Hedi S. Simon: 2012

miercuri, 21 noiembrie 2012

O viaţă dedicată unei pasiuni
Hedi S.Simon

Motto :
,,Gazetarul este istoricul clipei,,
Albert Camus

În primii ani după încetarea Celui de-al Doilea Război Mondial,o dată cu bucuria supravieţuirii ,abia scăpată de spaima bombardamentelor,a discriminării rasiale şi a pericolelor care pândeau din toate părţile,omenirea răsuflând uşurată în speranţa unei reânvieri,a căzut din nou în capcana foametei,lipsei de locuinţe ,a mijloacelor de existenţă.Aşa au fost anii 1945-1950 în toată România ; aşa a fost şi la Iaşi -,,dulcele târg,,moldovenesc,care a lăsat atâtea amintiri evreilor,pe cât de grele,pe atâta de frumoase.
În acea perioadă,un tânăr-aproape adolescent-,orfan de tată şi cu o mamă luptând cu greutăţile vieţii pentru a-şi creşte singură cei doi copii, a hotărât să înfrunte viaţa cu propriile puteri,găsind un loc de muncă care să-i asigure independenţa materială. Era în anul 1947,când tânărul I.Stiru,pasionat de sport ,având şi o ,,pană,,bună,a început să trimită reportaje sportive la publicaţia ,,Moldova liberă,,care au fost acceptate şi trimise la publicare.Astfel,tânărul abia eliberat de strâmtoarea adolescenţei a devenit corespondent sportiv la vârsta de ...numai 17 ani. Ziarul ,,Opinia,,al cărui director –vestitul ziarist C.R.Giulea—nu numai că i-a publicat reportajele,dar le-a şi plătit !Atât aprecierea direcţiunii şi a cititorilor,cât şi obţinerea statutului de angajat permanent cu salar,a constituit încurajarea necesară oricărui începător,care astfel îndrăzneşte să colaboreze fructuos şi cu alte publicaţii.
Urmează perioada în care pe lângă munca la ziar tânărul corespondent dedică timp şi studiilor,obţinând diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii ,,AL.I.Cuza,,din Iaşi.Dar a continuat să lucreze în presă,având diferite funcţii,de redactor şi secretar de redacţie la cotidienele ,,Moldova liberă,,-Opinia,,- Flacăra Iaşului,,colaborând în permanenţă şi la revistele ,,Cronica,,şi ,,Convorbiri literare,,
În toată perioada sa de activitate în presa ieşeană,adică 1947-1976,domnul I.Ştiru a cunoscut şi a lucrat împreună cu persoane ilustre,intelectuali de seamă din Iaşi şi nu numai.Aflăm despre mulţi dintre aceştia în cartea sa editată în 2006 sub titlul ,,Cu haina ruptă şi pantaloni de aceeaşi culoare,,
Prima parte a acestui volum se dedică în întregime foştilor colegi şi prieteni de o viaţă.Fiecare este creonat cu un penel de pictor ,astfel ca cititorul să afle nu doar despre simpla sa existenţă,dar să ,,vadă,, şi portetul fizic însoţit de calităţile spirituale ale acestora.Lucru important în mod deosebit pentru cititorii care nu au trăit la Iaşi ,primind acest dar de la autor şi anume ,de a face cunoştinţă cu lumea culturală ieşeană din anii aceia. Am reţinut desigur descrierea multor persoane interesante din anturajul autorului,mă mulţumesc însă să amintesc doar două,poate cei mai importanţi în viaţa autorului cărţii.Este vorba despre St.Gruia,un gazetar distins,care printre altele a fost şeful secţiei ,,Actualităţi ,,la Studioul de Radio Iaşi.Dar înainte de toate St.Gruia a avut calitatea de a fi fratele mai mic al lui I.Ştiru,care a ajuns să-şi continue activitatea jurnalistică în Israel,dar nu pentru mult timp : o boală nemiloasă l-a răpit familiei şi muncii sale pe care o iubea.Autorul cărţii o povesteşte cititorului în mod reţinut,fără a deveni patetic.Durerea se găseşte ascunsă adânc între faldurile sufletului.
Al doilea personaj care iese în evidenţă a fost G.Paul (Goldsmidt),fotoreporterul nelipsit şi indispensabil redacţiei,prieten personal al domnului I.Ştiru ,,de la tinereţe pân-la bătrâneţe,,Şi acesta şi-a continuat activitatea în Israel,în oraşul Haifa,unde şi-a păstrat faima de ,,artist,,în meseria sa.
În 1976 dl.Ştiru face alya în Israel,aici se reântălneşte cu mulţi dintre vechii amici din Iaşi despre care a povestit la începutul volumului,continuându-le povestea vieţii până la capăt.În primii ani după alya,autorul este nevoit –din motive materiale-să lucreze într-un domeniu cu totul străin personalităţii sale,ocupând postul de funcţionar la o instituţie,care îi asigură un salar şi o pensie.Dar imediat după pensionare,dl.Ştiru se întoarce la prima sa ,,dragoste,, : la ziaristică şi literatură.Lucrează la revista ,,Facla,,-,,Revista mea,,-ziarul ,,Viaţa noastră,,.Cu sete,pentru a recupera anii pierduţi,scrie reportaje sportive,ştiri externe,interviu, actualitate,cronică teatrală,jurnale de călătorie....În prezent,dl.I.Ştiru,scrie la ,,Revista Magazin,, şi la ziarul ,,Jurnalul Săptămânii,,.Totodată,în ultimii ani a publicat patru cărţi,care au trezit interesul cititorilor şi a criticii literare ,obţinând şi Premiul la Salonul internaţional de carte în România -2006.Cele patru volume amintite mai sus au apărut sub următoarele titluri :,,-Un israelian în jurul lumii,,--,,-Din nou prin lume,,-,,Cu haina ruptă şi pantalonii de aceeaşi culoare,,
-,,Somnul de după amiază al Atlanticului,,
Aici trebuie să fac o întrerupere a relatării pentru a aminti despre un eveniment fericit din viaţa sărbătoritului nostru,a lui I.Ştiru,care a ajuns la al cincizecilea an de muncă jurnalistică neto,fără a ţine cont de anii activităţii funcţionăreşti.Dar înainte de toate celălalte,nu pot trece peste anul 1981,când dl.I.Ştiru s-a căsătorit cu iubirea vieţii sale,doamna Evita- o cercetătoare ştiinţifică recunoscută în domeniul chimiei, care este,,femeia puternică în spatele bărbatului renumit,,.Am avut plăcerea s-o cunosc o dată pe această doamnă şi am înţeles că amândoi ---soţii Ştiru—sunt un caz fericit de soţi care se potrivesc din toate punctele de vedere : cultură, interes pentru sport şi plăcere deosebită pentru a călători şi cunoaşte lumea.Ei au făcut împreună acele minunate călătorii la care ,,participăm,,şi noi ,cititorii,în cărţile lui I.Ştiru,aflând cât de frumoasă,cât de superbă este lumea noastră.Nu pot să închei fără a cita pe domnul Nelu Marian de la Studioul de Radio Iaşi :,, Ştiru nu împlinise 20 de ani când a început să mănânce ziaristica împreună cu pâine,de multe ori în loc de pâine.Cronica sportivă şi cronica literară,cronica externă şi cronica dramatică,secretariat de redacţie,tot !Nimic din ce e în ziaristică nu-i e străin.....Ştiru nu poate trăi fără ziaristică....Ziaristica nu poate trăi fără Ştiru.,,
Am scris foarte pe scurt câteva informaţii despre un om care şi-a dedicat 50 de ani din viaţă marii sale pasiuni pentru jurnalistică şi a împărtăşit cu noi,cititorii,tot ce a ,,revăzut prin pânza vremii,,Nu am avut mai multe informaţii,decât ceea ce am citit din cartea ,,Cu haina ruptă şi pantalonii de aceeaşi culoare,,ca şi din povestirile unei bune şi vechi prietene,doamna Malvina Goldsmidt,soţia defunctului G.Paul Goldsmidt, fotoreporterul la Flacăra Iaşului şi amicul domnului Ştiru.Uite aşa se potrivesc lucrurile,toţi se cunosc cu toţi,precum evreii se înrudesc între ei,chiar dacă o află abia ...către sfârşit.
Rămâne ca data viitoare,când voi scrie despre dl.I.Ştiru la aniversarea a 60 de ani de activitate,să fiu mai informată şi mai explicită.

duminică, 11 noiembrie 2012

A fost o dată ,ca niciodată....

(Pastiluţă )

Hedi S.Simon

Câte au fost şi câte nu au fost în viaţa noastră ştiu toate persoanele înaintate în vârstă.Au fost atâtea lucruri bune sau mai puţin bune,care merită păstrate în memorie.Am trecut prin momente grele în copilărie,iar în tinereţe am umblat printre ,,cioburi de sticlă,,pentru a nu călca regulile ,,moralei proletare,,sau mai rău, să nu atingem ,,mielul de aur,,al conducerii dictatoriale.Am umblat în vârful picioarelor ,ca să evităm capcanele şi pericolul care ne pândea de oriunde,mai ales de unde nu se aştepta nimeni.

