Destine omeneşti .

Papiteria era locul central al orăşelului,unde se perindeau zilnic zeci de cetăţeni .Nu numai elevii celor două licee care mereu aveau nevoie de câte ceva de cumpărat : o ascuţitoare ,un toc cu peniţă lungă care să ajungă până în fundul sticluţei cu cerneală ,un caiet cu pătrăţele sau câte un caiet –maculator.Uşa scărţâia fără încetare de atâţia cumpărători mici care îi făceau planul de vânzări responsabilului de magazin ,domnului Klein.De aceea toate mărfurile solicitate de către elevi ocupau masa centrală a magazinului,cea mai lungă şi apropiată de uşă.Dar nu numai copiii aveau treabă pe acolo.La toate orele ,dar mai ales dimineaţa, când elevii erau ocupaţi în şcoli,intrau în permanenţă cetăţeni de toate vârstele,mai ales bărbaţi,care veneau să cumpăre un ziar,să citească pe loc rubrica sportivă,sau alte ştiri,după care se încingea câte o discuţie înflăcărată,pe care o potolea domnul Klein personal,când în concluzie îşi expunea opinia sa competentă.În încheiere  vizitatorii obişnuiau să cumpere câte un loz în plic,sau să completeze un formular ,,toto,,căci s-a întâmplat o dată cu nişte ani în urmă ca unul dintre ei să fi câştigat o maşină. Or ,fiecare om are dreptul să spere că următorul fericit va fi tocmai el.

În fundul încăperii mai era o secţie care ţinea de magazinul  nostru, mult mai puţin solicitată,dar aceasta reprezentând prestigiul magazinului  era păstrată tocmai pentru ca să existe : librăria –bibliotecă,de care se ocupa cu dragoste şi competenţă domnul Ioşka. Întregul perete era acoperit cu multe rafturi solide ,largi,unde erau aşezate într-o ordine perfectă după alfabet, sute de cărţi noi şi îngrijite .Pe raftul de jos,cel la înălţimea ochiului,cărţile s-au ordonat după numele autorului şi aceastea puteau fi împrumutate. Domnul Ioşka s-a autointitulat ,,bibliotecarul,,dar pe bună dreptate,deoarece făcea ceea ce trebuia să facă un bibliotecar bun : fişierul cititorilor era ordonat,el personal recomanda solicitanţilor cărţile care ar putea să-i intereseze,şi ştia exact când anume fiecare era obligat să le înapoieze bibliotecii.La înapoierea volumului avea loc o discuţie cu bibliotecarul despre conţinutul ,ideile şi valoarea cărţii citite.Se vedea că Ioşka personal citise toate volumele de pe rafturi.O dată pe lună tot el făcea o comandă de la edituri cu ultimile apariţii.

În afară de faptul că bibliotecarul lor era un om cult,cu studii,nimeni nu ştia nimic despre el ,deşi locuia în oraş de foarte mult timp.Era un singuratic cu aspect cam jerpelit de om care nu-I interesa să se îngrijească sau nici nu are destui bani pentru aşa ceva.Se pare că avea la viaţa lui  doar două cămăşi pe care le purta cu schimbul ,ca să lase timp uneia să se usuce în timp ce o punea pe cealaltă. O pereche de ghete,care a văzut şi vremuri mai bune,folosea de încălţări vara ca şi iarna, la fel şi pantalonii.Numai că iarna îşi făcea apariţia şi un palton însoţit de un fular de lână şi o căciulă care la nevoie cobora şi peste urechi. Acesta era bibliotecarul nostru ,un bărbat de o vârstă nedefinită,nici frumos,dar nici urât.Nimănui nu i-a povestit ceva despre propria sa persoană ,doar că şi-a făcut apariţia în orăşel imediat după război,oamenii l-au văzut,au spus ,,sărmanul de el,,şi l-au acceptat fără întrebări.Pe vremea aceea nu era singurul om singuratic care îşi purta suferinţele cu mândrie,fără a cere nimănui nimic.Avea undeva o cameră într-o căsuţă de la marginea oraşului şi un loc de muncă care i se potrivea ca o mânuşă.Iar leafa îi ajungea pentru nevoile personale.

Prin anii 60 domnul bibliotecar a făcut o surpriză concetăţenilor săi, ce mai,o bombă! Într-una din zile a intrat în magazin  urmat de o femeie tânără.El se apucase să trebăluiască la verificarea fişierelor,iar tânăra stătea în tăcere  pe un scaun  rezervat cititorilor .Pe la ora 10 ea a scos din sacoşă un pacheţel cu nişte pâine şi brânză,cu care l-a servit şi pe Ioşka .El a rupt jumătate din pâine întinzându-i femeii în tăcere,ca şi cum luau micul dejun împreună.Spre ora 1 ,la un semn discret al bărbatului ,ea s-a ridicat şi a ieşit din magazin cu un ,,bună ziua,,adresat tuturor.Toată lumea a întors privirea spre tânăra îmbrăcată jumătate ţărăneşte,jumătate cu ţoale de oraş.Nu au întrebat nimic ,o clientă mai originală şi atât.Însă aceste vizite ciudate continuau aproape zilnic.Până ce după vreo săptămână,domnul Klein l-a întrebat pe Ioşka înainte de închidere,între patru ochi : --,,Ce-i cu menajera ta de te urmează zilnic la slujbă ,n-are treabă acasă ?

