Niciodată  nu e prea târziu.

                            Hedi S.Simon

Miri o aştepta pe sora ei  la aeroportul Ben Gurion a doua oară în ultimul an.Cu opt luni în urmă Ţila şi-a mai intrerupt o dată activitatea din New-York pentru a nu lipsi de acasă  în clipa cea mai dureroasă din viaţa lor de până acum : mama lor murise subit,iar Miri sora cea mare nu concepea ca înmormântarea să aibe loc fără prezenţa ambelor fiice.Nu aveau alte rude,familia lor fiind alcătuită doar din trei persoane : mama,Lea Wasserman cu fetele ei Miriam şi Ţila. Tatăl a murit cu ani în urmă,în războiul de Yom Kipur.Copilele erau mici pe vremea aceea,dar au înţeles totuşi situaţia : tata nu se va mai întoarce niciodată,iar ele au rămas singure  cu mama , într-o casă tristă în care nu intra aproape nimeni ,în afară de câteva vecine cumsecade.Au înţeles destul de repede că trebuie să suporte sărăcia cu fruntea sus şi să-şi sprijine mama în lupta ei permanentă de a se menţine la suprafaţă ,de a salva aparenţele.
Cu anii lucrurile s-au mai îndreptat .Lea a reuşit să-şi stăpânească suferinţa pentru pierderea bărbatului deoarece s-a simţit datoare să-şi protejeze fetiţele,să nu le amărească şi lor copilăria. Copilele erau pentru ea lumina ochilor,paiul de care s-a agăţat ca să supravieţuiască morţii bărbatului adorat.Pe el l-a întălnit într-un orfelinat în primele zile după eliberarea din lagăr,când copiii orfani au fost adunaţi de pe drumuri şi adăpostiţi pentru a-i însănătoşi fizic şi sufleteşte. Amândoi abia împliniseră 15 ani.S-au împrietenit deoarece vorbeau aceeaşi limbă,fiind originari din Nordul  Transilvaniei,de unde evreii au fost predaţi ungurilor şi germanilor  pentru a fi deportaţi în lagărele de exterminare.Părinţii lor şi-au găsit acolo sfârşitul tragic.
Lea Swartz şi Nathan Wasserman au supravieţuit ,iar prietenia lor i-a ajutat să revină la o viaţă normală datorită sentimentului  de,,împreună,,.Şi-au creat o mică familie cu mult timp înainte de a se căsători.Unii dintre colegii de internat chiar credeau că cei doi sunt fraţi.După ce au ajuns în ţară venind direct din Cipru,Nathan a devenit soldat înainte de a împlini vârsta milităriei ,deoarece ţara era cuprinsă de flăcările războiului de independenţă.Când viaţa s-a normalizat şi oamenii au început să trăiasc cu adevărat,cei doi tineri s-au simţit destul de maturi pentru a se căsători .Ei au depăşit foarte uşor prima perioadă dificilă din ţară,pentru un motiv uşor de înţeles : după toate încercările prin care au trecut, totul li se părea minunat,nu-şi doreau nimic mai mult decât aveau alţii,fiecare lucru nou obţinut ,oricât de mic ,pentru cei doi era un prilej de fericire. Ce mai,oameni modeşti şi fericiţi în sărăcia lor.Pe urmă li s-a întâmplat o mică minune : un avocat cunoscut pentru priceperea sa de a alcătui dosare pentru supravieţuitorii Holocaustului a obţinut şi pentru Lea şi Nathan Wasserman o sumă frumoasă în mărci drept despăgubire pentru suferinţe şi pierderi,ca şi o rentă lunară.Avocatul ,dr.Grunberg ,om cinstit şi cumsecade,s-a bucurat să înmâneze tinerei perechi dovada transferului bancar ,care lor li se părea a fi o adevărată avere.Lea i-a şi spus avocatului că aceşti bani nu valorează viaţa părinţilor lor,dar sărăcia îi determină să-i accepte,chiar dacă nu ştie ce să facă cu ei.Domnul Grunberg,şi-a dat seama că are de-a-face cu doi tineri total nepregătiţi pentru viaţă .De aceea s-a hotărât să-i ajute : i-a sfătuit să-şi deschidă o mică afacere care să le asigure existenţa zilnică.De pildă un chiosc cu dulciuri. Împreună cu renta care va intra lunar ei îşi vor putea cumpăra un mic apartament în rate şi vor avea un trai destul de confortabil ,ca şi mulţi alţi cetăţeni.Restul sumei ,cu permisiunea lor,el,domnul avocat o va învesti în aşa fel,ca să aibe şi bani la bătrâneţe. ,,Omul trebuie să se gândească şi la o pensie chiar din tinereţe ,căci anii trec fără să ne dăm seama,,- aşa a spus el. Wassermanii au fost de accord să semneze toate hărtiile pe care le-a pregătit domnul Grunberg, chiar în dublu exemplar,deoarece aveau toată încrederea în cinstea şi priceperea acestui domn. Un set cu hărtii a rămas la avocat ,încuiat într-un fişier metalic.Al doilea l-a primit Nathan în mână cu menţiunea să-l păstreze bine ,într-un loc sigur din casă ,până ce va fi nevoie. Când ?Nu au întrebat.