Şi totuşi ! , eram tineri, debordam de bucuria tinereţii ,evitam noţiunea de ,,necaz,,deoarece doream să fim fericiţi cu orice preţ ,să trăim frumos clipa prezentă şi ne luam singuri libertatea de a visa la viitor.

Aşa a fost...Astăzi visăm deasemenea ; visăm despre trecut.

Prezentul este plin cu necazuri inevitabile : de sănătate (datorate vârstei ), de rachete lansate din Aza,de ,,katiuşe,,trimise de Hizbala din Sudul Libanului ,de accidentele pe şosele care costă vieţi omeneşti, de înarmarea nucleară a Iranului , primejduind însăşi existenţa planetei.Dacă mai adaug catastrofele naturale ,ca şi previziunile apocaliptice care ne atacă nervii în mod sistematic,consider că am ajuns la saturaţie cu tot ce înseamnă ,,necaz,,şi trebuie să ne salvăm pe noi înşine, excluzând total toate aceste probleme din preocupările noastre,lăsându-le spre rezolvare aleşilor noştri—conducători doriţi sau nedoriţi.

Ce ne rămâne totuşi ,cu ce să ne umplem existenţa ?

Cu amintirile despre tot ce a fost bun şi frumos în viaţa noastră.

Oameni dragi despre care povestim nepoţilor,sau despre care scriem cu vorbe calde. Locuri minunate,unde am hoinărit singuri sau cu prieteni .Verile blânde sau iernile viscolite de vânturi îngheţate. Bradul înalt cu ramurile largi îndoite sub greutatea zăpezii, purtându-şi cu mândrie verdele neşters în toate anotimpurile. Scăunelul din lemn sculptat, lipit de soba de teracotă pe care mama stătea serile să-şi încălzească spatele.Fântâna din curte cu apă limpede şi gustoasă ,aducătoare de sănătate ca ,,apa vie,, Şi pomul copilăriei care ne arunca fructele coapte – nuci bune de mâncat- devenit adăpostul jocurilor zburdalnice, iar mai târziu ,a serilor fermecate de prima iubire.

Au fost şi oameni mari pe care i-am iubit şi admirat.A fost Amza Pelea,Octavian Cotescu,Gheorghe Cozorici şi mulţi alţii ,talentaţi şi admiraţi. Până alaltăieri a fost şi Iurie Darie,frumos ca o pictură,actor de mare talent.Azi nu mai este...

Iată la ce visează omul atunci când jinduieşte la altă faţă a lumii decât cea pe care o vede zilnic cu tristeţe.El visează la ce a fost cândva cu adevărat,în alte vremuri.

Căci dacă nu era,nu aş fi povestit niciodată minciuni !

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

C’est la vie ...

Hedi S.Simon

De când a rămas singur fără Rachela sa care l-a părăsit după 50 de ani de convieţuire,domnul Leiba Katz a continuat să locuiască în casa sa din Nes Tziona ,deoarece pur şi simplu nu se putea despărţi de cei patru pereţi ,căminul obişnuinţelor şi amintirilor sale.Fiecare lucru din locul acela îi aparţinea dintotdeauna .Ca mobila de pildă, veche,prăfuită şi deja stricată în unele colţuri.Dar,cu zeci de ani în urmă ,această mobilă a lucrat-o chiar el în propriul său atelier şi mai ţine minte cum a potrivit cu mîinile sale fiecare scândurică şi cum a lustruit-o ,ca să-i păstreze aspectul de lemn adevărat,cu nervurile ieşind în evidenţă şi lucind de te puteai oglindi în ea.În timpurile acelea el avea o clientelă care stătea la rând pentru a obţine mobila lucrată de către domnul Katz.Deseori veneau la el cu urgenţe,ca nunta unei fiice care îşi aştepta zestrea şi atunci îl convingeau să scoată din casa sa câte un scrin,nişte fotolii,pe care el le refăcea apoi rapid ,lucrând nopţile de frica Raşelei,supărată că i s-au scos obiecte din locuinţă . .Acuma Leiba nu mai avea putere să-şi repare lucrurile,dar uneori apuca câte o cârpă ca să le şteargă şi să le redea cât de cât luciul de odinioară.Cu ocazia asta el îşi amintea şi de diferite clipe fericite din trecut ,ieşirile la iarbă verde cu familia – copiii ,surorile , cumnaţii-- ,concediile la Govora sau Herculane ,ori pur şi simplu ieşirile în grup la câte un spectacol ,ori de câte ori venea la ei în orăşel Teatrul idiş din Iaşi,care de două ori pe an făcea câte un turneu prin localităţile din Moldova.Prin anii 50-60 mai era destul public chiar pentru două sau trei reprezentaţii în fiecare loc.De aceea Leiba a fost profund dezamăgit ,când în Israel,tocmai în ţara evreilor,nu se putea bucura de un teatru în limba idiş .Nici televizorul nu-i oferea nimic în această privinţă ,iar în anii 70 nu erau încă posturi în limba română.Aşa că şi-a cumpărat un aparat de televiziune ca să mai fie un obiect frumos pe raft,dar încerca totuşi să urmărească programe sau filme pe care le înţelegea doar după mişcare şi imagini.Ce mai, s-a întors la cinematograful mut !

După moartea soţiei , Leiba a încercat să-şi ocupe timpul în diferite feluri.Dimineţile şi le petrecea în complexul comercial care se înălţa ca o poartă de intrare în oraşul Nes Ţiona.Cine coboară din autobuz în faţa complexului,intră prin poarta principală direct într-un canion cu două etaje,supraaglomerat cu magazine,cofetării,restaurante,centre ,,loto-toto,,iar vis-a-vis de intrare sunt două uşi larg deschise ,prin care calci direct în centrul localităţii.Aici Leiba a găsit o societate potrivită de bărbaţi de vârsta sa,care se întălneau zilnic la o anumită cofetărie unde stăteau câte 2-3 ore la ,,o cafea de vorbă,,Sau un ceai cu un corn.Sau un bilet de loto care se completa şi se plătea în colectiv.O dată Leiba a câştigat chiar 100 de şekeli,cu care a cumpărat pentru nepoata sa din Tel-Aviv o bombonieră şi o carte.Nu ştia el să citească titlul cărţii,însă i-a plăcut coperta cu fotografii frumos colorate.Sâmbătă i-a dat fetei cadoul,care a emoţionat-o tare, iar bunicul Leiba a fost fericit.Deşi el pleca aproape în fiecare sfârşit de săptămână la fiul din Tel-Aviv,abia acum a înţeles că e minunat să poţi face o bucurie copiilor.Mai ales că pe nopoţica asta o iubea tare mult,ea a crescut sub ochii săi ,iar acuma era deja soldată.Cu câtă mândrie povestea el prietenilor săi despre ,,soldata ,,sa !.În sâmbetele rare când rămânea acasă el se ducea la synagogă,unde petrecea nişte ore plăcute până la ora prânzului.La rugăciune era mereu onorat cu o chemare la Tora,iar după aceea rămânea la masa festivă,unde se servea o gustare bună cu hering pe lângă hala proaspătă şi un păhărel cu tărie.Dar mai ales erau destui bărbaţi cu care se putea povesti ,fiecare având o mulţime de amintiri din trecut.Căci cu toţii se apropiau cam de 80 de ani,chiar şi rabinul .

De sărbători Leiba venea însă întotdeauna la Tel-Aviv.În zilele de Anul Nou şi Yom Kipur Leiba nu accepta sub nici o formă să se roage în camera sa şi însista să ajungă la o Synagogă.Chiar dacă trebuia mers pe jos o oră cu pas săltat de la bulevardul Moşe Dayan până la Templul Mare de pe strada Allenby.Fiul său Gabriel îl însoţea de fiecare dată în speranţa să audă o voce frumoasă a unui cantor bun,dar mai ales ca să nu-l lase singur pe taică-său zile lungi atât de departe de casă.Cu atât mai puţin în zilele de post.Vecinii se minunau cum rezistă un om la o vârstă atât de înaintată să mai parcurgă asemenea distanţe ,fără apă şi mâncare.Dar Leiba rezista foarte bine,iar seara spărgea postul cu un coniac şi un dulciu,ca în anii tinereţii.Un singur lucru îl necăjea,anume că familia din ţară nu se interesează de soarta lui,nu-l mai vizitează măcar o dată pe an,deşi erau cu toţii rude apropiate,copiii surorilor sale.Gabriel încerca să-l consoleze cu născociri : că unii dintre nepoţi s-au mutat în străinătate,că alţii au probleme de sănătate,dar de fapt ei toţi dau câte un telefon din când în când ca să întrebe de spre unchiul lor.Însă după toate aceste explicaţii venea mereu întrebarea :

-Dar de ce nu vin să mă viziteze ? Atunci toată povestea se lua de la început,cam în aceeaşi variantă.

Când Leiba a împlinit 82 de ani Gabriel i-a cerut să se mute la ei în Tel-Aviv,ca să-l aibe permanent în grijă.Răspunsul a fost,,nu, încă nu,atâta timp cât mă descurc şi singur,,Cu ocazia asta a povestit că i s-a trimis o femeie de la Asigurările Sociale ca să-l ajute câteva ore pe zi la gospodărie sau pentru orice alte nevoi .Însă el,Leiba Katz,a refuzat deoarece nu are nevoie de nici o pomană sau ajutor.

