea.El ştia să se descurce,şi Fany era convinsă că băiatul a înţeles-o perfect .Da,Gerta trebuia să vină şi ea,să cunoască familia,să înveţe viaţa lor.
Povestea nevestei vaporeanului nu se încheie o dată cu moartea lui Iona.Ea continuă cu  Marcel şi Gerta şi cu alte mii şi mii de perechi ,precum şi viaţa oamenilor care se repetă şi se tot repetă de la începuturi şi până la nesfârşit.

ROBOTUL
            Hedi S.Simon

Sălile de clasă erau mari, luminoase ,însă deosebit de răcoroase  iernile .Când se adunau câte 40-50 de studenţi ,mă forţam să vorbesc tare,să fiu auzită până în ultimul rând.Cred că şi aburii ieşiţi din gură după fiecare cuvânt aproape ţipat căpătau substanţă şi o culoare alburie ,de se puteau vedea până departe.Singura sobă de teracotă din toată încăperea dădea exact atâta căldură cât o apă lălâie.Adică,cam deloc.Îmi părea bine să-l văd mereu pe dl.colonel temurând împreună cu noi ceilalţi ori ce câte ori venea să mă controleze la lecţii.Şi venea destul de des ,iar eu mă bucuram că şi şefii au ocazia să vadă condiţiile grele în care se desfăşoară lecţiile în sălile îngheţate. În pauze însă, tinerii ieşeau pe coridorul lung,ca să facă mişcări de încălzire.Iar eu mă refugiam în cancelaria Catedrei de Cultură Generală ,unde primeam căldură la propriu ,dar şi la figurat.Mai existau două catedre de pregătire tehnică,însă la noi era cea mai plăcută atmosferă.Mai întâi fiindcă cu excepţia celor trei ofiţeri,toţi ceilalţi eram cadre civile,iar nici unul nu trecuse de 30 de ani.Şeful catedrei,un colonel pe nume Constantin,era o bomboană de om ( în ciuda inspecţiilor dese ),pe care datorită funcţiei şi a vârstei înaintate,- împlinise 43 de ani- noi Îl numeam ,,Papa,,.Nu în prezenţa sa,bineînţeles.La cei 25 ai mei, el mi se părea chiar bătrân,şi nu numai mie. Mai toţi eram tineri,nu aveam pe atunci noţiunea vârstei.În schimb ori de câte ori ne distram împreună, glumeam sau ascultam bancurile ,,decoltate ,,ale colegilor,Papa era prezent,răzând cu noi împreună fără a ţine cont de formalităţi.El era acela care rezolva pentru noi toate problemele mai spinoase la comandant sau la ,,cadre,,-  tot el obţinea prime sau creşteri de salarii pentru ,,oamenii săi,,iar la petrecerile mari se aşeza cu soţia numai în mijlocul nostru, şi nicidecum nu stătea lângă şefii cei mari.Într-un cuvânt,aveam toate motivele să-l îndrăgim pe şeful de catedră care era chiar un ,,tată,,bun şi îşi merita porecla.Mai ales că deseori el ne conducea acasă pe mine şi pe doamna profesoară de matematică,în serile când întârziam la câte o şedinţă. Omul avea o maşină extraordinară pentru anii aceia,un Ford unic în toată instituţia,la care studenţii căscau ochii cât erau pauzele de lungi.Colegii mei-,,băieţii,,se înghesuiau câte patru într-o singură maşină mică aparţinând unuia dintre ei ,o gărgăriţă de Volgswagen poreclită ,,Veta,, ,iar restul aveau la dispoziţie un autobuz care trecea din zece în zece minute pe lângă poarta şcolii.Nimeni nu protesta împotriva ,,protecţiei ,,de care se bucurau cele două doamne conduse până acasă cu Fordul şefului . Am făcut această introducere pentru a sublinia atmosfera plăcută în care am lucrat foarte mulţi ani.Deşi aveam foarte multă muncă în afara orelor de clasă ,plecam totuşi cu multă plăcere în fiecare dimineaţă la servici.
Acuma ,amintindu-mi de această perioadă, mă văd din nou instalată în maşina Ford în seara când ,,Papa,,mă ducea acasă după ce mi-am luat rămas bun de la toţi colegii într-un cadru festiv,deoarece după vacanţa de vară eu nu mă  mai întoarceam să lucrez în colectiv nostru . Obţinusem un transfer la un liceu civil după 15 ani de muncă la Academia Militară. Desigur eram tristă ,lăsam în urmă o bucată de viaţă şi multe zile frumoase.Şeful,domnul colonel Constantin ,mi se părea şi el abătut,chiar în mod exagerat ,deoarece eu am plecat din dorinţa mea,nu m-a trimis nimeni. Într-un fel.
Aici este locul să explic întâmplările care au precedat evenimentul transferului.