Şi aşa Lea şi Nathan şi-au deschis într-o nişă dintre două clădiri o mică prăvălioară unde vindeau lapte şi pâine proaspătă în toate dimineţile vecinilor din apropiere.Deseori Nathan trăgea o fugă să livreze ,,marfa,,chiar la uşa clientului. În cursul zilei se mai opreau elevii să cumpere dulciuri,iar serile băieţii se opreau cu câte o domnişoară ca s-o invite la un pahar cu sifon pe lângă un cub cu rahat proaspăt mirosind a zmeură sau trandafiri.Pe scurt,familia Wasserman a intrat cu dreptul în viaţă : chiar dacă amândoi lucrau cât era ziua de mare,aveau un câştig asigurat cu care trăiau binişor şi plăteau regulat ratele pentru casă.Când s-au născut cele două fetiţe Miriam şi Ţila la un interval de doi ani fericirea lor s-a împlinit cu totul.Dar din păcate,a ţinut doar câţiva ani.După ce Nathan a căzut în război nimic nu mai era ca înainte.Până şi prăvălioara nu mai aducea venituri ca înainte : au apărut ca ciupercile după ploaie supermarkete,cofetării,cafenele,restaurante. Sifonul cu rahat au rămas de domeniul istoriei,iar elevii primeau ciocolate importate din Belgia şi Elveţia.Aşa că Lea a rămas doar cu clientele de dimineaţă,cărora ea le ducea acasă pâinea şi laptele. Cu trecerea anilor şi fetele au preluat o parte din comenzi. Ca s-o cruţe pe mama de drumuri ,dar mai cu seamă că ele primeau de obicei şi câte un ,,bacşiş,,- un bănuţ cadou de la vecinele care le cunoşteau de mici.Acuma Miriam a ajuns în ultima clasă de liceu, iar Ţila mai avea doi ani. Au ajutat mărcile care veneau din Germania cu punctualitate ,plus muncile suplimentare pe care le făcea Lea după mesele sau seara pe la vecinele ei.Ea avea un principiu sănătos : ,,nici o muncă nu mă jigneşte,atâta timp cât o fac pentru copiii mei .,,Lea avea un vis,şi anume ca fetele să facă studii,să devină doamne,aşa cum ea nu a reuşit să fie.
Şi fetele au răzbit.În anii de servici militar au primit aprobarea să lucreze în zilele de sfârşit de săptămână .Au economisit fiecare bănuţ şi au pornit la drum.Miriam a studiat medicină ,Ţila a devenit ziaristă.Amândouă au muncit în anii de studenţie oriunde s-a putut intra la o muncă temporară, şi asta a  uşurat-o pe mama de grija taxelor de studii .După absolvire Ţila a fost angajată la Radio şi s-a mutat în Ierusalim .Miriam a obţinut un post de medic de familie la o policlinică Makabi din Haifa.Era mulţumită să rămână aproape de casa părintească din Kiriath Haim,unde aproape zilnic trăgea o fugă să vadă de mama.Sau mai târziu,când a născut doi copii,mama venea mai des pe la  ei, ca să îngrijească nepoţii.Acuma Lea era din nou fericită. Sau aproape,căci şi fericirea este relativă,mereu lipseşte ceva ca s-o facă  să fie totală .- ,,Dacă era şi Nathan aici ca să se bucure de nepoţi,,! sau ,,Dacă aveam ceva avere ca să las şi eu o moştenire nepoţilor !.Altfel cum o să-şi amintească  ei de mine ?,,Degeaba îi spunea Miriam să nu-şi facă griji,nepoţii o să răzbată la fel cum a reuşit ea şi sora ei.Nici ele nu au primit moşteniri,la fel nici părinţii lor.Fiecare trebuie să-şi facă singur viaţa.,,Lea însă continua să viseze la viitorul nepoţilor la care ea nu va putea să contribuie.Şi când vor fi şi alţi nepoţi,din partea lui Ţila ?