Fiul mirat,l-a întrebat de ce a făcut asta ,din moment ce i s-a acordat un drept cuvenit oricărui om în vârstă.

-Ţi-am mai spus de ce. Şi în afară de asta,ce-mi trebuie mie o femeie bătrână şi urâtă în casa mea ? Dacă îmi lipseşte ceva,atunci vin la voi.

Până la urmă a venit. Gabriel a plecat la Nes Tziona ,a făcut bagajele tatălui său,în afară de mobila pe care a împărţit-o între vecini,în ciuda tuturor protestelor lui Leiba-,,Mobila făcută de mine,frumoasă ca o sculptură,s-o arunci afară ?!

--Tată,ai făcut mobila asta acum 50 de ani,a fost foarte frumoasă,dar nu avem loc pentru ea.Şi nu am aruncat-o,am dat-o unor oameni care au nevoie de ea şi o vor îngriji. Poate o s-o şi repare.

Aici conflictul s-a încheiat.Leiba a împlinit 85 de ani,l-au sărbătorit în acelaşi timp cu nunta nepoatei sale dragi.El a stat la masa familiei,pe locul de onoare,primind toate felicitările.A apucat să fie şi naşul primului său strănepot, l-a ţinut în braţe în timp ce medicul chirurg l-a făcut evreu.

Acest moment a fost clipa de glorie a lui Leiba Katz.În următorii doi ani a mai mers cu Gabriel la Templul Mare de sărbători.Avea deja 87 de ani.S-au întors după ieşirea din Yom Kipur cu o mare întărziere ,căci trebuia să se aşeze mereu pe o bancă ,înainte de a mai face alţi câţiva paşi.Nora,soţia lui Gabi îi aştepta la fereastră şi când i-a văzut apropiindu-se de bloc ,a pus apa la încălzit şi a deschis uşa apartamentului ,ca şi a liftului. Ea a observat că Gabriel îl duce aproape în braţe,căci nu i se mişcau picioarele.Însfârşit,l-au culcat pe canapeaua din salon,iar nora a fugit să aducă ceaiul cu prăjitura cu miere.Asta a durat exact două minute.Când s-a întors cu ceaiul Leiba dormea adânc.

După această sărbătoare totul s-a schimbat la el.Nu mai cerea să iasă la plimbare,nu se mai concentra asupra unei discuţii,răspundea aiurea la întrebări.Stătea zile întregi în faţa televizorului ,dar privea în gol.Uneori spunea : ,,am văzut un film tare frumos,dar păcat că nu am înţeles nimic,,.

Într-una din seri,stăteau toţi trei în salon ,iar Leiba începu iar discuţia despre nepoatele din Ber-Şeva,dacă vor veni în vizită,când anume,dacă cumva au scris o scrisoare şi altele.Ca să schimbe vorba Gabi s-a ridicat ,îndreptându-se spre bucătărie : -,,Merg să-ţi aduc ceva de băut ; vrei ceai sau un suc de fructe ?,,....Ieşi fără a primi un răspuns.La un moment dat Leiba se adresă nurorii sale : ,,Ascultă...poţi să-mi spui cine este tânărul ăsta care acum a ieşit din cameră ?Cred că mă spionează...continuă el în şoaptă.

- Dar era Gabi,fiul matale ! Să-l chem ca să vedeţi că nu e nici un străin aici.?

- Nu,mi-e frică,nu ştiu ce vrea să fure de la mine.!

În seara aceea Leiba s-a culcat mai devreme ca de obicei.Dimineaţa Gabi nu a reuşit să-l trezească.Dormea liniştit.Au chemat o ambulanţă ,iar la spital medicii au spus că este un caz obişnuit la această vârstă,se va trezi peste o zi-două.Şi aşa a fost.A treia zi când au intrat în rezerva lui,Leiba era treaz.L-a văzut pe Gabi ,i-a răspuns cu glas slăbit : ,,mă simt bine, domnule doctor,, .Nora s-a aşezat pe un scaun în faţa lui,dar pe ea nici nu a observat-o.Atenţia sa era îndreptată în întregime către nepoata ,care s-a aplecat peste pat,întrebând şoptit : ,,Bunicule,spune-mi mie ce faci,vrei să vii cu noi acasă ?,,În clipa aceea , un zâmbet ca un fulger i-a luminat faţa,ochii au devenit expresivi,era clar că a recunoscut-o pe fetiţa pe care a iubit-o şi a jucat cu ea ,,uţa,,în copilărie.Oare în acea fracţiune de secundă el a zărit copila de altădată,care i-a stărnit acel zâmbet luminos şi cel din urmă ?Căci imediat zâmbetul s-a şters, a mormâit ceva care semâna cu ,,doamna doctor,,după care a întors capul spre fereastră şi ...l-au pierdut.

A treia zi a avut loc înmormântarea la cimitirul Haiarkon. A fost o zi ploiasă şi rece de sfârşit de decembrie.Totuşi a venit multă lume să-l conducă pe ultimul drum pe Leiba Katz. Tâmplarul-artist care în alte timpuri şi împrejurări ar fi devenit poate un sculptor celebru.Dar nu i-a fost dat.El a trudit toţi anii să facă mobilă frumoasă,stil ,,alte timpuri,,cu modele şi furnir lucios ,aranjat la milimetru.

A venit toată familia la înmormântare : nepoatele cu bărbaţii lor,vecinii din Tel-Aviv,vecinii din Nes Tziona,prietenii de la synagogă,prietenii de la cafenea ,ca şi cei cu care a jucat ,,loto-toto.,,Toţi au venit,din Ber.Şeva, Aşkelon, Haifa, Naharia. Toţi cei pe care el i-a aşteptat cu atâta nerăbdare ca să-l viziteze uneori sau să-l sune la telefon.Dar,acuma au venit,deoarece morţii trebuie respectaţi.Chiar dacă ei nu se mai bucură de nimic şi de nimeni.Nu le pasă dacă vântul îi acoperă cu frunzele ,cu praf şi nisip.Vine ea ploaia şi spală de toate.

C,EST LA VIE !

marți, 30 octombrie 2012

Neînţelegerea .