Exact cu un an în urmă,în prima zi a vacanţei  mari, familia mea evada spre locuri calde,adică plecam la Eforie Nord,unde stăteam până ce ne încălzeam oasele şi ne săturam de toate locurile de distracţii. De acolo plecam pentru alte trei-patru săptămâni în Nord,unde ne aştepta adevărata odihnă şi răsfăţul părinţilor.Într-una din zile am avut surpriza unei vizite cu totul neaşteptată : o prietenă din copilărie ,s-a întors din Israel pentru a-şi revedea locurile natale,iar cu această ocazie a intrat pe la vecinii pe care îi mai ţinea minte după o absenţă de 25 de ani.Şi astfel m-a găsit pe mine întămplător în vacanţă, ceea ce ne-a bucurat enorm pe amândouă.Am avut multe de povestit,ne despărţisem –două copile ,iar acuma ne-am revăzut,femei în floarea vârstei.În toţi anii care au trecut peste noi ,fiecare a realizat câte ceva, studii,o familie,copii.De două ori am reuşit să ne întălnim pentru a evoca amintiri împreună,după care prietena a plecat la Bucureşti, iar de acolo acasă la Ierusalim,concediul ei fiind mult mai scurt ca al meu. Ţin minte că la plecare am plâns amândouă,gândind că va mai trece mult timp până ce ne vom revedea.Înainte de ultima îmbrăţişare prietena a scos de pe deget un inel  subţire din aur ,care purta în vârf o pietricică roşie,o frântură de rubin ca un tăciune aprins. L-a pus pe degetul meu ,iar eu nu am protestat şi am continuat să-l port .Acest inel era pentru mine o amintire care mă lega de copilărie.Mai departe de atât nu am gândit.
M-am prezentat la datorie pe 1 octombrie,când începea un nou an universitar cu fastul obişnuit,şi cu bucuria reântălnirii cu studenţii şi colegii de muncă.Vorbind despre modul cum ne-am petrecut vacanţa fiecare ,am observat privirile insistente îndreptate spre mâna mea,adică spre inel.Nu prea obişnuiam să purtăm bijuterii niciunii. În clipa aceea puteam să mint,să născocesc o poveste,cum  că soţul meu a cumpărat acest inel la Eforie pentru o nimica toată de la nişte necunoscuţi.Dar în inocenţa mea prostească ,convinsă că nu am comis nici un fel de trădare,sau măcar o indiscreţie despre munca mea (care oricum nu era secretă ),m-am pornit să povestesc tuturor prietenilor de la catedră ,,minunea,,reântălnirii cu o colegă după ce nu ne-am văzut un sfert de veac.Toată lumea s-a mirat de întâmplare,mi-au admirat inelul,m-au complimentat pe mine şi cu asta s-a încheiat discuţia.
În următoarele luni  am lucrat ca de obicei în vechea atmosferă amicală,până ce mi-a căzut trâznetul pe cap : m-a învitat la o discuţie comandantul,domnul general G. în prezenţa primului secretar şi a şefului de cadre. Am fost luată la întrebări şi criticată în toată regula. Eu am povestit întreaga întâmplare cu toată sinceritatea, din nou m-au criticat pe rând fiecare,iar în încheiere mi s-a atras atenţia să nu mai comit asemenea greşeli,să mă întorc la munca mea şi să-mi văd de treabă ca de obicei,că după prima abatere nu este nimeni pedepsit.Cu condiţia să fie şi ultima.
În continuare mi-am văzut de treabă.Aparent lucrurile mergeau bine,ca întotdeauna. Totuşi am simţit un cerc de răceală în jurul meu.Dar şi mai tare mă deranja întrebarea obsesivă : cine m-a trădat ? Erau numai colegii de catedră în cancelarie în ziua aceea când s-a vorbit despre inel.Adică erau numai prieteni cu care am petrecut 15 ani de tinereţe. Atunci cine putea să fi fost turnătorul ? De zeci de ori îi luam pe rând ,dar nu puteam să mă opresc asupra nimănui.Ori de câte ori îmi venea în gând câte un nume,mi se făcea ruşine de mine însămi că eram în stare de asemenea bănuieli. De ,,sus,,nu mă mai deranja nimeni,de când cu discuţia aceea penibilă în faţa generalului,nu s-a făcut nici o aluzie la cele întâmplate.În afară de ,,eroarea,,cu manualul.S-a întâmplat că tocmai atunci am terminat de lucrat la al patrulea manual pe care le-am publicat în cei 15 ani de muncă,pe lângă alte activităţi.Materiale didactice,specifice pentru necesităţile interne,tot aşa precum era şi revista de uz intern la care lucrasem ani mulţi.Deci,manualul iese din tipografie,se pune în circulaţie,iar pe locul autorului  de pe copertă este frumos desenat în culori vii numele asistentului meu,care deobicei mă ajuta .Eu eram total inexistentă,nu apăream nicăieri,de parcă nu eu am trudit la carte mai mult de un an de zile .Atunci am înţeles exact situaţia mea în cadrul şcolii : nu eram concediată ,dar nici tolerată nu mai eram . Ceea ce însemna că stăteam pe ,,un loc sensibil între două scaune,, .Din acel moment am început să acţionez  ca să obţin transferul la un liceu civil,ceea ce  s-a aranjat destul de uşor.Uneori gândesc repede şi iau hotărâri rapide .