--,,Nu este menajera mea.O cheamă Anuţa şi este …soţia mea.

Domnul Klein a rămas cu gura căscată,neştiind ce ar putea să mai spună.În schimb Ioşka a completat relatarea : Anuţa are familie în satul Volovăţ.Ne-am cunoscut când părinţii ei o trimiteau să aducă lapte şi brânzeturi la vecini şi o dată am poftit şi eu la o brânză de vaci.Mi-a adus-o în casă şi i s-a făcut milă de mine.După un timp m-a întrebat dacă vreau ca să rămână,să aibă grijă de viaţa mea.,,Cum aşa ?,,am întrebat-o eu.--,,Cu cununie,nu altfel,,a spus ea.Până ce m-am dumirit,eram deja însurat. …Acuma să nu spui că aşa şi pe dincolo,că am luat o ţărancă de nevastă şi etc.etc. Ea este o fată minunată şi cea mai bună soţie pe care o merit eu.Gata,am vorbit prea mult.Nu contează că oamenii sunt contrariaţi,chiar nu contează.,,

De atunci s-a lăsat tăcere asupra subiectului.Când oamenii îi puneau întrebări domnului Klein despre bibliotecarul lui ,,sucit,,el răspundea mereu la fel : ,,lăsaţi-l în pace oameni buni,nu-i de râs despre soarta oamenilor.Fiecare dintre noi are ceva pe inimă,,.Cu timpul s-a terminat şi cu întrebările,căci oamenii s-au obişnuit.Doar în zilele de sărbătoare,când Ioşka stătea în synagogă să se roage,iar Anuţa îl aştepta pe o bancă din parcul de alături,câte o femeie mai bombănea : ,,ţăranca lui Ioşka îşi păzeşte comoara,să nu i-o fure una dintre noi !,,Deoarece nimeni nu râdea de gluma ei,îşi înfunda nasul în cartea de rugăciuni.Apoi s-au născut două fetiţe ,la o distanţă de doi ani ana de cealaltă.Ambele erau drăgălaşe ca Anuţa ,cel puţin aşa a spus domnul Rabin care le-a botezat : cea mare cu numele de Iudith,cea mică Ruthi.Domnul Klein a fost prezent la botez.De fiecare dată Ioşka i-a dat explicaţii : --,,Iudith a fost prima mea soţie, am lăsat-o la Berşat.,, Apoi,peste doi ani --,,Ruthi a fost fetiţa mea .Şi pe ea au împuşcat-o tot acolo,lângă mama ei. Numai nenorocitul de mine am scăpat cu viaţa şi mulţi ani m-am urât pe mine însumi că trăiesc fără ele.Dar acum am din nou o familie şi o datorie faţă de ea.Va trebui să fac ceva pentru ele,să-mi răscumpăr vina…,,Domnul Klein a fost impresionat de vorbele lui Ioşka,mai ales că niciodată nu a vorbit atât de mult cu el.

Peste câţiva ani,către sfârşitul deceniului 6 bibliotecarul şi-a părăsit serviciul ,pentru a pleca în Israel.--,,Am hotărât că acolo o să le pot oferi o viaţă mai bună.,,- i-a spus şefului său când şi-au strâns mâna de rămas bun.

În 1980 a ajuns în Israel şi familia Klein.S-au aşezat la Haifa,dar la început (ca la început)toate rudele s-au înghesuit să-i viziteze şi deseori chiar să-i plimbe prin ţară cu autoturismul,,proprietate personală,, . Aşa,ca să vadă cât de bine s-au aranjat ei cu viaţa,dar să cunoască şi ţara,fiind nou veniţi.

Şi astfel,într-o duminică au ajuns la Tel-Aviv,iar de aici la Iaffo.Frumos portul,marea,foarte interesant de văzut şi ,,Piaţa puricilor,,.Iar aici,în această piaţă vizitată de toţi turiştii,domnul Klein a fost surprins să-l regăsească pe amicul său,bibliotecarul,intelectualul nefericit şi renăscut,nu altul decât pe domnul Ioşka, sau pe numele întreg : Iosef Heinrich Laufer,precum scria  pe firma unei dughene unde erau de vânzare cele mai diferite şi ciudate obiecte : scaune vechi,covoraşe decolorate,tablouri îngălbenite de vechime,cuie ruginite,fiare de călcat cu cărbune ,plăci de patefon şi multe altele de acest fel.Ioşka era afară cu un client interesat de nişte taburete,iar în interiorul dughenei  a văzut-o pe Anuţa ,îmbrăcată cu o bluză verde cu mâneci lungi ,pe cap cu un baticuţ legat cochet în spate,dar turuind în ivrit cu înflăcărare pentru a convinge o femeie religioasă să cumpere de la ea o fustă. Domnul Klein s-a retras cu decenţă ca să nu-l pună pe bibliotecar într-o situaţie jenantă.L-a mai auzit pe Ioşka cum îşi striga nevasta :-,,Hana,adă-mi cheile de la maşină ca să plec cu domnul să-I duc cu marfa acasă,,

În drum spre Haifa dl.Klein a avut destul timp să povestească rudelor despre Ioşka.Dar la  urmă a mai vorbit mult şi  cu sine însuşi :,,Ce-i şi cu soarta omului  şi cum îl aruncă pe căi necunoscute…!.,,