După amiaza era dedicată în întregime pregătirilor pentru incorporarea din ziua următoare.Intenţionasem de fapt s-o aştept pe mama,care îmi făcea bagajul înainte de toate plecările mele în excursii. Ceea ce însemna însă o plictiseală de cel puţin trei ore până la întoarcerea ei de la servici .,,Prea mult timp irosit degeaba,,-mi-am zis,va trebui să mă descurc şi singur de acum încolo,,.Am răsturnat pe pat toate lucrurile cumpărate de mama ,,pentru ziua cea mare,,şi m-am îngrozit cât de multe sunt şi ce mare este geanta de culoarea muştarului care va fi probabil îngrozitor de grea când se va umple.Având lista de obiecte obligatorii în mâna stângă ,încercam cu dreapta să aranjez lucrurile aruncate grămadă şi numărând dacă sunt suficiente, după cum scria pe hărtie.Ciorapi ,chiloţi,maiouri,ghete....se încurcă toate,nu le găsesc ,sunt amestecate,la naiba!,o iau de la capăt. Arunc totul iarăşi pe pat şi mă gândesc să schimb metoda : voi face pe pat grămăjoare pe categorii,le voi număra şi le voi aranja în geantă numai după ce vor fi completate exact cum se cerea pe listă.Cineva bate discret în uşă,iar eu dau drumul unui răcnet ,,Nu,,!Îmi închipui că la ora asta trebuie să fie acasă numai frăţiorul meu,Arik .Numai de ,,nudnicul,,acesta nu am nevoie acum,ca să mă bată la cap.Mai rag încă un ,,nu,,deşi ciocănitura în uşă nu s-a mai repetat.M-am încurcat la numărătoare încă o dată,fiindcă puştiul mi-a distras atenţia.Şi am pierdut tot interesul pentru împachetat,pur şi simplu nu mai am chef.Mai bine mă aşez pe fotoliu în faţa televizorului pe care nu-l deschid.Prefer să mă odihnesc şi să mai profit de câteva ore de linişte când pot fi singur cu mine însumi.Deci mâine voi pleca de acasă ,sper pentru totdeauna.Adică nu chiar definitiv,ca să nu mai trec pragul....Voi veni desigur în zilele libere,voi veni de sărbători,voi veni s-o văd pe mama.Da,pe mama întotdeauna am să vreau s-o văd.Ea este singura fiinţă a mea şi numai a mea din această casă.Colonelul nu mă înteresează,chiar dacă e soţul ei.Al doilea,nu şi tatăl meu.Şi-a făcut apariţia când eu aveam trei ani,avea şi un pretext solid.A luptat în acelaşi regiment cu tata,se pare că erau veri prin alianţă.El s-a oferit să-i aducă mamei vestea cea tristă atunci când tata a fost omorât într-o luptă ,pe motiv că în calitate de rudă se cuvenea ca să vină el.mai degrabă decât un străin.După aceea a tot venit... ,să condolieze,să ajute mai ştiu eu ce,până ce după vreun an jumate a rămas de tot. Soţul mamei mele ,iar pentru mine...unchiul.Deşi eram atât de mic, nu-mi plăceau amabilităţile rigide cu care el încerca să mă cucerească.Ciudat că mi-a rămas în memorie înfăţişarea tatălui meu adevărat ,de aceea nu am reuşit niciodată să-i spun ,,tată,,,nici atunci când m-a rugat mama.Am izbucnit în plâns şi i-am strigat furios :,,dar el nu este tata,nu,nu şi nu ! Mai târziu l-am strigat ,,unchiule Dudu,,şi cu asta nu am mai revenit la subiectul cu pricina.Îmi amintesc ce tare m-a durut atunci când mama mi-a povestit într-o zi că voi avea un frăţior în curând .Am întrebat-o :,,Şi el o să-ţi spună Ima ?- ,,Da,de ce nu,va fi copilul meu,la fel cum eşti şi tu.- Adică eu voi avea numai jumătate de mamă ? Am strigat şi am plâns. Aveam cinci ani şi patru luni,dar şi acuma simt la fel.Din clipa aceea am pierdut ,,ceva preţios,, siguranţa de sine,pe mama care nu mai era în întregime a mea,nu-i mai rămânea timp să mă răsfeţe,să mă ia în patul ei ca să-mi povestească o poveste înainte de a adormi . Nici în pat nu era loc pentru mine,căci îl ocupase colonelul,iar mai târziu şi frăţiorul Aric,atunci când urla nopţile.O dată am vrut să-l legăn eu ca să-l liniştesc şi s-o cruţ pe mama mereu nedormită. Atunci unchiul a sărit la mine ca un uliu,strigând - ,,să nu pui mâna niciodată pe el,, I-am întors spatele,m-am retras în camera mea şi ...l-am urât.De atunci nu am reuşit niciodată să-l mai îndrăgesc nici pe el,nici pe Aric.Bun,copilul nu are nici o vină,dar nu mi s-a ridicat mâna să-l mai ating,sau mai târziu ,să mă joc cu el.În fond el era mezinul răsfăţat de părinţii lui,iar eu eram ,,cel mare,, care se putea îngriji singur de persoana sa .Când Aric avea o bonă care îi fierbea mâncare,îl îmbrăca,îl ajuta la lecţii,îl plimba în parc,eu îmi rezolvam singur toate problemele.O dată bona a întrebat ce mâncare să încălzească pentru mine iar unchiul i-a luat vorba din gură mamei,spunând : ,,-nu te deranja ,Ioni este bărbat,are deja 9 ani,aproape 10.El îşi încălzeşte singur prânzul la cuptorul cu unde.L-am cumpărat special pentru băiat.Şi primeşte întotdeauna bani ca să-şi cumpere mâncare la chioscul şcolii.Crede-mă că eu plecam la şcoală cu o felie de pâine neagră unsă cu marmeladă,, Asta-i,nici atunci nu prea l-am iubit.Mama în schimb îmi punea zilnic în ghiozdan covrigi proaspeţi şi o bancnotă de 20 de şekeli.De fapt încep să-l înţeleg,dacă mi se întâmplă uneori să fiu oarecum obiectiv în ceea ce îl priveşte.Cu mine se poartă corect,ca şi cum aş fi fost un oaspete permanent al soţiei sale.Aric în schimb este copilul lui,pe el îl iubeşte cum şi tatăl meu m-ar fi iubit,dacă ar fi fost în viaţă şi m-ar fi crescut el în locul colonelului. Asta înţeleg abia acuma,când sunt mare ,aproape împlinesc 18 ani.Astăzi,când îl cheamă dimineaţa pe Aric la masă şi îl întreabă : ,,puişor,să-ţi fac un ouşor înainte de a ieşi la servici ? , mi se adresează şi mie :- Ioni,fă-ţi un ou ,hrăneşte-te înainte de plecare,,!Mă doare-n cot,tot ce m-a durut în copilărie pur şi simplu nu mai contează. .Iar despre asta nu am vorbit cu nimeni,nici cu mama.De ce era s-o necăjesc ?Şi de ce tocmai acuma m-a apucat să-mi amintesc de asemenea fleacuri ?A fost,a trecut,şi gata cu toate astea.De acum încolo o să-mi construiesc viaţa după placul meu.Mă apuc iarăşi de treabă,căci valiza stă goală şi cască ochii la mine în aşteptare să fie umplută.Mătur toate lucrurile de pe pat cu o singură mişcare a braţului ,împrăştiindu-le pe covor.Aşa,acuma le văd de sus şi mi-e mai uşor să le selectez. Iarăşi o bătaie în uşă,care se deshide înainte ca să răcnesc un ,,nu,,!energic.Spre surprinderea mea ,în locul lui Aric ,în prag stă domnul colonel în persoană.- Am încercat şi acum o oră să te vizitez,dar ai spus ,,nu,,deci am amânat vizita. Însă trebuia să intru ca să te ajut.Nu e prea uşor să-ţi pregăteşti prima sacoşă pentru incorporare,chiar dacă ai o listă în mână.Întreabă-mă pe mine,că am experienţă .Pe scurt,incerc să spun că vreau s-o facem împreună.De acord ?Am ezitat o fracţiune de secundă,apoi am făcut un gest prin care îl învitam în cameră.M-a mirat prezenţa lui aici,cu care nu eram obişnuit ,dar nu am făcut nici un comentariu.-Dacă vrei să mă ajuţi,poftim,nu mă opun.Am început de trei ori şi am tot luat-o de la capăt.Treaba este a naibii de plicticoasă.—Da,dar numai la început.Cu timpul te obişnuieşti cu acest ,,necaz,,care de fapt este cel mai mic.În armată trebuie să te obişnuieşti cu multe,însă până la urmă începe să-ţi placă.Unii chiar rămân în continuare şi îşi fac o carieră militară.- Ca tine,de pildă.... Începem ?- Da ,începem.Dă-mi mie lista şi eu îţi voi spune în ce ordine trebuie să pui lucrurile.Să ştii că nu –ţi lipseşte nimic,am fost cu mama prin magazine ca să cumpărăm lucrurile.Trebuie numai să numeri obiectele şi să le pui în geantă exact în ordinea cum îţi spun eu.Gata?Începem. Spre uimirea mea treaba a mers strună,într-o jumătate de oră terminasem ,iar Dudu a tras fermoarul.- Ei bune,am terminat.Merităm câte o bere amândoi după ce am fost atât de harnici şi pricepuţi.Pune geanta în colţ,ca să nu te împiedici de ea şi hai în salon ,la un pahar de vorbă comod.Îl urmez pe Dudu în salon şi nu-mi vine să cred că după atâţia ani cât am trăit sub acelaşi acoperiş,pentru prima oară vom sta de vorbă ca între oameni.Colonelul îmi ghiceşte gândul şi îl continuă : -,,uite aşa a venit timpul să stăm amândoi de vorbă ca între bărbaţi.,,- Până acuma am fost copil,de aceea nu ai discutat cu mine niciodată ?- Nu numai pentru asta. Să zicem că ai fost....un copil cam îndărâtnic.Nu m-ai lăsat să mă apropii de tine.Şi poate nu era numai vina ta,am fost şi eu un neândemânatic,lipsit de experienţă,poate cam milităros.Când s-a născut Aric ,am început să înţeleg şi câte ceva despre educaţie,însă cu tine am întârziat ,fiindcă ai devenit gelos pe un frate care ţi-a picat pe cap.Iar tu aveai nevoie de mama ta numai pentru tine,fără parteneri......Eu îl ascult, îl tot ascult şi constat că într-un fel are dreptate.După nişte clipe de tăcere ,i-am servit totuşi un răspuns: -Cred că amândoi eram cam geloşi ,chiar dacă în perioade diferite.Tu ai fost gelos pe mama la începutul căsniciei voastre, când eu eram cu totul de prisos între voi doi.Ulterior ai devenit tată,ţi-ai răsfăţat băiatul,iar asta te-a ajutat să înţelegi sentimentul mamei pentru mine.În orice caz,păcat că am trăit într-o continuă neânţelegere ,în timp ce puteam fi mai fericiţi cu toţii.Mai ales eu.....Dudu se ridică pentru a mai scoate o bere.Mă întrebă dacă mai vreau una ,dar sticla mea mai era aproape plină.Adevărul este că berea nu-mi place,e prea amară.Î-am arătat sticla ,m-a întrebat dacă nu-mi vreau nişte îngheţată în schimbul berii ,apoi s-a răzgândit,-nu nici îngheţata nu merge,acuşi se va întoarce mama flămândă şi o să cinăm cu toţii împreună.După aceea continuă discuţia noastră de unde am rămas :-Spune tu ,Ioni,în toţi anii din urmă am fost rău cu tine,chiar m-ai considerat străin ?-Nu rău, dar foarte îndepărtat,foarte reţinut.M-am simţit ca un apendice în casa asta.-Prostii,băiete,era casa părintească,a tatălui tău biologic,a mamei tale,iar eu m-am simţit deseori ca un intrus în lumea voastră.Pe tatăl tău l-am iubit,era nu numai rudă,dar şi prietenul meu cel mai bun.Am venit la voi cu cele mai bune intenţii,ştiam cât de grea este situaţia unei femei rămasă peste noapte singură cu un copil mic.Restul a venit de la sine,cu timpul.Tu erai prea mic ca să-ţi explicăm.Şi nici nu m-ai acceptat, m-ai respins cu îndărătnicie.De zeci de ori am vrut să te adopt,dar mama ta nu a fost de acord să-ţi schimbe numele tatălui care ţi-a dat viaţă.Aşa dar ,m-am retras şi te-am lăsat să creşti în voia ta.Tu nu ştii de cât timp visez la o discuţie sinceră cu tine,ca să mă pot explica.Aşa cum am iubit-o pe mama ta,te-aş fi iubit şi pe tine,numai dacă m-ai fi lăsat.- Dacă tot am ajuns la capitolul ,,amintiri,,atunci află că a existat un moment în ultimii ani când puteam să ne împrietenim .Mai ţii minte ziua aceea când ai venit să mă eliberezi din arestul poliţiei ?Colegii mei s-au îmbătat cu bere (ichsa !),au spart o vitrină şi au ,,deranjat liniştea publică,,-după cum spunea poliţistul care ne-a umflat-,iar tu ai intrat vârtej la comandant şi ai tunat : Ce a făcut băiatul meu,că de ieri nu s-a întors acasă ?A spart o bancă ? Dacă zici că a băut cu ceilalţi ,ia să văd ce grad de alcoolemie i-aţi găsit,,Într-o clipă aţi citit amândoi rezultatul unde se vedea că eu nu băusem nimic.—Atunci de ce îl ţii aici,vrei s-o omori pe nevasă-mea ?-Aşa ai tunat şi ai fulgerat câteva minute ,timp în care ofiţerul de poliţie a anulat dosarul meu,după care am plecat acasă.În maşină te-ai mai calmat,iar înainte de a intra în casă mi-ai vorbit însfârşit după o lungă pauză.Mi-ai cerut să nu mă mai înhăitez cu băieţi care beau alcool,iar eu am promis.Pe urmă ai spus- bine ,te cred.Vom povesti mamei că ai plecat cu un prieten până la Marea Moartă şi îi ceri scuze că ai uitat s-o anunţi.Treaba cu poliţia rămâne secretul nostru.,,Ştii ceva unchiule,m-a impresionat faptul că nu m-ai turnat la mama,şi nici cu mine nu ai mai vorbit despre asta.Dar ai devenit şi mai aspru ca până atunci,iar eu m-am ferit din calea ta ,ca să stau cât mai departe.Aşa că am ratat ocazia atunci de a ne împrieteni. Păcat.!- Află Ionathan,că eu nu sunt ,,turnător,,şi nu i-am suflat mamei un cuvânt despre toată treaba aia urâtă.Însă dacă ea nu ştia,m-am simţit obligat să te supraveghez eu,de aceea ţi s-a părut că sunt mai urâcios ca de obicei. Acuma chiar e cazul să încheiem discuţia despre momentele acelea neplăcute.Gata !- Dacă zici ,,gata,,atunci ia-mi şi berea asta groaznică , sunt convins că bărbaţii o beau ca să se autopedepsească pentru o vină ascunsă.Dudu râse cu poftă şi îmi luă berea ca s-o termine el.Tocmai bine în clipa aceea au intrat mama cu Aric,încărcaţi cu sacoşe de la supermarket.Cu un gest teatral frăţiorul a pus în mijlocul mesei de sufragerie un platou cu un tort de ciocolată.--,,Cină festivă...strigă el ,stăm cu toţii la masă în cinstea lui Ioni...Mâine nu merg la şcoalăăă...sunt învoit ...îl conducem pe fratele meu la armatăăăă !--Ia strigă mai încet ! se răsti mama la el.Îl conducem,bine,şi ?Mare bucurie pe mine ! Am observat că nu lipsea mult să izbucnească în lacrimi.--Hai Imale,ce s-a întâmplat,doar nu plec în Himalaia !Sâmbăta viitoare primesc prima învoire şi tot la tine mă întorc .Ce atâta vorbă pentru un pic de servici militar ?Împreună cu toţi colegii de clasă,voi fi pe undeva pe aproape.Şi totul durează numai trei ani....Poate ar fi mai bine să nu mă conduci mîine dimineaţa până la Bacum.E departe,o să dureze multe ore încorporarea, cu toate formalităţile ,păcat să te oboseşti. –Adică,vrei să spui să nu te conduc ?? Toţi copiii vin cu toată familia ,indiferent cât timp durează,iar eu să rămân acasă ?--Mamă,dar nici eu nu voi fi sigur,fără familie...Mă va conduce ... tata şi Aric.Băiatul trebuie să vadă ce se întâmplă acolo,doar vine şi el la rând ...acuşi.Mai întâi nu am înţeles de ce s-a făcut aşa o tăcere în jurul meu.Mama continua să lăcrimeze,deşi zâmbea în acelaşi timp.Dudu s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr,bărbăteşte.Numai puştiul a bătut din palme,răzând :-mâine eu am zi liberă ,nu merg la şcoală ! plecăm cu toţii în excursie la Bacuuum !!!Şi Ioni vine cu noi !