Iar acuma,fostul meu şef,,Papa,,mă conduce pentru ultima oară acasă în Fiatul său frumos,şi totodată lăcrimează.La propriu,ceea ce mă intrigă,mă jenează,dar mă pune şi pe gânduri. Îl întreb ce i s-a întâmplat,iar în loc de răspuns observ că îi tremură buzele ,că nu poate rosti un cuvânt.
Eu îi cer să oprească undeva şi găsim peste câţiva metri o parcare într-un spaţiu sub formă de semicerc ,un fel de curte în interiorul unui bloc ,,potcoavă,,Colonelul opreşte maşina, şi eu îi las timp să se liniştească.Mie mi-a prins bine această pauză ,deoarece aveam nevoie la rândul meu timp de gândire.Atitudinea omului de alături mi se părea mai mult decât ciudată : nu o dată a avut loc o fluctuaţie de personal pe la noi,de fiecare dată făceam câte o mică festivitate de adio,dar  mult mai simplu, normal , şi mai ales fără lacrimi .Am recapitulat în gând cu febrilitate ,toate momentele din ultima perioadă şi nu ştiu cum deodată,mi-a căzut fisa.Acuma trebuia să-l iau repede,atâta timp cât mai era emoţionat. Cu cea mai blândă voce de care mă simţeam în stare în clipa aceea ,l-am întrebat aproape şoptind :- ,,De ce ai făcut-o,domnule colonel ? De ce tocmai pe mine,oare nu mă cunoşteai destul de bine după 15 ani ca să ştii că eu nu comit indiscreţii ?Pentru ce era nevoie să mă faci de ruşine în mod inutil ?,,
Tăcere...Eu nu mă opresc însă.- ,,Ai făcut-o din obişnuinţă,nu-i aşa ? Chiar şi glumele stupide despre maşini Trabant ,despre domnişoarele din hoteluri,despre evrei şmecheri sau proşti,pe toate le turnai la şefii tăi ,nu-i aşa ?Când stăteai cu noi la masa de Revellion în loc să te aşezi la masa comandantului,nu vroiai neapărat să cinsteşti pe ,,oamenii tăi,,- ci aveai un scop,acela de a asculta discuţiile noastre după câteva pahare de vin.
Hai ,răspunde-mi,că tot nu ne aude nimeni,iar noi doi n-o să ne mai întâlnim niciodată.Mi se cuvine cel puţin să-mi satisfaci curiozitatea,să aflu ce poate să împingă un om ca să-şi toarne prietenii care cred în cinstea lui.
- Am să-ţi povestesc ,răspunde el însfârşit ,tot în şoaptă. Am făcut-o din obişnuinţă,asta-i tot.Nu te-am bănuit de trădare,eram convins că nici comandantul nu va face caz din prostia asta.Dar am raportat ,din obişnuinţă.Şi de frică ca să n-o facă altcineva,care să spună că eu am fost de faţă la discuţie şi am tăcut ca să te apăr .Nu ai de unde să ştii cum se simte un tânăr care reuşeşte să scape de la ţară şi trăieşte cu spaima că nu va reuşi la studii ,iar până la urmă se va întoarce ruşinat acasă,la ,,coada vacii,,pentru tot restul vieţii.De aceea se lasă racolaţi atâţia tineri de pe băncile şcolii,iar după aceea nu mai pot refuza niciodată să aducă orice fel de informaţii.Până şi cele mai minore,cum a fost cazul cu tine.Chiar dacă cu timpul regreţi, ţi-e ruşine faţă de tine însuţi, execuţi ordinile ca un robot bine programat. Ca roboţii aceia din filmele de ficţiune despre întâmplări din viitor,după anul 2000. O dată pornit , robotul respectă programul fără abateri, fără a se întreba ,,de ce ,,aşa cum m-ai întrebat tu mai înainte.Asta-i tot. Am regretat de multe ori, dar întâmplarea cu tine ,pur şi simplu mi-a frânt inima...
- Lasă, mie nu !.Îmi pare bine că plec, dar şi mai bine mi-a părut că am aflat despre mecanismul care pune roboţii în mişcare.Nu tu eşti atât de vinovat ; mecanismul  ar trebui revizuit,sau defectat definitiv. Dar,nu-i pentru mine aşa ceva .Ceea ce am vorbit acuma rămâne între noi doi.Te rog doar să deschizi portiera ,eu voi coborâ aici.După colţ este o staţie de taxiuri. Şi sper ca noi doi nu o să ne mai întălnim.
Colonelul a deschis fără a rosti un cuvânt.Am pornit spre casă cu pas grăbit,nu am salutat,nu am întors capul .Primul taxi a oprit ca să mă ducă până în capătul cel mai îndepărtat al oraşului. La casa mea,unde era familia,era cald şi multă lumină . Dar mai ales mă aştepta un nou început ,unde puteam să uit de ,,prieteni,, sau de roboţi programaţi pentru trădare.

Întoarcere din lumea viselor .

