c




Moştenitorul

( Din ciclul  „Poveştiri israeliene”)



























         Li se spunea : „ Rele trei Roze” şi ele s-au obişnuit cu această poreclă.La început a fost doar o poreclă aruncată într-o doară de un coleg de servici mai miştocar.  Apoi, fiindcă erau prietene bune şi doamne simpatice, denumirea a fost acceptată de toată lumea, iar cele trei cucoane au luat-o ca pe ceva normal.
Erau prietene bune, lucrau în aceaşi secţie şi la drept vorbind, purtau acelaşi nume .Una dintre ela era Şoşana, a doua , veterana, se numea Vered, iar cea mai tânără, ultima angajată în inteprindere , a venit din România abia cu zece ani în urmă şi încă nu a apucat să-şi schimbe numele de Rozica.Deci Şoşana, Vered şi Rozica.Colegul miştocar avea perfectă dreptate, doar că s-a exprimat cu haz.
Acum un an acest trio s-a despărţit, dar numai la locul de muncă.Vered s-a pensionat şi a fost sărbătorită de către întreaga instituţie exact în ziua când a împlinit 60 de ani. Peste trei luni a urmat-o şi Şoşana. A rămas doar Rozica să muncească în continuare, fiindcă nu a ajuns la vârsta pensionării şi mai avea nevoie de nişte ani munciţi pentru „rotunjirea” pensiei.
Grupul lor nu s-a destrămat însă.Cele trei roze au rămas la fel de prietene nedespărţite ca şi până atunci.Doar că se întâlneau numai după mesele, când Roza îşi termina serviciul ; fie acasă la Şoşana sau la Vered, fie undeva în oraş la o cafea, într-un parc sau chiar seara la un spectacol.
Şoşana locuieşte pe strada Sprinţak, nu departe de intersecţia dintre Karlibach- Dubnov- Ibn Gvirol.Ea spunea mai mult serios decât în glumă că a nimerit poziţia cea mai reuşită care poate exista într-un oraş. Are cinemateca în faţă, poşta şi magazine, două policlinici la  câteva case destanţă, plus locul cel mai important pentru toţi- Loteria centrală.
Fetele râdeau de felul cum se împăuna ea cu această achiziţie recentă- micul ei apartament.
        -  M-am mutat abia nu de mult şi nu m-am obişnuit încă cu fericirea aceasta.Lăsaţi-mă să mă bucur şi eu un timp!
        -  Bine, dragă, bucură-te că ne-ai părăsit  pe noi la marginea oraşului şi te-ai mutat între „bogătaşi”, o înţeapă Vered.
        -  Ei, dai un ban şi stai în faţă- adaugă Rozica. Pentru asta ai şi schimbat tu trei încăperi mari în schimbul unei singure camere.
        -  Cu bucătărie, baie şi balcon, îi răspunse Şoşi cu o voce puţin înţepată, iar când ajunse la cuvântul „balcon” ridică şi degetul arătător, ca o ameninţare.
        -  Bravo, bravo zise Vered împăciuitoare.Şi balconul este bun la ceva!
        -  La ce ? întreabă Rozi.
        -  Păi cum la ce? Pentru o serenadă!
Izbucniră în râs  toate trei şi începutul de enervare se risipi le fel de repede precum apăruse. Mai ales că în clipa aceea se auzi un sunet minunat de vioară interpretând muzică de Johan Strauss.
În acea după amiază de primăvară cele trei roze s-au adunat în părculeţul  dreptunghiular care înconjoară Cinemateca.
Mai stăteau vreo zece persoane pe băncile din piatră plasate faţă în faţă pe cele două laturi ale dreptunghiului. Se încălzeau la soarele blând de sfârşit de aprilie, ascultându-l cu plăcere şi nostalgie pe bătrânul scripcar care ştia atât de bine să mângâie sufletele cu  melodiile sale.