Pe aceştia nu a mai apucat să-i vadă.A părăsit această lume înainte ca Ţila să se fi măritat. Ea era preocupată de studii ,nicidecum de măritiş.Aşa a ajuns să-şi pregătească doctoratul în America ,la Universitatea din New-York .Tocmai acuma ,înainte de definitivarea lucrării de doctorat au intervenit necazurile cu mama.Dar, studiile se pot amâna,însă  problemele de familie în nici un caz.
Iat-o deci în maşina lui Miriam,gonind spre Haifa.Ce s-a întâmplat atât de urgent ca sora ei s-o cheme într-un moment atât de nepotrivit ?Miri îi spune că putea să nu vină dacă era atât de complicat pentru ea,însă prezenţa ei  este totuşi  binevenită ,căci fără ea nu poate rezolva o problemă urgentă.Ce s-a întâmplat ?A fost contactată într-o zi de un avocat pe nume Grunberg.Ele au auzit în casă vorbe bune despre acest domn.Dar după câteva clipe de discuţie ea,Miri, a înţeles că nu vorbeşte cu avocatul părinţilor,care a decedat cu vreo trei ani în urmă,ci cu fiul acestuia,care a preluat biroul de avocatură de la tatăl său.Acum de curând tânărul domn şi-a făcut timp să facă ordine cu ,,alte Sachen,, păstrate de taică-său într-un fişier metalic,pe care vrea să-l elibereze de hărtii ,,antice,, şi apoi să-l arunce.Şi aşa a dat de un dosar datat din 1953,referitor la o investiţie făcută pentru o familie Wasserman –Lea şi Nathan- din Kiriath-Haim .După multe căutări a aflat de existenţa a două fiice,moştenitoare ale investiţiei respective.,, Mi-a dat adresa şi orele când îl putem găsi la birou,dar cu condiţia să venim amândouă şi să aducem dosarul al doilea ,care trebuia să fie în posesia părinţilor noştri.Dacă nici tu nu ştii unde este acest dosar,avem o problemă,,Ţila,mai practică,a ripostat că nu există probleme nerezolvabile,prin urmare vor căuta în casa părintească ,unde mama l-a păstrat précis într-un loc sigur.,,Doar că noi va trebui avem răbdare. ,,Nimic nu se pierde,doar se rătăceşte pe undeva,iar noi vom descoperi locul. ,, Zis şi făcut.
A doua zi surorile au pornit devreme spre casa părintească.Aveau emoţii amândouă.Din ziua sfinţirii monumentului la mărmântul mamei ele nu au mai intrat în apartament.Acuma au deschis larg ferestrele ca să aerisească,în timp ce gândeau de unde să înceapă căutarea.Cunoşteau toate colţurile acestei case în care au crescut,cu atât mai puţin credeau că ar fi putut exista un lucru de care nici una din ele să nu ştie.--,,Cred că şi mama a uitat că a văzut vreun dosar în viaţa ei.Ea ne-ar fi povestit despre ceva atât de important,,-zise Miriam.Dar Ţila era de altă părere :,,Mama nu ne-a povestit niciodată despre lucruri lipsite de însemnătate în ochii ei. Ia să ne gândim ce ar putea fi pentru ea un fleac,ceva ce nu merită atenţie .Hai să căutăm .,,
O luară cu începutul : dulapurile, buzunarele hainelor ,lada de sub pat unde se ţinea aşternutul ; au răsturnat prosoapele,sertarele cu lenjeria intimă,şi altele,dar nicăieri nu se vedea nici o urmă de dosar.La un moment dat Miri a propus ca să adune într-un sac de plastic hainele şi lenjeria de pat,pentru a le trimite la un centru de colectare a donaţiilor pentru oameni nevoiaşi.-,,O.K.,De ce nu ? Pune-le mai bine în valizele acelea de pe dulap în loc să trimiţi saci .De ce să jignim oamenii ?,,Se urcă chiar ea pe un scăunel şi trase jos valizele.Una se deschise brusc,lăsând să cadă o ploaie de hărtii de toate mărimile.Erau chitanţele de plată  pentru gaz,curent electric,apă… din cel puţin ultimii zece ani.