                            Hedi S.Simon

Ţin în mână caietul gros pe care mi l-a înmânat vărul meu David. A trecut ieri pe la noi ,fără a avea timp să se aşeze măcar pentru 5 minute .Se grăbea să ajungă la o întălnire importantă în Ramat-Gan,de aceea l-am întrebat ,fără ocolişuri,pentru ce a mai intrat ,din moment ce este atât de grăbit să plece.După o clipă de şovăială el şi-a deschis geanta ,din care a scos acest caiet dactilografiat pe o hărtie groasă,spunând puţin jenat :
- Ţi-am adus cartea mea –în prima formă- ,ca s-o citeşti. Dacă ai ceva observaţii sau completări ,ai să-mi spui după aceea .Este autobiografică,cu multe referiri la familie .Poate tu ştii mai multe lucruri despre trecut.
- Adică...? Ce pot ştii eu mai mult decât tine,dacă este vorba de biografia ta.!Tu ,care te-ai născut la Haifa,iar eu la Cernăuţi ...
- Tocmai aici mă poţi ajuta !exclamă el,stând deja cu un pas peste prag.Ceva despre bunicii noştri comuni ,sau despre tatăl tău,fratele de care taică-meu s-a despărţit în fragedă tinereţe ,despre surorile lor sau...în general,ceva despre România...Dar,citeşte şi pe urmă mai vorbim.Am plecat,pa,pa...
Eu am rămas în uşă ,puţin descumpănită.Ce să mă fac cu acest volum gros,dactilografiat în limba ebraică, cu amintirile unui văr,foarte apropiat dar foarte puţin cunoscut îndeaproape.
Când am venit eu în ţară în 81 , niciunul dintre părinţii noştri nu mai era în viaţă.Ştiam doar de la tata că fratele său mai mic Benjamin a plecat în Ereţ Israel în anul 1933, că s-a stabilit la Haifa, şi-a făcut o familie cu o soţie originară din Suceava şi are doi fii ,David şi Iţhak ,născuţi în preajma războiului.Îmi povestea nu o dată despre regretele care îl rodeau pentru  că nu l-a urmat pe Beni cu ,,Alyat Hanoar,, ceea ce i-ar fi schimbat toată viaţa în bine.Adică,nu ar fi suferit în toţi anii de urmărire rasială,nu ajungea în Transnistria şi poate ar fi fost şi el un om aranjat ca şi fratele său în ţara evreilor.Dar,soarta a vrut altfel.
Deci,în primăvara anului 1982, fiind nou venită de două zile într-un Centru de Absorbţie, am fost anunţată că mă aşteaptă musafiri în sala de primire.Erau doi bărbaţi tineri,verii mei David şi Iţhak, care nu au venit doar să mă cunoască,ci să mă primească ca pe o soră ,iar din acel moment relaţia noastră a continuat tot aşa ,ca în familie ,ca şi cum am fi crescut împreună şi nu la depărtări de mii de kilometri . Ne-am lipit în jurul amintirilor despre oameni pe care îi iubeam deopotrivă ,dar pe care ei nu apucaseră să-i vadă vreodată ,iar eu în schimb am cunoscut pe mulţi dintre aceştia ,chiar dacă numai în anii copilăriei .
Am pus cartea pe bibliotecă hotărâtă s-o citesc.Dar nu astăzi,nu acum.Nu doar faptul că era scrisă în ivrit mă împiedica  s-o citesc ,deşi într-adevăr am rămas credincioasă lecturilor în lb.română. Aveam alt motiv însă  să încep citirea biografiei lui David : era normal că mai devreme sau mai târziu unele file din prezentul volum îmi vor răscoli amintiri dureroase despre Iţhak,că rana care mi-a rămas în suflet de la pierderea acestuia la o vârstă când nimeni încă nu trebuie să moară ,înainte de a împlini 50 de ani,această rană se va redeschide,deşi nu a fost niciodată vindecată.Căci acest văr,mai mult un frate pentru mine , făcea parte din categoria de oameni ,,brilliant,,care poate tocmai pentru bunătatea şi nobleţea lor ,sunt chemaţi mult prea devreme să stea în ,,dreapta lui Dumnezeu,,Este singura explicaţie ,ocultă,pe care am găsit-o pentru moartea colonelului în rezervă Iţhak Meiselman din Kiriath Moţkin,care numai în al treilea ani după retragerea din armată după  zeci de ani de slujire cinstită a patriei,a fost răpit rapid de o leucemie  feroce,nevindecabilă nici după donarea de măduvă de la fratele său David.Tocmai atunci când se pregătea să înceapă un al doilea capitol de viaţă în civilie,să se bucure de nişte excursii ca să-şi scoată  însfârşit soţia în lume,dar mai ales să-şi ducă la cununie pe cele patru fiice care îşi adorau tatăl. Iar mă întorc la soarta omului,şi nu pot s-o înţeleg pe cale raţională. Aşa deci,iau hotărârea să citesc biografia lui David,şi înţeleg din primele pagini că nu am de-aface cu viaţa unui singur om ,ci cu o ,,bucăţică ,,de istorie a acestei ţări oglindită pe viaţa unui sabru sau mai precis,a unei familii israeliene destul de numeroasă,alcătuită din evrei veniţi cândva din România ,care au adus pe lume copii sabri ,educaţi în spiritul evenimentelor israeliene de la naşterea acestei ţări şi până în prezent.Adevăraţii sabri nu sunt însă ei, David,Iţhak sau prietenii lor din şcoală sau armată,deoarece aceştia mai poartă pe undeva rămăşiţe ale educaţiei europene venită de la părinţii din Suceava ,Cernăuţi sau alte locuri.Totodată în ei mai sălăşluiesc ecourile povestirilor despre Holocaust auzite nu o dată  de la rudele părinţilor- supravieţuitori ajunşi pe aceste meleaguri , care nu încetează să-şi amintească şi să povestească  despre grozăviile prin care au trecut, -în limba idiş evident ,transmiţând-o astfel  primei generaţii de sabri în ciuda interdicţiilor de a se cultiva această limbă.  În schimb copiii lor sunt deja adevăraţii israelieni,care află despre Holocaust de la bunici,în cazurile rare când aceştia mai sunt prezenţi,ca şi din manualele şcolare sau excursii organizate la Auschwitz.