        -  Bingo! Exclamă Rozica. Vorbeşti de balcon şi gata apare cavalerul  . . .
        -  Ei, drăguţo, încearcă să-ţi imaginezi cum arăta acest cavaler acum treizeci de ani, sau pe ce scenă celebră a apărut el cândva în acele vremuri  . . .
        -  Dar astăzi l-ar angaja vreo orchestră în ciuda măestriei lui ?!
Se făcu tăcere, timp în care „rozele” se gândeau fiecare la ea însăşi, cea de acuma şi cea de altădată. Apoi  Şoşi întreabă :
         -  Credeţi că el cântă de plăcere, de dragul muzicii?

1
         -  Poate , poate mai cântă în amintirea anilor cei buni.Dar şi pentru bani ; nimeni nu trăieşte din amintiri.
Rozi se ridică, îndreptându-se spre colţul unde violonistul nostru şi-a  instalat cutia viorii, deschisă pentru dărnicia ascultătorilor, răsplătiţi cu o înclinare a capului sau cu un scurt „spasiba”.
Vered întreabă în şoaptă , ca şi cum ar fi putut fi auzită :
        -  Cât se dă? Tu cât ai pus în cutie?
        -  Eu am pus 20 de şekeli, dar sunt şi monezi mai mici acolo, de 10, de 5 . . .
        -  Păi, să punem şi noi.
Luă o hărtie din mâna lui Şoşana , adaugă una deja scoasă din poşeta ei şi porni să-şi depună ofranda pe altarul artei.
La întoarcere Vered îşi ciufuli frumosul ei păr alb ca neaua, cum face întotdeauna  în momentele de emoţie.Ciudat ce aer tineresc îi dădea acest cap zburlit.
        -  Ştiţi ceva, fetelor, viaţa este tristă la urma urmelor.
        -  Bingo! Cu această descoperire îl depăşeşti pe Einstein. El ar fi spus cel puţin că viaţa este relativ tristă, probabil mai spre sfârşit.
        -  Cine a spus asta? sări Roza. Viaţa poate fi grea şi tristă  în orice moment. Într-o zi cred că am să vă povestesc câte ceva despre mine, încheie ea după o clipă de gândire.
        -  În sfârşit te-ai gândit şi la noi. Spune când va veni ziua aceea când ne vei povesti ceva despre tine.Cât mai rezişti trăgând pietrele acelea singură singurică pe umerii tăi?
Vered o privi direct în ochi pe Roza, care micuţă cum era,  părea o păsărică speriată în faţa unui uliu. Rozica era o femeie în miniatură inclusiv numele ei care era un diminutiv şi nu un nume de femeie întreagă.Numai ochii erau mari şi senini , albaştri ca cerul lunii aprilie şi total asortaţi cu părul blond, suedez.
Lui Şoşi îi plăcea s-o necăjească uneori cu întrebarea : Roza, spune-ne tu nouă când te-ai vopsit ultima oară?
Sau : ia zi, ce număr de blond foloseşti , ca să  încerc şi eu, poate o să arăt mai frumoasă . Răspunsul era invariabil, scurt şi categoric.
        -  Este numărul primit de la mama.Nu se vede că e blond natural?Aşa m-am născut!
        -  Bravo, în curând o să se albească.
        -  Cum s-a albit la tine!
        -  Exact, vezi că ştii!Doar că m-am refăcut cu Coleston nr. 3 ca să ajung la „forma iniţială”: focoasa brunetă din Casablanka!
Vered încheia discuţia de obicei cu un ton hazliu împăciuitor.
        -  Frumoasa mea nordică şi focoasa mea brunetă, vă admir pe  amândouă în aceeaşi măsură  şi vă iubesc pe amândouă.
        -  Şi eu pe tine, replică Rozica.
        -  Nu vorbi în numele meu!se repezi Şoşana. Iar după a clipă completă ideea : - Eu vă iubesc pe amândouă.Ce naiba, suntem o familie!
Cu acestă discuţie se încheiau de obicei întâlnirile lor. Cu mici variante.