- Doamne,astea trebuie aruncate imediat,zise Miri, uite ce păstra mama !Dă-mi punga să le îndes acolo, ca să le aruncăm la plecare.
Când ultima hărtie se lăsă să cadă în pungă, au văzut pe fundul valizei  lipit un dosar : îngălbenit de vreme şi închis bine cu un nasture la mijloc şi două clame metalice în margini.Ţipi strigă prima : ,,Surioară, l-am găsit !Este neatens din anul 1953.Nici măcar tata nu a fost curios să-l deschidă.
Au lăsat casa  răsturnată după atâtea căutări şi  au pornit în goană către biroul avocatului.Le-a luat aproape o oră să ajungă în Haifa,din cauza circulaţiei intense .Pe drum Miri a mormâit :  şi noi două  suntem …exact ca părinţii noştri : ne grăbim să aflăm ce va găsi avocatul în dosar,dar noi nu îndrăznim să-l deschidem.Numai să-l mai găsim,altfel murim de curiozitate până mâine,că  tot nu vom arunca o privire ce scrie acolo.
Izbucniră în râs. Însă nu  mai era cazul să umble la hărtii,deoarece avocatul era prezent,le aştepta şi o făcură împreună.Adică el compară ambele dosare, cel din dulapul metalic cu cel păstrat de părinţii fetelor ,cercetă semnăturile,după aceea le dădu explicaţii :
- Cu mulţi ani în urmă tatăl meu alcătuia dosarele de despăgubiri din Germania pentru supravieţuitorii lagărelor.Astfel au ajuns la el şi părinţii voştri şi după cum ştiţi ,le-a rezolvat toate problemele.În sensul că au primit o sumă mare ca despăgubiri şi o rentă lunară,care probabil i-a ajutat în viaţa de toate zilele. Acuma să vă spun ce a scris tata pentru mine,chiar atunci când a închis acest dosar.El ştia că eu voi fi în curând avocat şi că voi prelua biroul…într-o bună zi.A fost rea ziua aceea,căci tata a murit şi abia atunci am preluat eu treburile.Deci,tata îmi explică că are doi clienţi nişte copii neştiutori,că îi pare rău de ei,deoarece este convins că nu se vor descurca cu administrarea banilor,de aceea le-a cerut permisiunea să plaseze o parte din suma de bani în numele lor,pentru ca ei să-i scoată la nevoie,sau mai bine să-i păstreze ,ca bani de pensie.Ei au semnat înţelegerea şi fiecare a păstrat o copie.
După un timp s-a ivit o ocazie bună de plasare a sumei familiei Wasserman şi anume,s-a cumpărat pentru ei o parcelă bunicică de pământ.Ei nu au ştiut,pe vremea aceea nu era o alegere prea fericită,dar tatăl meu avea fleur pentru afaceri.A avut dreptate,o companie care construieşte acum  în zona unde se află  pământul vostru oferă mulţi bani ca să-l obţină .Această parcelă le lipseşte ca să completeze un cartier elegant.Am şi luat  legătura cu ei,mi-au făcut oferta,dar am spus că trebuie să întreb proprietarii.
--Care este oferta ?întrebă Ţipi cu o voce calmă.
Avocatul cercetă o hărtiuţă,apoi rosti şi el cu o voce liniştită : …cinci milioane de dolari…
----Ccceee??? –amândouă au sărit ca arse.Este serioasă propunerea asta  ?