Prietenul lui Andi

Când s-au pensionat în aceeaşi lună a anului 1998, cei doi soţi fiind de aceeaşi vârstă,au crezut că le-au crescut aripile cu care îşi vor lua zborul pentru o viaţă liberă în următorii douăzeci de ani. Bărbatul ,Andrei ,a muncit 40 de ani la Politehnică în calitate de cadru didactic,predând fizica şi trecând prin toate gradele procesului de predare.În ultimii ani a reuşit să obţină cu succes un doctorat cu care era foarte mândru.De ce tocmai acum şi nu cu ani în urmă ?S-a,, grăbit prea încet,, la această performanţă,dar până la urmă a reuşit.De ce să nu fie el un pensionar cu diplomă de doctor ?-Acesta era răspunsul pe care Andrei îl dădea amicilor,glumind numai parţial.

Ştefana,sau Fana ,cum o numea el încă din liceu unde era colega sa de bancă,a fost o ,,doamnă de carieră,,adică nu a stat acasă să crească copii,ci a lucrat ca profesoară de matematică la Liceul ,,Matei Basarab,,din Bucureşti.Cele două fete s-au crescut singure,ca şi toţi ceilalţi copii de părinţi cu funcţii.Dar au fost copii buni,au absolvit liceul şi facultatea cu rezultate onorabile ,după care s-au măritat tot cu prieteni din adolescenţă.Fiica cea mare,Doina,avea diplomă de inginer constructor,însă niciodată nu a lucrat în meseria ei,pentru simplul fapt regretabil că nimeni nu vroia să angajeze o femeie –slăbuţă şi gingaşă- la o muncă de şantier.Spre norocul ei s-a ivit undeva un post de desenator tehnic,pe care ea l-a acceptat din nevoia de bani.Soţul ei nu putea să întreţină singur o familie cu doi copii dintr-un salar mediocru de economist.

Fiica cea mică Gabriela era o contabilă bună ,iar soţul ei inginer mecanic.Ei doi erau curajoşii familiei care şi-au luat inima în dinţi ,pornind spre America,să-şi încerce norocul ,...dacă o să meargă....În caz că nu vor nimeri ,,mina de aur,,atunci au la cine să se întoarcă în Bucureşti ,unde îi aşteptau două mame şi doi taţi.

Aşa dar,în ziua când Fana şi Andrei au primit prima pensie- o sumă mai mult decât mulţumitoare pentru doi pensionari ,,tineri,,- au hotărât ca primul ,,zbor,,să-l facă spre Statele Unite,unde la Atlanta îi aşteptau cu nerăbdare doi nepoţi măricei ,copiii Gabrielei şi ai lui Nelu .Zborul de multe ore le-a dat emoţii mai mari decât se aşteptau,însă s-au consolat cu speranţa că a doua oară va fi mai uşor.