Astăzi de pildă Şoşi nu avea încă chef să se despărtă de „fetele” ei, se părea că este încă prea devreme pentru a rămâne singură.
        -  Fetelor, m-am gândit să mai veniţi până  la mine.
        -  Păi de câte ori vrei să-ţi admirăm „apartamentul”?De când te-ai mutat în această zonă de elită, noi tot la tine venim.
        -  Haideţi, zău, doar e la doi paşi distanţă.
        -  Ai ceva bun?
        - Plăcintă cu vişine! E destul de bun?

2
        -  Vişine din borcan? Vered se pricepe la nuanţe.
        -  Nu din borcan, nu din cutie, ci vişine proaspete din piaţa Carmel.
Rozica sări în picioare.
        -  Dacă tu ai dat 25 de şekeli pentru 1 kg  de vişine ca să ne înviţi pe noi la plăcintă, atunci
meriţi să urcăm, la tine  . . . ca să mai vedem o dată apartamentul.
        -  Chiar dacă a douazecea oară, eu zic să mergem  să vedem cum de ai gătit tu vişine în aprilie . . . .
Continuară discuţia în timp ce o urmau pe Şoşi pe scări până la etajul doi. Rozica avea grijă să tot apese butonul pentru luminarea casei scărilor.
Şoşi mergea prima, având cheile deja pregătite în mână , gata să deschidă uşa.Deodată făcu un semn brusc şi le opri pe celelalte două ce veneau în urma ei, cu un sâsâit prelung.
Vered, cea mai înaltă, aruncă o privire peste capul lui Şoşi şi înţelese imediat că se întâmplă ceva ciudat. Rozi o împinse cu degetul pe spate şi începea întrebarea „ce se întâmplă”, dar fără s-o continue. Căci Vered întoarse capul suficient de repede pentru a-i pune un deget peste buze, mimând doar răspunsul : taci, . . . uşa este întredeschisă.
Şoşana la rândul ei le arată în ce colţ  să se oprească şi ea înaintă spre uşă, mărind crăpătura foarte încet, pentru a nu fi auzită. Mai făcu un semn că ea are de gând să se strecoare în casă, iar ele să pregătească telefonul, un cerc în jurul urechii. Apoi dispăru în semiîntunericul din  interior.
Uşa de la intrare dădea direct în salon, iar în dreapta era o mică bucătărie, având o deschidere  acoperită cu o perdea din pluş. Şoşi i-a promis lui Vered să instaleze acolo o uşă glisantă în locul  perdelei de”teatru”, dar deocamdată a amânat-o pentru  altădată când va avea bani. Acuma i-a prins bine să se poată strecura neauzită în spatele peredelei  de unde a văzut că în bucătărie nu era nimeni.
A înaintat deci în vârful picioarelor şi s-a apropiat tiptil de geamul care despărţea bucătăria de salon.Foştii propietari au folosit probabil acest geam deschis pentru a introduce mâncarea în sufragerie fără a face ocoluri.Şoşi a pus două ghivece de flori pe pervaz, neavând nevoie de sufragerie. Acuma putea să privească nestingherită printre cele două ghivece spre cameră, unde ea şi-a aranjat un salonaş cochet, care înainta pâna la uşa ce dădea spre balconul mare şi închis. Acolo avea un foltoliu cu o măsuţă în dreptul ferestrei, care se deschidea spre parcul cinematecii, iar la peretele opus era o canapea destul de comodă pe care dormea ea toată vara- adică 7-8 luni pe an.Şoşi observă o mişcare pe balcon şi inima începu să-i bată cu putere.Deci nu era singură în casă, mai era şi un hoţ.
     „ -  Calmează-te femeie că nu eşti singură, prietenele tale aşteaptă pe casa scărilor gata să strige după ajutor şi să cheme poliţia.Acuma fii calmă şi vezi ce se întâmplă.”
Gândul acesta o linişti şi deodată începu să acţioneze de parcă ieşise din propria ei persoană  şi era altcineva, care îi dădea ordine şi îi dirija fiecare mişcare.