--Se mai poate negocia,dacă îmi cereţi. Să acţionez ?
--Nu ! nu !
--Lor le arde pământul sub picioare,haideţi să negociem !
--În nici un caz,zise Miri.Încheiaţi afacerea,stabiliţi suma care vi se cuvine şi spuneţi când se rezolvă tot restul.
-Foarte curând,dacă doriţi voi două.Constructorul stă cu banii în mână.Vă voi suna mâine în cursul dimineţii.
Cele două surori au ieşit năucite din birou.Până în casa lui Miriam nici una nu a scos un cuvânt.Numai după aceea s-au dezlânţuit : au plâns,au recapitulat momente din copilărie,şi-au amintit cât de greu a muncit mama pentru ele,fără să ştie că există o mică comoară care ar fi salvat-o de greu.—Ce-i şi cu viaţa asta,cel puţin dacă s-ar fi bucurat o clipă de banii ei.Nici nu ştii cât a regretat mama  în ultimii ani pentru că nu are nici o moştenire pentru nepoţii ei.Mereu spunea că cel puţin ei să-şi fi făcut studiile în linişte fără să lupte pentru a se întreţine,cum am fost noi două  nevoite să luptăm.
--Mirale,uite că totul se răsplăteşte în viaţa asta.Nepoţii ei vor avea destui bani ca să studieze şi să trăiască bine,mult mai bine decât a trăit ea şi tata.
Dacă mama ar fi  cu noi şi simt că e pe undeva alături de noi, ea ar afla cel puţin că dorinţele ei s-au împlinit,chiar dacă atât de târziu.
--Dar niciodată nu-i prea târziu atunci când se împlineşte o dorinţă ! Aşa cel puţin spunea mereu mama.Oricând vine o bucurie,ea este binevenită !

Descurcăreţul

Piaţa Romană răsuna de glasurile vesele ale câtorva sute de studenţi. Ciripitul vesel al fetelor nu putea fi acoperit de replicile vocilor îngroşate ale colegilor – aproape bărbaţi- ,dar nici de huruitul ascuţit al autobuzelor care stopau în staţia din apropierea Academiei de Ştiinţe Economice.Dar nu,pe vremea când a început povestea noastră ,această instituţie era cunoscută sub denumirea prescurtată de ,,I.S.E.P.,,Adică,tot ştiinţe economice se învăţau aici.Pe scurt,suntem în toamna anului 196...,în primele zile ale anului de învăţământ.
Tinerii se adunau grupuri-grupuri,în special bobocii, fericiţii timizi care şi-au găsit recent numele pe lista celor reuşiţi la examenul de admitere.Semânau cu pinguinii lipiţi unii de alţii pentru a se apăra de cumplitul ger polar sau de duşmani potenţiali , în cazul de faţă  de privirile curioase sau ironice ale ,,celor mari,,ca şi de aerul de superioritate cu care îi măsurau de la o distanţă respectabilă. Unul singur dintre studenţii cu vechime s-a apropiat de noii veniţi,cu o figură binevoitoare şi  mâna întinsă.
-- Sunt Dan Ţuk,din anul III. Haideţi să ne cunoaştem,doar suntem colegi !
Tinerii ,după o clipă de ezitare ,s-au prezentat unul după altul,bucuroşi că deja au legat cunoştinţe printre studenţii cu vechime,că atât de repede au fost  acceptaţi. Dan era o apariţie plăcută şi utilă  pentru începători cum erau ei .Fetele l-au acceptat pe loc,deoarece înainte de orice tânărul era o prezenţă deosebit de agreabilă. Mai mult,era un ,,bărbat bine,,în toată legea.Înalt, alură sportivă,un şaten cu ochi verzi,putea fi considerat chiar frumos.Şi pe lângă asta era atât de amabil cu toată lumea, în special cu fetele,dând fiecăreia impresia că tocmai ea este ,,cea mai...,, şi numai ei i se adresează.Tot aşa şi băieţii concurau pentru prietenia lui Dan, iar în primele două săptămâni  a devenit ,,şeful bobocilor,,.El s-a oferit să-i îndrume în viaţa studenţească, le explica unde sunt sălile de studiu,unde se ţin cursurile şi seminariile,dar mai ales le povestea despre profesori. Ca să ştie ce trebuia ştiut despre fiecare, cine este mai îngăduitor,cine mai pretenţios sau chiar sever. Tot Dan a fost acela care i-a condus pe bobocei la cinematografele bucureştene, la cofetării sau la o bere-cu băieţii.