Citind primele pagini ale viitoarei cărţi autobiografice ,îmi dau seama că am de-aface doar cu volumul întâi,care se ocupă de anii de liceu,armata, facultatea ,oprindu-se la prima dragoste şi căsătorie.Răsuflu uşurată ,că nu voi ajunge la partea dureroasă ,la povestea lui Iţhak, decât peste un an ,când se va definitiva şi volumul al doilea. Însă,pe lângă asta,mai primesc o informaţie preţioasă ,aflu adevărul despre viaţa israelenilor în primii ani de existenţă a statului,chiar şi câţiva ani înainte.Şi atunci înţeleg cât de greşit a fost informat tatăl meu,ca şi toţi ceilalţi concetăţeni,care au trăit cu convingerea că numai lor le-a fost foarte greu pe o perioadă îndelungată de timp,iar ,,dincolo,,în alte locuri printre care şi în Israel era ,, raiul pe pământ,,.Ei bine,nu era chiar aşa.Aflu din cartea lui David cum în anii 40 populaţia din Haifa stătea în adăposturi pentru a se salva de  bombardamentele aviaţiei germane care vizau distrugerea rezervoarelor de petrol, ulterior frecuşurile cu ocupanţii britanici şi luptele sângeroase cu arabii înainte şi în timpul războiului de independenţă,iar pe lângă toate mai domnea o sărăcie cumplită şi criză de alimente în primii ani de după proclamarea Statului. Pe scurt,înţeleg că fratele tatălui meu a dus o luptă continuă pentru existenţă,fie mobilizat în  veşnicile ciocniri cu duşmanii , fie luptând pentru pâinea de toate zilele ,ca să-şi întreţină familia.Soţia acestuia spunea mereu că,,săptămâna asta mă descurc eu cumva,dar săptămâna viitoare sper că o să fie mai bine.,,Citind aceste rânduri mi-am amintit ce mi-a spus Iţhak cu ani în urmă : ,,Vreau ca fetele mele să primească fiecare câte un măr întreg şi nu un măr tăiat în două ca fiecare să guste câte un bis,,. Pe atunci nu am înţeles ce  intenţiona să-mi spună cu adevărat.După cum nici tatăl meu nu a înţeles că fratele său din Israel nu are o viaţă mai uşoară ca a lui, doar că într-adevăr ,el nu a fost deportat în Transnistria şi nu a fost atât de aproape de moartea părinţilor lor-bunicii noştri,-sau a unei surori,cea mai tânără dintre cei cinci copii ai familiei,împuşcată de nemţi la Jmerinka ,înainte de a împlini 22 de ani.Dar văzând lucrurile mai îndeaproape , înţeleg că toţi evreii au suferit într-un fel sau altul,indiferent unde se aflau în anii aceia de tristă amintire.Tata era însă un om optimist,deosebit de încrezător într-o rezolvare fericită a lucrurilor ,convins că ne vom regăsi cu toţii acasă într-o bună zi . După ce însă a aflat cum au pierit părinţii săi şi surioara, el s-a schimbat într-un fel,a devenit mai tăcut,mai închis în sine,şi mult mai puţin credincios în puterea Divină de a ne apăra.Acest lucru l-a făcut mai răzbătător,mai hotărât să se apere singur,să ne apere pe noi două,mama şi cu mine,că numai noi eram toată familia din preajma sa . Pot să spun în modul cel mai ferm că noi trei am răzbit ,,furtunile,,fiindcă eram un nucleu indistructibil,legat prin iubire şi grijă reciprocă. Adică grija celor doi adulţi-părinţii mei-de a mă aduce pe mine acasă întreagă şi nevătămată.Iar în continuare,de a mă conduce pe calea cea bună. Am crescut într-o casă în care domnea sărăcia,ca şi la toţi cei din jurul nostru,dar în acelaşi timp pacea ,înţelegerea,iubirea reciprocă  se revărsa pe deplin asupra mea.Nu m-am simţit nicicând umilită de sărăcie ,deoarece nu apucasem să văd ceva mai bun la oamenii de lângă mine.Asta m-a vaccinat pentru toată viaţa împotriva sentimentului de invidie,pe care slavă Domnului,nu am apucat să-l cunosc.De aceea sunt convinsă  că cei 18 ani petrecuţi în căminul părintesc au fost pentru mine anii cei mai buni din viaţă,când am crescut iubită,lipsită de griji,protejată. Aceşti ani m-au înarmat pentru tot restul vieţii cu puterea de a învinge greutăţile existenţei,luciditate,capacitatea de a mă resemna cu orice situaţie dată,şi cu o  sănătate sufletească  care nu o dată m-a salvat de atâtea rele ,care puteau să doboare pe orice om mai slab.