        -  Acuma nu respira, ca să nu te audă.Aşteaptă să-l vezi mai întâi cum arată.O fi înarmat, fioros, criminal?
Uşa balconului scârţâi puţin şi îl văzu : un bărbat tânăr, până în 30, nu prea înalt ( Vered l-ar nimeri în creştetul capului), îmbrăcat obişnuit , ca toţi tinerii.Nu ducea nimic în mână, deci acolo n-a găsit nimic.Acuma va căuta ceva în salon, îşi zise Şoşi şi în clipa aceea îşi aminti că a văzut imagini urâte de tot la ştirile T.V. , cum au fost bătute nişte persoane în vârstă de către tineri ca acesta, numai de supărare că nu au găsit nimic valoros de furat. Atunci o apucă un nou val de spaimă şi dorinţa aprigă de a ţâşni pe uşă afară şi de a fugi împreună cu fetele.Dar curiozitatea o înţepeni lângă fereastră. „Trebuie să văd ce face!îşi impuse ea. Dacă mă descoperă , îl lovesc cu un ghiveci.”
Continuă să-l privească-Băiatul se învârti de câteva ori prin cameră. Se opri în dreptul

3
televizorului făcu un gest pe înţelesul  oricui :” nu merită!” Apoi deschise sertarul de sus al bufetului, scotoci puţin şi scoase ceasul- medalion prins pe un lănţişor de aur.
Îl puse pe televizor şi continuă cu următorul sertar, unde erau tacâmuri acoperite cu faţa de masă albă, cea pentru oaspeţi. El trânti la loc sertarul şi se apleacă căutând alt sertar, dar nu mai era nici unul.În schimb alături se află dulăpiorul cu muzică bună ; plăci vechi, C.D.-uri şi două rafturi de cărţi.
Băiatul deschise larg uşile şi se lăsă în jos, privind înăuntru cu atenţie.La un moment dat se aşeza pe jos , pe covor şi începu să scoată cărţile.
 „Măi să fie! Ce face acolo puştiul, doar nu crede că am pus bani între cărţi!”
Într-adevăr îl văzu răsfoind carte după carte, citind titlurile, pe urmă ultima copertă, apoi continuă scoţând  toate volumele şi aşezându-le în ordine lângă el .
La un moment dat, s-a oprit  la un volum de format mai mare, l-a deschis şi a început să-l citească.
„Dumnezeule mare, îşi zise Şoşana, ce fel de hoţ e ăsta, adică a venit la mine ca la bibliotecă?”tânărul se spijini de dulap şi ridică cartea în  direcţia balconului pentru a prinde ultima lumină , continuând să citească.
„ Să-i aprind lumina ca să-i ofer condiţii mai bune!Şoşi aproape izbucni în râs.dar realiză în clipa aceea că ar putea cu un mic efort să vadă ce cărţi citeşte hoţul ei. Îşi vârî nasul între cele două ghivece ca să-şi apropie privirea de mâinile bărbatului ; oricum el nu se mai uita în nici o direcţie în afară de paginile cărţii.
După formă şi mărime, Şoşana înţelese cu ce se ocupă omul.Avea în fundul dulapului vreo trei cărţi vechi rămase de la bunicii ei, ca singura moştenire pe care o aveau pentru ea. Deşi nu ştia să citească ruseşte,ea şi-a notat undeva că acest volum era un roman al scriitorului Fiodor Dostoievski, că se numea „Fraţii Karamazov” şi o dată, cu mulţi ani în urmă bunicul i-a povestit despre autor, despre Rusia din secolul XIX şi i-a relatat pe scurt conţinutul romanului. Bunicul era un om şcolit, avea şi nişte diplome pe care Şoşi le păstra între paginile „moştenirii”.
„Să-şi ia banii toţi din casă, dar nu amintirile mele de la bunici”, gândi Şoşana şi tot atunci zămbi : care bani?Poate o să-mi arate el unde se găsesc banii mei.