Într-un cuvânt,nu degeaba l-au poreclit colegii din anul III--,,Cloşca cu pui,,.La sfârşitul primului semestru ,înainte de examene,Dan a cerut la rândul său un ajutor de la ,,puişorii,,săi : avea nevoie să i se copieze diferite texte ,pe care el trebuia să le aprofundeze pentru lucrarea scrisă. Evident că s-au oferit toţi.Ce nu făceau ei pentru amicul lor ?După aceea înainte de fiecare examen făceau acelaşi lucru,copiau texte întregi pentru Dănuţ Ţuk, numai cei cu scris frumos  şi citeţ.După vacanţe primeau întotdeauna invitaţii generoase la câte o masă festivă,sau la un spectacol.Dan era mulţumit că a mai trecut cu bine un an universitar,iar prietenii mai tineri erau fericiţi să fi contribuit la succesele sale.După absolvire Dan a învitat o mulţime de colegi la un mic banchet care a avut loc la restaurantul ,,Pescăruşul,,din parcul Herăstrău.Nu au lipsit de la petrecere nici puişorii lui Dan,care acuma nu mai erau ,,boboci,,ci absolvenţi ai anului III.La sfârşitul petrecerii s-au îmbrăţişat,şi-au strâns mâinile,fetele au lăcrimat,hotărând ca să nu piardă legătura,fiindcă prietenia lor nu se va opri o dată cu acest moment.Cel mai afectat de această despărţire a fost Andu Pietraru,amicul cel mai apropiat de Dan,acela care îi făcea cele mai multe copii după materiale diferite la biblioteca universitară.Ba îi făcea şi traduceri din engleză,iar Dan îi spunea deseori că tocmai aceste lucrări l-au ajutat cel mai mult în toţi anii.Dar într-o zi o să-i prindă bine şi lui Andu că s-a străduit atâta  copiindu-i textele ,mai ales că el Dan,se va revanşa faţă de el la timpul potrivit.
A mai trecut un an ,a trecut încă unul.Dan Ţuk nu a mai venit pe la facultate ca să-şi vadă colegii .Într-una din zile,într-o pauză,erau împrăştiaţi pe culoar,când un aparat de radio deschis de cineva a transmis o emisiune economică pe  care toţi erau intereasaţi s-o asculte. Cu atât mai mult ,cu cât şi-au dat seama că vocea cunoscută a crainicului era a prietenului lor comun Dănuţ. În liniştea care s-a instalat pe tot coridorul,cineva a izbucnit cu câteva vorbe usturătoare :,,Descurcăreţ mai era tipul acesta.A trecut toţi anii de studii  copiind şmechereşte la toate examenele.Mereu era pregătit cu foi întregi pe care avea întreaga materie la toate obiectele, nu cu simple fiţuici cum mai obişnuiesc uneori  să ascundă studenţii .Pe el nu l-a prins niciodată nici un profesor,cică era simpatic,mai ales  doamnele îl îndrăgeau şi niciodată nu l-a bănuit nimeni de fraude . Uite,cu ,,cinstea,, asta se reuşeşte bine în viaţă.Îşi face omul stagiul la radio,ce să zic...! După acest discurs prietenii lui Dan au îngheţat de surpriză,apoi au înţeles de unde veneau foile cu materia pentru copiat.Timp de trei ani,chiar ei le-au scris pentru dragul lor Dan Ţuk.
Pe urmă şi ei au absolvit şi s-au împrăştiat,fiecare cu soarta lui : unii au plecat la ţară să-şi facă stagiul.Alţii,ca Andu Pietraru a ajuns în Israel.O perioadă a luptat cu viaţa,ca orice nou venit,a trecut şi prin războiul din Liban.Pe urmă lucrurile s-au aranjat .A găsit un servici bun ca economist ,s-a însurat cu o fată drăguţă,profesoară de istorie,şi-au cumpărat casă.