În cinstea lor fiica şi ginerele au obţinut nişte zile de concediu. Ca să le arate locurile,dar mai ales să se bucure cu prezenţa lor.Tinerii locuiau într-o mică localitate ,aşezată la numai 40 km. de Atlanta.De-a-lungul unei străzi încadrată de trotuare late lucind de curăţenie,se întindea întregul orăşel alcătuit din căsuţe cu un etaj,semănând între ele ca nişte surori gemene.Până şi iarba proaspătă care se întindea pe tot spaţiul până la linia străzii era tunsă la aceeaşi înălţime şi îngrijită de aceeaşi mână pricepută a unui grădinar .În primele zile s-au perindat pe la ei toţi vecinii,adică mai toţi locuitorii aşezării,pentru a saluta pe oaspeţii veniţi din Europa.Aduceau prăjituri şi platouri cu aperitive ,astfel că prima săptămână a trecut numai cu discuţii plăcute şi momente vesele.Gabi spunea că aşa se obişnuieşte în orăşelele mici unde fiecare se cunoaşte cu fiecare.Dar pe urmă se liniştesc,iar oaspeţii rămân numai cu familia.Aşa s-a întâmplat şi cu ei.În curând au rămas singuri ca să-şi povestească despre tot ce nu au putut scrie în scrisori.Şi să fie cât mai mult timp împreună.Chiar la cumpărături au plecat cu toţii până la o localitate din apropiere,mai mare ,unde se găsea un centru comercial uriaş.Destul de aproape,la vreo 20 de km. de casă,unde ei se aprovizionau în fiecare săptămână.Fana ,ca şi Andrei erau muţi de mirare,atât de acest loc gigant unde te puteai rătăci prin mulţimea de magazine,chioscuri ,cofetării şi restaurante, cât şi de această metodă ciudată de aprovizionare a necesarului pentru o familie .Adică ,lângă casă nu există nici un loc unde să intri pentru a cumpăra o pâine sau un lapte ,dacă întâmplător ţi s-a terminat ? Ei bine,nu ,pentru asta există centrele comerciale unde omul îşi umple maşina o dată la 6-7 zile cu toate cele necesare.În oraşul mare treburile stau altfel.Într-una din zile,la începutul celei a doua săptămâni,tinerii au hotărât să-şi ducă părinţii în vizită la Atlanta,să vadă şi ei ,,marele oraş,,american.Nepoţii fiind plecaţi la şcoală cu autobuzul şcolar cu care se şi întorceau după amiaza,ei patru au încăput într-o singură maşină,petrecând o zi minunată într-o lume deosebită,frumoasă şi înspâimântătoare totodată datorită dimensiunilor neobişnuite ale clădirilor,străzilor,a agitaţiei mulţimii aidoma unui roi de albine ,care nu se oprea nici o fracţiune de secundă.Ca un Perpetuum Mobile.La întoarcere,Fana era fericită de a fi din nou în casa liniştită a copiilor ,căci era frântă de oboseală .Când Gabi a întrebat-o cum i-a plăcut oraşul ,adică ziua lor de distracţii,răspunsul a fost : -,,Acum am înţeles de ce oamenii se retrag în localităţi mici şi izolate de nebunia metropolei.Oare la New-York este şi mai îngrozitor ?,,Tinerii au râs,nepoţii s-au distrat pe seama bunicii,numai Andrei a rămas serios,nici nu a zâmbit.Se vede că era de acord cu soţia sa.

A doua zi Gabriela s-a întors la servici.Nelu a rămas acasă cu ei să le ţină companie.După alte două săptămâni cei doi părinţi au înţeles ,fără să pună întrebări,că Nelu este şomer. Îl auzeau deseori vorbind la telefon cu diferite persoane cu care îşi dădea întălniri ,,de afaceri,,-spunea el-,însă de fiecare dată se întorcea tot mai mohorât şi îngrijorat.În zilele când era acasă,Andrei îi cerea să-i repeadă până la centrul comercial,ca să înceapă să cumpere cadouri pentru nepoţii din Bucureşti.Cu această ocazie Fana făcea un raid pe la magazinele alimentare ,de unde ieşea încărcată cu ,,câteva chestii,,pentru frigider.Ca să uşureze cartea de credit a Gabrielei.La plecare ,fără explicaţii de prisos,Andrei a lăsat copiilor tot restul de dolari ,spunând doar :-,,Acasă ne aşteaptă două pensii,nu avem ce face cu aceşti dolari,,.Observând ochii umeziţi ai Gabrielei,Fana a izbucnit în plâns şi în timp ce o strângea la piept ,îi şoptea la ureche : Dragii mei,să veniţi acasă dacă nu vi-e bine aici.Aveţi părinţi şi aveţi casă la noi,oricând !

Până atunci,o să vă ajutăm din pensia lunară cât timp va fi nevoie.!

Au ajuns cu bine la Bucureşti.Andrei a spus -,,Fanico,gata cu zborurile.mie mi-a ajuns ! Să ştii că în orele acelea lungi de drum,când tu erai convinsă că eu dorm,am gândit la ceva şi chiar am luat o hotărâre,,Pe scurt,Andrei a refăcut planul de vacanţe care ,,să le facă plăcere,dar să fie şi cu folos.Deci,a reconsiderat ideea de a deveni ,,moşier,,.Dacă a luat în râs cu nişte ani în urmă moştenirea de la părinţi,constând dintr-o căsuţă la ţară care avea nevoie de reparaţii şi îngrijire,acuma el vede problema în cu totul altă lumină.Casa se află într-o comună plasată între Vâlcea şi Govora.Dacă învesteşte ceva bani pentru a o repara şi zugrăvi,vor obţine o mică proprietate unde pot petrece vacanţele la aer curat toată familia,să facă şi economii.Viaţa la ţară este mult mai ieftină decât în capitală ,mai ales că în jurul casei este suficient loc pentru a cultiva legume.Iar în curte mai creşteau doi pomi ,un nuc şi un prun,care în fiecare toamnă dau o mulţime de fructe.Doamne,unde i-a fost capul până atunci.?

- N-am avut timp pentru aşa ceva,doar nu am fost întotdeauna pensionari.Dar acuma ideea este bună !Păi să ne apucăm de treabă,fu de acord şi Fana.Dar ... numai pentru lunile de vară ,când şi nepoţii au vacanţă ,ca să se bucure de viaţa la ţară.Şi să-i hrănim bine.

- Nici nu m-am gândit la altă variantă ,tu ce ţi-ai închipuit ?

Restul acelei veri cei doi soţi au petrecut-o muncind pentru remontul căsuţei.S-au întors abia prin octombrie încărcaţi cu gem de prune şi saci cu nuci.Toată iarna a trecut greu,deoarece erau nerăbdători să se întoarcă la ,,casa de odihnă,,.Doina a făcut deja programul de vacanţă pentru întreaga familie.Mai întâi vor pleca părinţii,ei având destul timp liber în orice moment după venirea primăverii .În luna iulie ea va cere 10 zile de concediu ca să-l conducă pe Andi până la părinţi , în momentul când intră el în vacanţa de vară.După ce se va odihni şi ea câteva zile,se va întoarce la Bucureşti,iar în luna august va pleca soţul ei,Tibi, împreună cu fiica lor Mirela,care până atunci va primi deja rezultatul de la examenul de admitere la facultate.Prin urmare vacanţa lor era organizată perfect.Când au sosit Doina cu Andi mica gospodărie era pusă la punct şi gata de a primi musafiri.S-a dovedit că planul lui Andrei de a repara şi folosi moştenirea părintească era cât se poate de bun.I-a spus-o Doina nu o dată în serile blânde de vară,când stăteau în curte în jurul mesei fixată în pământ , foarte aproape de răsadurile cu panseluţe multicolore, sorbind din sucurile cu gust de fructe proaspete ,ţinute la rece pe treptele ce coborau în beci.

-Tăticule,iată-te ,,moşier,,.Păcat că nu te-ei gândit mai de mult.E aşa de bine aici,...n-aş mai pleca.Dar,ce-i de făcut,trebuie ...dar vi-l las pe Andi.

Sper să fie cuminte ,să nu vă facă probleme.

- Glumeşti ?Andrei era aproape revoltat.Cum poţi să te gândeşti măcar ca Andi să facă probleme...El este...este...cel mai scump !Adevărul era că Andi era preferatul bunicului,deşi îşi iubea toţi nepoţii.Numai că Andi avea ceva în plus,nu doar că a primit numele său ,Andrei.Era altceva,exista o afinitate deosebită între cei doi,se înţelegeau din priviri,gândeau la fel,aveau chiar telepatie.Mereu începeau să rostească aceeaşi propoziţie în acelaşi moment.Unde mai pui că băiatul de 12 ani ştia fizica şi matematica mai bine ca cei mari.Visa să devină savant,astronom sau astronaut.Mă rog,una din toate sau chiar toate împreună.Bunicul cam râdea de toate aceste planuri de viitor,însă era foarte mândru de nepotul său.Când el personal era de aceeaşi vârstă ,visa ca şi Andi la toate fanteziile despre stele ,lună sau alte galaxii.Acuma,după plecarea Doinei,băiatul îi rămânea numai lui.În afară de orele când Fana îl pupăcea în timp ce rezolvau împreună probleme de matematică.Sau îl îndopa cu dulceţuri ,în timp ce Andrei striga :,,Lasă băiatul în pace,nu vezi ce rotunjor s-a făcut ?Ia să-l pun eu la mişcare în fiecare dimineaţa.!Andi,băiat ascultător şi deştept a acceptat regimul drastic al bunicului,de a se plimba de cinci ori dimineţile în jurul gospodăriei,cu condiţia ca să nu i se interzică să guste dulceţurile făcute de bunica.Într-una din acele dimineţi senine ,cu aerul parfumat de teii care au dat în floare şi de mirosurile plăcute care de data asta veneau de la iarba proaspăt cosită în curţile mai îndepărtate ,Andi a pornit-o înspre marginea satului,îndepărtându-se de casă.Deodată,băiatul a zărit o figură albicioasă sprijinită de un pom.Curiozitatea l-a împins în direcţia aceea,până ce ,apropiindu-se,i s-a limpezit privirea.Şi a văzut un cal alb,sau aproape alb ,poate murdar ,care se străduia să stea în picioare de obosit şi slab ce era.Când ajunse deja aproape ,băiatul a observat că animalul era atât de slab de îi ieşeau coastele prin piele,spatele avea dungi înroşite,probabil de la loviturile biciului ,iar privirea-i părea înţeţoşată.Andi a încercat să-l mângâie,dar s-a speriat de o încercare de nechezat cu care calul i-a refuzat mângâierea.Băiatul şi-a dat seama în ce stare jalnică este această fiinţă părăsită şi gândul său a zburat rapid la un ajutor pe care trebuie să i-l dea imediat.Apă !,cât mai repede să-l salvăm! Nu putea să urnească calul de la locul acela unde se sprijinea de tulpina copacului,de aceea a pornit în goană spre casă,să ceară ajutor de la bunicul .S-au întâlnit la mijlocul drumului,deoarece Andrei a pornit să caute băiatul care i-a dispărut din raza vizuală.--,,Buniculeee!!,vino repede să vezi...