Urmărind această scenă stranie, Şoşana a pierdut noţiunea timpului!de cât timp stă ea acolo şi urmăreşte un hoţ care citeşte cărţile ei vechi?Oare este devreme?Sau s-a făcut târziu?În cameră se făcu tot mai întuneric.Tânărul se ridică, înalţă braţele într-un gest care poate însemna multe: n-am găsit nimic, nu-i nimic de furat în  casa asta, voi încerca în altă parte, sau poate” dă-l dracului de furat, nu sunt în stare şi nu mă pricep ; nu sunt hoţ!”
Se aplecă şi aranjă la loc toate cărţile în dulap,în afară de „Fraţii Karamazov”.Ţinu cartea câteva clipe în mână ca şi cum era în cumpănă grea : „ o iau cu mine sau o las aici?”Apoi se hătărî: luă cartea sub braţul stâng şi cu mâna dreaptă apucă ceasul legat de lanţul de aur.Îl cântări o clipă în mână şi îl aruncă înapoi cu dispreţ în sertar.Din cauza întunericului nu şi-a dat Şoşi seama dacă omul dispreţuia ceasul ei, aproape lipsit de valoare sau pe sine însuşi?
El se îndreptă spre uşă cu fruntea sus şi pasul apăsat.Era sigur că nu l-a văzut nimeni sau era mândru de propria sa persoană?
În clipa când a deschis uşa  Şoşi a mişcat perseaua , îndeajuns pentru a obţine o mică crăpătură prin care să-şi vadă oaspetele îndeaproape.Pentru o clipă privirile lor se întâlniră. Bărbatul tresări puternic, stătu o secundă s-o privească în ochi, după care a ţâşnit ca împins de un resort şi dus a fost. Fetele nici n-au reuşit să-l vadă cum arată din cauza vitezei cu care se „topea” pe scări înspre ieşire.Doar Şoşana a înţeles în fracţiunea aceea de secundă privirea vinovată şi ruşinată a tânărului.
Fetele au năvălit în casă, speriate ,în panică, ţipând care mai de care, pipăind-o pe Şoşi dacă e întreagă, dacă a fost lovită, jefuită.

4
        -  Calmaţi-vă, strigă ea. Gata ,este totul în regulă, nu m-a bătut, nu m-a omorât , nu m-a jefuit.Omul a plecat şi nu o să se mai întoarcă, nici la mine, nici în altă parte.
        -  De unde ştii? strigă Vered ,cheamă poliţia!
        -  Stai cuminte, nu-i nevoie de poliţie.L-am urmărit pe tânăr prin geamul acesta şi l-am privit în ochi. El nu este hoţ!
        -  Ce te face să crezi? Întreabă Rozi, mai moale.
        -  Îmi închipui că omul este la mare ananghie şi din disperare a vrut şi el să-şi încerce norocul într-o casă de bogătaşi.Şi unde a nimerit?Mai întâi la o uşă veche, simplă, care se deschide la prima atingere.A intrat dar nu a ştiut ce să caute, unde să caute, aşa că s-a învârtit fără să se grăbească , cum trebuia s-o facă un hoţ cu experianţă.A scotocit prin dulapul cu cărţi, dar în loc să caute bani, s-a aşezat pe jos, ca să citească litaratură clasică pe ruseşte.
De data aceasta cele două prietene au încremenit privind-o cu gura căscată.Vered îşi reveni prima.
        -  Ţi-a luat ceva preţios până la urmă?
        -  Da şi nu. Mi-a luat o carte, un roman de Dostoievski. La un magazin de anticariat va obţine în jur de 30 de şekeli pentru carte. Dar se pare că el nu o vinde, el vrea s-o citească.
Însă această carte pentru mine avea o valoare sentimentală.Moştenire de la bunicul, tatăl mamei.
        -  Cum s-ar zice , el tot te-a jefuit, sări Vered.