Serile îi plăcea să urmărească ştirile de la ora 9,ca să afle ce s-a mai petrecut în ziua aceea.Deodată atenţia i-a fost atrasă de o şedinţă în parlament.Primul Ministru a anunţat că şeful Comisiei financiare a parlamentului a demisionat din motive de sănătate ,iar ca să nu creeze un gol într-un domeniu atât de important , domnia sa numeşte imediat în locul acestuia pe deputatul  domnul  prof. Dr.Dan Zucher pe postul  vacant . Când acesta s-a ridicat să rostească prima cuvântare în noua funcţie, Andu l-a recunoscut pe colegul său de facultate pentru care nu o dată traducea pagini întregi din revistele de specialitate în engleză.
-Oare cine ţi-a mai făcut foile pentru examenul de doctorat,descurcăreţule ? – a vorbit Andu cu sine însuşi.
-Ce ai spus ?l-a întrebat soţia mirată că vorbea singur,cu propria persoană.
-A,nimic,chiar nimic !O amintire din altă viaţă. Fiecare îşi are fantomele sale ; eu am crezut cândva că am un prieten.
Dar , se mai înşală omul...!

Viaţa unui om în 134 de pagini

                                   Hedi S.Simon

Am recitit cu deosebită plăcere cartea domnului Ivan Lungu întitulată în 2012 : ,,Maimuţele de dincolo de amintiri,,- a doua ediţie a volumului ,,File de amintiri,,apărută în 2005.A doua lectură a aceloraşi întămplări a fost la fel de plăcută, înşiruirea narativă m-a pasionat la fel ca şi prima oară,deşi multe fapte îmi erau cunoscute.Ştiu şi de ce .Autorul cărţii şi-a petrecut copilăria şi anii maturizării în aceeaşi perioadă ca şi mine.Cu anumite deosebiri individualizate desigur,pot spune că am trăit după acelaşi scenariu.Deşi copilăria sa începe în Ardeal iar a mea în Bucovina de Nord,avem o mulţime de puncte de intersecţie în viaţă : studii la Bucureşti ,amintiri de la Festivalul Internaţional al Tineretului,anii maturităţii petrecuţi în regimul ceauşist cu toate elementele specifice acelei perioade,ca şi întoarcerea la ,,matcă,,în ţara străbunilor,unde viaţa darnică uneori ,ne-a oferit o întălnire în locul  cel mai bun al prieteniei.Cu alte cuvinte,cartea domnului Lungu are o dublă semnificaţie : este viaţa personală a autorului şi totodată a mea şi a întregii generaţii de la Al Doilea Război Mondial şi până în prezent.De aceea nu voi numi ,,Maimuţele de dincolo de amintiri,,o carte autobiografică,deoarece mi se pare mai potrivit s-o încadrez în categoria mai largă a literaturii memorialistice.Este vorba despre biografia unei generaţii întregi,din care ies în evidenţă particularităţile individuale specifice copilăriei autorului în sânul familiei sale iubitoare,continuate de dezvoltarea sa ca intelectual ,ca şi anii maturizării şi ai maturităţii depline . Dacă începem cu începutul,constatăm că autorul personal nu a trecut prin Holocaust ,deşi a fost şi el o victimă colaterală,iar din povestirile ulterioare auzite de la  familia care a supravieţuit Holocaustului, primim multe scene de groază ,chiar dacă indirect, din gura rudelor apropiate.
Deci într-un fel sau altul,fiecare evreu a suferit în anii aceia de urmărirea rasială,chiar dacă el personal nu a fost deportat în lagăre .Ceea ce nu înseamnă că pierderea bunicilor şi a familiei apropiate nu şi-a lăsat urmele traumatizante asupra unui copil pentru mulţi ani în continuare.