Tata era produsul perfect al  familiei evreieşti bukoviniene , care a moştenit  toate calităţile lăsate de o educaţie austriacă rămasă din timpurile lui Kaiser Frantz Iosef. El trăia după principiile de cinste,corectitudine,ordine ,de la care nu ţin minte să se fi abătut vreodată.Nu de mult,o persoană care l-a cunoscut pe tata la Rădăuţi,mi-a spus că ,,dintre toţi meseriaşii cu care avea relaţii zilnice de lucru în oraş,tatăl meu era un Lord,,.Acest lucru eu l-am simţit întotdeauna în toţi anii cât am fost împreună şi ori de câte ori mă gândesc la el,după ce m-a părăsit .Şi mă gândesc deseori,deoarece mi-a fost drag şi am fost foarte legaţi sufleteşte.Noi doi ne înţelegeam doar dintr-o privire,fără prea multe vorbe .Îl port în permanenţă cu mine prin amintirile mereu prezente  ,fiind convinsă că el trăieşte alături , prin persoana mea .Numai oamenii uitaţi de toată lumea sunt cu adevărat morţi,căci adevărata moarte este uitarea.Or,părinţii mei trăiesc atâta timp cât mai trăiesc şi eu,deoarece memoria mea funcţionează cel mai bine atunci când mă gândesc la momentele petrecute alături de ei, ca şi cum a fost ieri. Mama spunea nu o dată că eu sunt o copie după tata,că i-am moştenit obiceiurile şi calităţile. Parţial le-am moştenit,îi sunt chiar recunoscătoare pentru că m-a învăţat să fiu corectă şi cinstită faţă de semenii mei.În nici un caz nu sunt la fel de ordonată cum era tata şi nici atât de interiorizată. Eu reuşesc să scot din mine gândurile,bucuriile sau supărările. Asta esta partea primită de la mama. Cu ea vorbeam mult şi de toate.Mama avea principiul că dacă am ceva pe suflet e bine să povestesc despre acel ,,ceva,,.Pe ea o ajuta să treacă peste necazuri ,povestea şi râdea cu poftă ,căci era convinsă că şi de necazuri se poate face haz.Dacă nu e bine astăzi,va fi mai bine mâine !Ce nu aduce anul,aduce clipa !Acestea sunt principiile pe care le-am moştenit  de la mama mea.Astăzi sunt conştientă de capacitatea mea de a fi ca un burete care absoarbe tot ce mi se pare bun şi util.A fost norocul meu că am reuşit să deosebesc binele de rău şi nu regret nici o clipă că nu mi-am dorit niciodată mai mult de la viaţă decât am putut obţine numai prin mijloace cinstite.