- Nu, nu m-a jefuit, puteam să o iau înapoi în momentul când m-a zărit, dar nu am
 făcut-o.Am lăsat şi eu cuiva o moştenire.Vedeţi voi, tot nu aveam eu moştenitori.
        - Fie, dacă vrei tu aşa.Dar uşa când ai de gând s-o înlocuieşti?
        -  Chiar măine dimineaţă va veni meşterul. Pun o uşă solidă şi gratii la ferestre şi balcon.
Rozica se aşeză însfârşit pe un fotoliu, îşi drese glasul şi întreabă puţin jenată :
        -  Şoşana, toate astea costă mulţi bani. Ai să faci faţă?Dacă este nevoie , noi două putem să te ajutăm.
         -  Nu, nu-i nevoie dragele mele.Banii sunt pregătiţi până la ultimul gruş.Ne-am înţeles fără probleme asupra preţului.Aşa că mâine lucrătorii fac treaba iar eu plătesc cheş şi gata.
        -  Stai puţin, strigă Vered, banii sunt în casă? Nu i-a luat hoţul?
        -  Sunt toţi în casă , în sertarul cu tacâmuri.Doar că el nu s-a gândit să ridice faţa de masă albă care acoperă tacâmurile.Vreţi să vedeţi?
Au izbucnit toate trei într-un râs isteric
După ce s-au potolit Şoşana a spus :
        -  Şi acuma să ne întărim cu nişte plăcinte cu vişine.Parcă pentru asta aţi urcat?!














5

Ce aduce clipa...

               Hedi S.Simon

Întunericul s-a lăsat devreme ,ca în toate serile de iarnă.Începutul lunii martie era încă foarte departe de sfârşitul iernii în oraşul de la poalele Tâmpei ,chiar dacă noi începusem să ne pregătim deja pentru sărbătoarea de Purim.Aceasta este sărbătoarea primăverii şi a bucuriilor,simbolizând momente istorice despre salvarea poporului evreu de furia duşmanilor în vremuri îndepărtate numărând milenii şi petrecute în locuri însorite de pe alt continent.Acuma însă nu ţineam cont de stratul gros de zăpadă în care ni se înfundau picioarele, deoarece  gândul ne ducea la întălnirea care va avea loc în curând cu prieteni mulţi în jurul unei mese festive, supraîncărcată cu ,,munţi,,de prăjiturele coapte în forma pălăriei lui Haman,duşmanul care a fost învins în ziua de Purim ,salvându-se astfel viaţa stră-strămoşilor noştri. Despre toate acestea vorbeam în casă cu fetiţa noastră în seara de 4 martie 1977,povestindu-i despre momenele de groază trăite atunci de evrei, momente  urmate  de profunda uşurare la aflarea veştii despre eliberarea poporului de duşman.Şi de câte ori s-a mai repetat acest scenariu în viaţa evreilor de-alungul istoriei lor zbuciumate.!
Desigur că în continuarea serii am mai avut de răspuns la multe întrebări despre regina Ester şi în special despre costumaţia pe care trebuia s-o îmbrace fiica noastră după,, moda ,,rochiilor purtate de această regină legendară.