Dar ,viaţa este aşa cum este ,iar un om tânăr trebuie să-şi continue existenţa : să înveţe la un liceu,să urmeze o facultate,chiar dacă cu peripeţii şi greutăţi,pe urmă să muncească şi să-şi întemeieze propria familie.Toate acestea sunt povestite în continuarea cărţii într-un mod plăcut,simplu, cu sinceritate şi deseori cu un umor de calitate- cu autoumor.Scene petrecute în tinereţe,ca îmbătarea necontrolată datorită lipsei de experienţă a tânărului erou al cărţii,pe urmă călătoria prin oraşele sovietice în,, trenul prieteniei ,,cu toate aventurile povestite cu haz ,peripeţiile de la Galaţi şi altele dau savoare naraţiunii .Pe lângă acestea însă ,asistăm şi la multe momente serioase ,care adaugă cărţii un plus de valoare şi pune cititorul să gândească încă o dată la momente istorice prin care a trecut şi el însuşi,sau care nu au fost încă destul de comentate atunci sau ulterior.
De pildă,în a doua călătorie intreprinsă la Moscova ,de data aceasta în interes de servici,autorul profită de ocazie într-o seară liberă şi porneşte să-şi viziteze un prieten,Mitea. Când nimereşte însfârşit apartamentul căutat,destul de târziu spre ora 22,Mitea îi deschide uşa şi în semiîntunericul de pe casa scărilor îl recunoaşte pe amicul său abia după câteva clipe.Spaima şi panica citită pe faţa acestuia ne explică o mulţime de lucruri despre starea de opresiune trăită de către ,,cel mai liber şi mai fericit popor din lume,,(cum se spune în textul unui renumit cântec al lui Dunaevski ).La fel şi întălnirea de rămas bun dintre cei doi prieteni,care nu mai are loc acasă la Mitea,ci pe un pod din centrul Moskovei,într-un loc public,după programul de lucru.Deci aşa era locul de unde primeam noi ,, lumina şi libertatea,,!
Într-o altă vizită de lucru autorul vizitează Teheranul,cu ocazia unui Festival Internaţional al Filmului.Asta a fost în anul 1972,când Iranul mai era o ţară liberă,unde domnea bunăstarea şi cultura occidentală în simbioză perfectă cu visul oriental al Şeherezadei, unde Palatul Imperial era deschis pentru lux, artă şi bun gust ,iar poporul trăia în aceeaşi atmosferă liberă ,alături de toate ţările civilizate.Acuma,citind despre primirea făcută cineaştilor în palatul imperial,cititorul se întreabă,pe bună dreptate : -unde a dispărut Iranul ,cum a putut fi înghiţit în numai 20 de ani în gaura neagră a obscurantismului islamic ?Evident că o carte care ridică asemenea probleme,ca şi altele ,merită şi trebuie citită.
În încheiere mă simt obligată să arunc o rază de lumină asupra maimuţelor. Da,a celor trei maimuţe care au dat titlu acestei cărţi şi se arată frumos înşirate pe fotografia de pe copertă.Deci,statueta cu cele trei maimuţe a fost una dintre bucuriile copilăriei autorului.Ea se găsea pe o mobilă din casa bunicilor şi devenise cea mai mare atracţie pentru copil atunci când pleca la ei în vizită.Ulterior maimuţele au dispărut ...o dată cu bunicii exterminaţi într-un lagăr.După 40 de ani,în 1979 ,familia Lungu a regăsit aceeaşi statuetă într-o tarabă de pe malul Senei,pe când se plimbau prin Paris.Evident că au cumpărat-o,ca să troneze pe bufet în salonul lor din Haifa. Ca o amintire a trecutului,care poate să răscolească sufletul unui adult la fel ca şi pe cel al unui copil.Maimuţele care nu au fost doar prima jucărie îndrăgită,ci mult mai mult decât atât : amintiri despre bunici, mirosul prăjiturilor de casă, plimbările de sâmbătă cu bunicul la Synagogă,unde un băieţel a aflat pentru prima oară că este evreu.La rău şi la bine,la bine şi la rău.Ca tot evreul...
Îar cele trei maimuţe ,care arată la fel,se deosebesc totuşi una de cealaltă :  una dintre ele nu vorbeşte, credem că este cea înţeleaptă ,considerând tăcerea ca fiind de aur ; cealaltă nu vede,ea gândeşte în schimb şi judecă lumea,ascultând cu atenţie toate şoaptele naturii,iar a treia maimuţă nu aude,sau nu vrea să audă ce se petrece în jur şi pur şi simplu se preface...În orice caz ,se completează una pe cealaltă, poate că sunt chiar o singură fiinţă ?!