Dacă mă gândesc înapoi la primii 18 ani din viaţa mea ,îmi trec prin minte străfulgerări ridicate din adâncul memoriei cu  momente vesele sau triste ,toate legate de părinţii mei.Ca de pildă serile de iarnă din primii ani de după război, pe care le petreceam în jurul lămpii de petrol ce emana exact atâta lumină cât să vedem obiectele de pe masa pătrată din bucătăria-dormitor-salon, căci numai o singură odaie aveam .După ce terminam cina,lampa se muta în mijlocul mesei pentru ca eu să-mi termin lecţiile ,tata citea câteva file dintr-o carte în limba germană,iar mama avea întotdeauna câte ceva de făcut.Uneori jucam cărţi ,cred că remy,ca să mai omorăm ceva timp din serile  lungi şi plicticoase ale iernii .Atunci venea şi o vecină la noi,doamna Weinstein,pentru a completa jocul cu mâna a patra.Alteori intra şi alt vecin ,cel mai apropiat,domnul Barbiero,care îşi anunţa sosirea cu trei bătăi în uşa ferecată,despărţitoare a celor două ,,apartamene ,,din lunga casă vagon ocupată de trei familii de evrei.  Eu îi cedam bucuroasă locul,devenind ,,chibiţ,, ceea ce era mult mai distractiv,deoarece reuşeam să urmăresc pe toţi patru parteneri în acelaşi timp.Ne distram copios ori de câte ori câştigam mai multe boabe de fasole,iar câştigătorul le dona la sfârşit gazdei pentru supa de mâine.Mai târziu aveam deja becul electric şi chiar un difuzor care ne transmitea ştirile şi muzică de la Casa de Cultură orăşănească ,unde exista un aparat de radio.Până ce am ajuns să ne cumpărăm un radio al nostru,recunoşteam deja vocea gingaşă a Dorinei Drăgici care umplea casa cu ,,Firicelul de floare albastră,,sau pe Nicolae Niţescu şi Gică Petrescu şi alţii.Au fost frumoase cântecele copilăriei mele.Au fost frumoase şi iernile înzăpezite,deşi aceste ierni îmi trezeau mereu crizele de bronşită, urme rele ale gerurilor cumplite din Ucraina. Ţin minte acele nopţi când mă luptam să respir,să trag o gură de aer între două reprize de tuse înnăbuşită , aşezată ,dar nu culcată , în pat pe trei perne mari,iar pe mama neputincioasă şi disperată, şezând pe întuneric lângă mine,fără a putea să mă ajute ,deoarece nu avea nici un mijloc la îndemână cu care să-mi uşureze crizele .În afară de ceaiul de tei îndulcit cu miere de brad .Îl  urăsc până astăzi,recunosc de departe mirosul acelui ceai.Cert este că în toate momentele grele mama era alături de mine,mă păzea ca un uliu care îşi apără puii. A venit cu ani mai târziu la Braşov ca să mă ,,păzească,,în ultima lună de sarcină,să mă scutească de toate eforturile,deşi eu eram sănătoasă tun ,în afară de faptul că aveam o greutate de mărimea unui balon uriaş care îmi provoca crize de râs ori de câte ori îmi zăream imaginea în oglindă.Când balonaşul meu s-a transformat într-o fetiţă dulce de doi ani ,părinţii mei au insistat s-o aduc la Rădăuţi,s-o las un timp în grija lor.
Imediat i s-a cumpărat un cărucior sport,iar după mesele de vară s-au transformat în cele mai fericite plimbări prin parcul oraşului,unde copila mea şi-a consumat energia eliberată de restricţiile impuse de aleea îngustă dintre blocurile muncitoreşti din cartierul braşovean . Iar părinţii mei au întinerit la propriu, întorcându-se cu mândrie la anii frumoşi ai tinereţii ,născocind  jocuri copilăreşti, redobândind grijile dulci pentru îngrijirea unui puişor care deja începuse să-i iubească,având iarăşi privilegiul de a concura pentru rândul de a împinge căruciorul sau de a ţine fetiţa în braţe ,ca să se fălească cu ea în faţa  cunoştinţelor şi prietenilor . Ca şi alţi copii, fiica mea păstrează până astăzi cu sfinţenie amintirile dulci din casa bunicilor,iar oraşul Rădăuţi nu încetează să fie pentru ea locul visurilor dragi ai primei copilării.
Ulterior părinţii vizitau Braşovul nu atât pentru mine,cât pentru a mai prinde câteva zile de a fi împreună cu nepoţica,elevă la şcoala primară.Mai întâi veneau amândoi,pe urmă o întâmpinam la gară doar pe mama,evitând să vorbim prea mult despre durerea noastră comună : lipsa aceluia care făcea parte din existenţa nucleului nostru zdrobit într-o singură clipă nefastă ,datorită unui minuscul cheag de sânge care a astupat căile care duceau sânge spre inima cea mai bună şi nobilă din lume.Pe vremea aceea nu se făceau tratamente cu aspirină ; sau poate numai în spitalele de provincie ,cine ştie ?Noi două continuam să discutăm despre tata la timpul prezent, evocam clipele fericite petrecute în trei ca şi cum nu se îndepărtau cu anii ,ca şi cum nu pândea colbul pe la colţuri să acopere amintiri.Nu ştiu cum e la alţii ,dar eu sunt construită în aşa fel ca să pot duce cu mine prezentul şi trecutul laolaltă.Ţin minte de pildă ceva emoţionant care nu se poate dezlipi de mine.Nu vorbe,ci gesturi îmi apar în faţa ochilor ori de câte ori apare câte o asociaţie de idei.Era într-o iarnă geroasă ,cum numai în Braşov am întălnit.