În această atmosferă prevestitoare de bucuria sărbătorii,ne-am ocupat locurile în jurul televizorului pentru a vedea ştirile serii,urmate de un film bulgar.După atât  de mulţi ani,cum de îmi mai aduc aminte ce film ni s-a transmis în seara aceea ? Fiindcă atunci ,tocmai în seara aceea la ora 21,22 a început clipa cea rea,clipa cea nefastă,care a frânt toate bucuriile prezente şi viitoare ale unei ţări întregi.La început noi nu am înţeles ce se întâmplă : oare dansează vecinii de la etajul de sus , ne-am întrebat, oare tremură scaunele de sub noi şi se mişcă lustra peste cap ? Numai în momentul când am observat că pereţii se înclină schimbându-şi poziţia normală ,iar ecranul televizorului s-a întunecat ,lăsând în urmă sute de puncte argintii- vestitoare ale dezastrului- am înţeles că în jurul nostru se petrece o catastrofă cum noi încă nu am trăit şi că ar trebui să întreprindem ceva.Eu am rostit cu o voce care nu era a mea : ,,cred că se cutremură pământul,,.Imediat după asta soţul a scos din priză aparatele electrice,a adunat paltoanele ,după care ne-a împins afară pe amânouă,fata şi cu mine,îmbrăcându-ne pe drum. Locuinţa noastră fiind la parter,ne-a luat o fracţiune de secundă să ajungem afară,pe spaţiul înzăpezit între blocuri.Abia atunci m-am speria,deoarece am recunoscut siluetele tuturor vecinilor de la etajele superioare,stând cu picioarele goale scufundate în zăpadă şi îmbrăcaţi doar în pijamale,aşa cum ieşiseră din paturi când a început cutremurul.Numai noi am ajuns ultimii, în clipa când pământul începu deja să se liniştească ,reluându-şi imperturbabil rotaţia fără de sfârşit în jurul axei sale.Ne-am întors în casă după ce s-au retras şi vecinii ,convinşi că ne aşteaptă o nouă pauză de vreo 30-40 de ani până ce pământul se va enerva încă o dată.În casă însă ,a urmat abia adevărata spaimă,când ne-am văzut deodată izolaţi de lume :televizorul era mort,staţiile de radio Bucureşti nu funcţionau,telefoanele amorţiseră într-o tăcere îngheţată.
Abia mult mai târziu,după miezul nopţii ,am auzit o voce cunoscută care anunţa în limba română despre cutremurul catastrofal care a avut loc în România.Nu era Radio Bucureşti,care continua să tacă.Ne vorbea staţia ,,Europa liberă,,transmiţând toate informaţiile despre cele petrecute,despre nenorocirea din capitală, numind cu lux de amânunte străzile şi clădirile dărâmate până la fundaţie ,inclusiv miile de oameni  morţi, surprinşi în interiorul apartamenelor dezbrăcaţi  ,sau chiar dormind .Crainicul continua să citească nume peste nume de oameni recunoscuţi sau de persoane prea bine cunoscute de întreaga naţiune.
În noaptea aceea nimeni nu a mai închis un ochi .Sărbătoarea de Purim a dispărut în ceaţă,uitată de tot pentru acel an.În schimb am plâns atunci şi în zilele care au urmat ,pentru miile de victime necunoscute,ca şi pentru oamenii mari pe care îi admiram şi îi iubeam.Am plâns şi pentru blocul ,,Casatta,, pentru ,,Carlton,,- căzut a doua oară în ultimii 40 de ani şi pentru multe alte locuri minunate,care au luat cu ele minunatul Bucureşti de altădată,chiar dacă ulterior au fost reconstruite frumos, măreţ dar...prea modern.Aşa dar o clipă,una singură,a dărâmat o lume,a luat cu ea pe Doina Badea şi pe Toma Caragiu,şi câţi alţii,pe care nu-i poate reconstrui nici un arhitect,nu-i poate înlocui nimeni pe lumea asta,deoarece au fost unici .Până şi astăzi,după 36 de ani, mi se umezesc ochii ori de câte ori aud vocea inconfundabilă -puternică dar caldă şi catifelată totodată-a Doinei Badea,care pătrunde adânc până în sufletul ascultătorului cum nu a mai fost alta, sau încă nu am încetat să mă întristez auzindu-l pe Toma Caragiu prezentând un umor ,,cu dinţi ascuţiţi,,care te făcea să gândeşti profund la fiecare cuvânt ,care numai vesel nu era.
Iată ce se întâmplă când se revoltă natura împotriva omului ; se înfurie pe omenire ,luând cu ea pe cine nu trebuie şi lăsând pe pământ tocmai pe cei care vor continua s-o înfurie.Iar pedepsele se tot repetă.Fără avertismente,fără a ne lăsa timp de pregătire.Urgia vine şi pleacă într-o clipă.Dar ce lasă în urma ei ?....