- Stai pe loc,spune ce s-a întâmplat,de unde vii ?

Andi îi povesti în grabă despre calul pe jumătate mort,care ar trebui ajutat,să-i spună bunicul ce-i de făcut.Andrei însă era calm,el avea soluţii la orice problemă.Mai întâi se vor repezi acasă şi vor aduce o găleată cu apă.Dacă apa îl va înviora,atunci sunt speranţe de salvare pentru căluţ. Vor chema medicul veterinar la faţa locului,iar acesta va ştii mai bine ce trebuie făcut.Gata , la drum !.În zece minute erau deja pe drumul de întoarcere,ducând multă apă proaspătă ,scoasă din fântâna lor.Au ajuns lângă pomul unde căluţul stătea în aceeaşi poziţie,sprijinit de pom şi pierdut în amintiri rele.La început nici nu i-a luat în seamă,apoi Andi a început să-i vorbească blând,cu vorbe bune,aproape şoptit.L-a rugat să bea,un pic,puţintel de tot,să simtă numai gustul bun de apă rece şi proaspătă.Andrei a prins curaj,şi-a umplut palma cu apă cu care a uns botul căluţului.Odată,de două ori de mai multe ori.Până ce acesta s-a lins,a simţit gustul apei,şi poate creierul lui de cal i-a dat ordin să bea,fiindcă este însetat.Şi s-a pornit să bea,înghiţitură după înghiţitură,până ce a ajuns la fundul găleţii pe care Andrei i-o ţinea cât mai aproape de bot,ca să nu trebuiască să facă efortul de a se apleca.Băiatul l-a întrebat dacă să mai aducă apă,dar bunicul a preferat să-l lase cu animalul speriat,să-i vorbească,să-l calmeze.El personal a pornit în pas săltat spre casa veterinarului.-,,Dă Doamne să-l găsesc încă acasă,iar tu ai grijă între timp de căluţ,,.În curând au venit în grabă, în pas grăbit şi apăsat,bunicul împreună cu veterinarul.Acesta din urmă,un bărbat înalt cu umerii laţi şi mâini mari şi puternice,îi aruncă lui Andi un zâmbet uimitor de blând.Tot aşa suna şi vocea cu care se adresă calului :-Ia să te vedem,năzdrăvane,ce ai păţit tu ?După aceea îl pipăi gingaş peste tot corpul ca să nu-i provoace durere,dar de coaste nu se atinse,le privi numai.Aruncă o privire în gură ,ca şi cum se aştepta de la cal să i se plângă de suferinţele sale.Acesta însă se lăsă consultat într-o tăcere deplină,fără a protesta măcar cu un singur nechezat.În timp ce doctorul mai mângâia capul şi gâtul patrupedului,întrebă pe Andrei cum de l-au găsit ,cum arăta,era singur,i s-a dat ceva mâncare ?...Andrei făcu semne în direcţia lui Andi ,iar acesta răspunse conştiincios la toate întrebările.Mai adăugă că nu i s-a dat mâncare,dar o căldare cu apă rece a băut cu încetul.--,,Bine,foarte bine.Nici nu trebuia altceva decât apă.Dacă zici că a băut tot ,s-ar putea să fie speranţe de însănătoşire.Nu promit nimic,nici prea tânăr nu este.Şi e muncit nu glumă căluţul acesta,l-au demolat nu alta.Nu ştiţi cine este stăpânul,aşa-i ?

Evident că nu ştim,doar v-am povestit cum l-a găsit nepotul meu.--,,Nu-i nimic,zise doctorul,îl găsesc eu în computer.Nu va scăpa el de pedeapsă,stăpânul care a adus calul în halul acesta.Îl vom lua la spitalul veterinar ,acuma sun după ambulanţă.,,Au aşteptat toţi trei o jumătate de oră până ce a venit maşina .Între timp veterinarul şi-a notat diferite lucruri în carnet,apoi a întrebat numele lui Andi,în calitate de noul stăpân al calului,deoarece cel vechi oricum a decăzut din drepturi,şi este şi pasibil de pedeapsă.--,,Vrei să-mi spui sub ce nume înregistrez căluţul tău ?

Andi părea puţin descumpănit ,se uită la bunicul care îi evită privirea,cu alte cuvinte –era hotărârea lui.Până la urmă a spus că i-ar place să-l cheme ,,Cezar,,Doctorul a înregistrat numele şi i-a întins o carte de vizită lui Andi,cu numărul de telefon la care să primească informaţii despre Cezar.Tocmai atunci a venit maşina cu doi felceri îndemânatici,care au reuşit destul de simplu să convingă calul să urce cu ajutorul lor în maşină.

Din acea zi Andi mergea pe jos până în comuna vecină ca să-l viziteze pe Cezar.Nu mai era nevoie de plimbări în jurul casei,căci drumurile zilnice la spitalul veterinar au devenit sportul său preferat.După micul dejun,când primea două porţii bune cu gem de caise şi pâine de casă ,,made bunica,,Andi pornea la drum să-şi viziteze prietenul.Cezar se vindeca încet,dar sigur.Medicul era mulţumit de evoluţia stării sale.În august Andi l-a dus şi pe tatăl său până la spital,a luat-o şi pe Mirela de câteva ori,iar bunicul Andrei l-a însoţit atunci când trebuia să plătească unele medicamente care nu intrau în gratuităţi.În schimb Andi nu a lipsit nici o singură zi până la începerea anului şcolar.Cezar îl recunoştea şi îl primea cu cel mai amabil nechezat.Peste iarnă calul rămânea la clinica veterinară,iar Andrei plătea câte o taxă lunară pentru întreţinerea lui.Andi i-a promis că îi va restitui toţi banii cheltuiţi pentru calul său chiar din primul salar.Băiatul îşi nota sumele lună de lună.

În următorii cinci ani Andi îşi petrecea toate vacanţele la casa bunicilor,datorită lui Cezar.Nu l-au convins nici învitaţiile în America.Spunea că nu-şi părăseşte prietenul decât numai atunci când era ocupat la şcoală. Cezar era bine îngrijit,s-a însănătoşit şi devenise o frumuseţe de cal.Alb în întregime,doar cu o singură dunguliţă neagră pe frunte ,drept,cu picioare lungi şi suple,acest cal ar fi putut în tinereţe să devină unul dintre marii premianţi la curse.Dar,era deja îmbătrânit atunci când Andi l-a găsit pentru prima oară ,iar acuma clinica îl ţinea doar de frumuseţe şi pentru banii care veneau cu regularitate din Bucureşti de la Andrei.Dar şi medicul veterinar l-a îndrăgit,pe Cezar şi pe stăpânul său Andi.Îi plăcea să urmărească momentele când cei doi se reântălneau după o pauză de multe luni, să vadă cum băiatul ,din ce în ce mai înalt şi mai bărbat ,îl îmbrăţişează după gât,îi sărută botul,iar calul se lasă în jos ,parcă vrând să-l învite să se urce,să călărească împreună departe,în lumea largă.Îi povesti tânărului că o dată ,cam în al treilea an de când Cezar era la clinica lui,s-a înfăţişat la el un bărbat,ridicând pretenţii asupra acestui cal.Cică ar fi al lui.

Doctorul şi-a păstrat cumpătul.L-a întrebat cum se numeşte,undea fost el atâta timp şi de ce nu şi-a căutat calul dacă zice că este al lui.

Cică calul se numeşte Roibaş,el l-a cumpărat cu ani în urmă ca să-l ajute în gospădărie,dar a trebuit să plece în Italia,iar femeia lui nu a avut grijă de el,aşa că l-au furat,sau a fugit el singur.Acuma vrea calul său înapoi.

Doctorul i-a spus să-i aducă martori că acest cal îi aparţine,iar el este gata să i-l înapoieze.Dar,cu condiţia ca domnul...proprietar să achite tratamentul medical şi hrana pentru ultimii cinci ani.În afară de asta policlinica îi face o reclamaţie la justiţie pentru felul cum a bătut calul ,ţinându-l nemâncat,după care l-a părăsit în mijlocul drumului ,ca să plece pentru câţiva ani în Italia.Doctorul a scos din dosarul lui Cezar fotografii făcute în ziua când a fost găsit de către Andi.După asta omul a fugit cu viteza unui supersonic şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni. S-a întors probabil în Italia.Andrei i-a spus nepotului numai atât :,,învaţă ,băiete,că în lumea noastră vei întălni şi oameni de felul acesta.Va trebui să-i înfrunţi !,,

Când Andi se pregătea pentru examenele de bacaulareat,a venit vestea că Cezar a murit.Nu,nu era bolnav,a dus-o bine,mai bine decât mulţi alţi cai.S-ar putea spune că a trăit cinci ani fericiţi.Dar ce să-i faci,până la urmă şi caii trebuie să moară.Nimeni şi nimic nu este veşnic.