Şi tocmai atunci am fost internată de urgenţă la Spitalul Militar pentru o operaţie de fiere. Aveam o mulţime de pietricele şi nisip care m-au chinuit îngrozitor ,provocându-mi crize puternice.Am stat internată o săptămână,iar în ziua eliberării s-a permis familiei să intre ( vizitele se făceau doar o dată pe săptămână sau înainte de eliberare ).Deci a venit soţul cu mama ca să mă împacheteze,să obţină scrisoarea cu instrucţiuni ,ca apoi să mă ducă acasă.Se nimerise bine întoarcerea mea ,căci în acea seară toată ţara aştepta cu emoţie să urmărească la televizor deschiderea festivă a primei ediţii a Festivalului ,,Cerbul de Aur,,De aceea soţul meu se grăbea să rezolve cât mai repede toate formalităţile ,iar eu m-am îndreptat către o toaletă ca să mă aranjez puţin înainte de a ieşi în stradă.Mama era în permanenţă pe urmele mele, probabil arătam cam ameţită.La un moment dat am deschis uşa unei cabine ,ezitând o fracţiune de secundă pentru a mă asigura că este curat. În clipa aceea ,pe neaşteptate,mama şi-a scos de pe cap baticul din lână groasă şi cu viteză a şters scaunul ,înainte ca să pot protesta. Am apucat să spun doar : de ce,doar este uscat şi curat,nu trebuia s-o faci !Răspunsul a fost scurt şi convingător : ,,ca să te simţi tu bine,de asta sunt eu aici !.De batic n-ai grijă, mai am câteva în bagaj ,,.Am rămas singură în cabină şi am simţit ceva ca o stare de jenă,sau poate altceva ceea ce pe atunci nu puteam să-mi explic. Acuma înţeleg mult mai profund acest gest matern,deşi este mult prea târziu ca să mai rostesc un ,,mulţumesc,,Pentru atunci ,ca şi pentru toate celălalte ,al căror sens adevărat îl înţelegem cu mare întărziere.Dar  seara aceea a fost o seară fericită ,când eu stăteam în pat ca o regină –pansată ,ţinută la regim alimentar strict,dar foarte bucuroasă să fiu acasă în milocul familiei ,cu soţul,fetiţa noastră şi mama ,urmărind şi aplaudând concurenţii la festival, cântând cu ei împreună minunatele cântece ale anilor 60 ,rămase şlagăre până în zilele noastre.
Iată cum pe nesimţite am reuşit să povestesc câte ceva despre oamenii cei mai dragi mie şi totodată şi despre mine. Cred că mi-a făcut bine.Totodată sunt convinsă  că legătura mea cu trecutul nu m-a deprimat,nu m-a desprins niciodată de viaţa mea în care mă simt obligată să stau mereu ,,la verticală,,Pentru mine,dar şi pentru ei,bătrâneii mei, care au fost întotdeauna mândri de mine,mai ales că eu mă străduiam să reuşesc în toate pentru a-i bucura pe ei.
Mi-a rămas doar un vis care mă urmăreşte în mod periodic de foarte mulţi ani ,câteodată îl aştept chiar ,îmi lipseşte atunci când intervalele sunt mai mari. Se face că sunt foarte grăbită să mă urc într-un tren,pe care deobicei reuşesc să-l prind.Ocup un loc lângă fereastră şi privesc spre peron în timp ce trenul porneşte .Deodată o zăresc pe mama mergând în aceeaşi direcţie cu trenul,ca pe vremurile când după o vizită scurtă,ea mă conducea la gară .Numai că de data asta ea nu se întoarce ca să-mi fluture cu mâna,îi recunosc numai spatele înaintând fără a se opri.O strig cât pot eu de tare,însă niciodată ea nu întoarce capul în direcţia mea.Merge pe drumul ei ,se îndepărtează până ce i se estompează imaginea  într-o ceaţă densă. Eu mă pornesc să plâng ,însă nu mai sunt pe locul meu din tren,ci stau pe un taburet în mijlocul bucătăriei ,lângă masa mare ,pătrată,acolo unde mi-am petrecut copilăria.După aceea mă trezesc ,în patul meu ,în Tel-Aviv ; îl aud pe soţul  respirând liniştit în somn,ceea ce mă calmează încet ,încet şi pe mine.
Îmi închipui că acest vis mi-a fost dat ca leac împotriva uitării. Şi e bine aşa, căci nu vreau să-i uit pe cei care mi-au fost atât de dragi,iar eu am fost tot sensul vieţii lor.Atâta timp cât trăiesc eu ei vor continua să trăiască o dată cu mine.
Acuma înţeleg şi nevoia simţită de vărul meu de a-şi aşterne pe hărtie amintirile.O dată cu înaintarea în vârstă omul adună un tezaur de amintiri despre oameni şi destine ,despre locuri prin care a trecut în diferite momente de viaţă : grele,plăcute sau chiar fericite ,alături de persoane dragi .Atunci şi memoria despre trecutul îndepărtatat este mult mai intensă,omul este mai deschis faţă de timpurile îndepărtate,le vede cu mai multă înţelegere şi generozitate. Biografia unui om este de fapt  istoria unei epoci ,este o felie desprinsă din istoria umanităţii.Viaţa unui singur om nu poate fi separată de lumea în care a trăit,de ţările prin care l-a împins soarta,de destinul neamului de care aparţine.O persoană nu se poate prezenta la singular,ci numai pe fondul unei perioade îndelungate de timp şi în strânsă legătură cu o colectivitate umană .De aceea nu mă împac cu genul ,,autobiografic,,care după mine a căpătat o denumire improprie.Să-i zicem deci ,,memorii,,despre lumea în care a trăit şi şi s-a evidenţiat fiecare persoană cu posibilităţile,abilităţile sau talentul cu care l-a dotat natura. Numai în felul acesta se poate scrie povestea adevărată a unui om .