Andi a fost foarte trist.În definitiv a pierdut un prieten.În timpul verii nu a venit la casa de vacanţă a bunicilor.Era ocupat cu pregătirea pentru facultate.La începutul lui septembrie Andrei a primit un mail de la nepotul său ,care îi purta şi numele : Dragă bunicule ,dragă bunică,

Sper din suflet că nu veţi fi dezamăgiţi şi supăraţi .Vreau să vă comunic eu personal,ca să nu aflaţi vestea de la mama .Am trecut cu bine prin multe examene, şi am reuşit să primesc o bursă de studii la facultatea de medicină veterinară.Ştiu că aţi aşteptat altceva de la mine,am renunţat la fizică,matematică ,astronomie.Visurile unui adolescent nu corespund cu viaţa şi realitatea.Până ce aş fi ajuns în stele,mă simt obligat să ajut nişte fiinţe în suferinţă aici,pe pământ .Ştiu că am multe datorii faţă de voi în afara celor băneşti pentru îngrijirea lui Cezar.Pe acelea le voi achita din salariile mele,iar pentru toate celălalte vă iubesc tare pe amândoi,acum şi întotdeauna. Nepotul vostru,Andrei Ralea.

Destine omeneşti .

Papiteria era locul central al orăşelului,unde se perindeau zilnic zeci de cetăţeni .Nu numai elevii celor două licee care mereu aveau nevoie de câte ceva de cumpărat : o ascuţitoare ,un toc cu peniţă lungă care să ajungă până în fundul sticluţei cu cerneală ,un caiet cu pătrăţele sau câte un caiet –maculator.Uşa scărţâia fără încetare de atâţia cumpărători mici care îi făceau planul de vânzări responsabilului de magazin ,domnului Klein.De aceea toate mărfurile solicitate de către elevi ocupau masa centrală a magazinului,cea mai lungă şi apropiată de uşă.Dar nu numai copiii aveau treabă pe acolo.La toate orele ,dar mai ales dimineaţa, când elevii erau ocupaţi în şcoli,intrau în permanenţă cetăţeni de toate vârstele,mai ales bărbaţi,care veneau să cumpăre un ziar,să citească pe loc rubrica sportivă,sau alte ştiri,după care se încingea câte o discuţie înflăcărată,pe care o potolea domnul Klein personal,când în concluzie îşi expunea opinia sa competentă.În încheiere vizitatorii obişnuiau să cumpere câte un loz în plic,sau să completeze un formular ,,toto,,căci s-a întâmplat o dată cu nişte ani în urmă ca unul dintre ei să fi câştigat o maşină. Or ,fiecare om are dreptul să spere că următorul fericit va fi tocmai el.

În fundul încăperii mai era o secţie care ţinea de magazinul nostru, mult mai puţin solicitată,dar aceasta reprezentând prestigiul magazinului era păstrată tocmai pentru ca să existe : librăria –bibliotecă,de care se ocupa cu dragoste şi competenţă domnul Ioşka. Întregul perete era acoperit cu multe rafturi solide ,largi,unde erau aşezate într-o ordine perfectă după alfabet, sute de cărţi noi şi îngrijite .Pe raftul de jos,cel la înălţimea ochiului,cărţile s-au ordonat după numele autorului şi aceastea puteau fi împrumutate. Domnul Ioşka s-a autointitulat ,,bibliotecarul,,dar pe bună dreptate,deoarece făcea ceea ce trebuia să facă un bibliotecar bun : fişierul cititorilor era ordonat,el personal recomanda solicitanţilor cărţile care ar putea să-i intereseze,şi ştia exact când anume fiecare era obligat să le înapoieze bibliotecii.La înapoierea volumului avea loc o discuţie cu bibliotecarul despre conţinutul ,ideile şi valoarea cărţii citite.Se vedea că Ioşka personal citise toate volumele de pe rafturi.O dată pe lună tot el făcea o comandă de la edituri cu ultimile apariţii.

În afară de faptul că bibliotecarul lor era un om cult,cu studii,nimeni nu ştia nimic despre el ,deşi locuia în oraş de foarte mult timp.Era un singuratic cu aspect cam jerpelit de om care nu-I interesa să se îngrijească sau nici nu are destui bani pentru aşa ceva.Se pare că avea la viaţa lui doar două cămăşi pe care le purta cu schimbul ,ca să lase timp uneia să se usuce în timp ce o punea pe cealaltă. O pereche de ghete,care a văzut şi vremuri mai bune,folosea de încălţări vara ca şi iarna, la fel şi pantalonii.Numai că iarna îşi făcea apariţia şi un palton însoţit de un fular de lână şi o căciulă care la nevoie cobora şi peste urechi. Acesta era bibliotecarul nostru ,un bărbat de o vârstă nedefinită,nici frumos,dar nici urât.Nimănui nu i-a povestit ceva despre propria sa persoană ,doar că şi-a făcut apariţia în orăşel imediat după război,oamenii l-au văzut,au spus ,,sărmanul de el,,şi l-au acceptat fără întrebări.Pe vremea aceea nu era singurul om singuratic care îşi purta suferinţele cu mândrie,fără a cere nimănui nimic.Avea undeva o cameră într-o căsuţă de la marginea oraşului şi un loc de muncă care i se potrivea ca o mânuşă.Iar leafa îi ajungea pentru nevoile personale.

Prin anii 60 domnul bibliotecar a făcut o surpriză concetăţenilor săi, ce mai,o bombă! Într-una din zile a intrat în magazin urmat de o femeie tânără.El se apucase să trebăluiască la verificarea fişierelor,iar tânăra stătea în tăcere pe un scaun rezervat cititorilor .Pe la ora 10 ea a scos din sacoşă un pacheţel cu nişte pâine şi brânză,cu care l-a servit şi pe Ioşka .El a rupt jumătate din pâine întinzându-i femeii în tăcere,ca şi cum luau micul dejun împreună.Spre ora 1 ,la un semn discret al bărbatului ,ea s-a ridicat şi a ieşit din magazin cu un ,,bună ziua,,adresat tuturor.Toată lumea a întors privirea spre tânăra îmbrăcată jumătate ţărăneşte,jumătate cu ţoale de oraş.Nu au întrebat nimic ,o clientă mai originală şi atât.Însă aceste vizite ciudate continuau aproape zilnic.Până ce după vreo săptămână,domnul Klein l-a întrebat pe Ioşka înainte de închidere,între patru ochi : --,,Ce-i cu menajera ta de te urmează zilnic la slujbă ,n-are treabă acasă ?

--,,Nu este menajera mea.O cheamă Anuţa şi este …soţia mea.

Domnul Klein a rămas cu gura căscată,neştiind ce ar putea să mai spună.În schimb Ioşka a completat relatarea : Anuţa are familie în satul Volovăţ.Ne-am cunoscut când părinţii ei o trimiteau să aducă lapte şi brânzeturi la vecini şi o dată am poftit şi eu la o brânză de vaci.Mi-a adus-o în casă şi i s-a făcut milă de mine.După un timp m-a întrebat dacă vreau ca să rămână,să aibă grijă de viaţa mea.,,Cum aşa ?,,am întrebat-o eu.--,,Cu cununie,nu altfel,,a spus ea.Până ce m-am dumirit,eram deja însurat. …Acuma să nu spui că aşa şi pe dincolo,că am luat o ţărancă de nevastă şi etc.etc. Ea este o fată minunată şi cea mai bună soţie pe care o merit eu.Gata,am vorbit prea mult.Nu contează că oamenii sunt contrariaţi,chiar nu contează.,,

De atunci s-a lăsat tăcere asupra subiectului.Când oamenii îi puneau întrebări domnului Klein despre bibliotecarul lui ,,sucit,,el răspundea mereu la fel : ,,lăsaţi-l în pace oameni buni,nu-i de râs despre soarta oamenilor.Fiecare dintre noi are ceva pe inimă,,.Cu timpul s-a terminat şi cu întrebările,căci oamenii s-au obişnuit.Doar în zilele de sărbătoare,când Ioşka stătea în synagogă să se roage,iar Anuţa îl aştepta pe o bancă din parcul de alături,câte o femeie mai bombănea : ,,ţăranca lui Ioşka îşi păzeşte comoara,să nu i-o fure una dintre noi !,,Deoarece nimeni nu râdea de gluma ei,îşi înfunda nasul în cartea de rugăciuni.Apoi s-au născut două fetiţe ,la o distanţă de doi ani ana de cealaltă.Ambele erau drăgălaşe ca Anuţa ,cel puţin aşa a spus domnul Rabin care le-a botezat : cea mare cu numele de Iudith,cea mică Ruthi.Domnul Klein a fost prezent la botez.De fiecare dată Ioşka i-a dat explicaţii : --,,Iudith a fost prima mea soţie, am lăsat-o la Berşat.,, Apoi,peste doi ani --,,Ruthi a fost fetiţa mea .Şi pe ea au împuşcat-o tot acolo,lângă mama ei. Numai nenorocitul de mine am scăpat cu viaţa şi mulţi ani m-am urât pe mine însumi că trăiesc fără ele.Dar acum am din nou o familie şi o datorie faţă de ea.Va trebui să fac ceva pentru ele,să-mi răscumpăr vina…,,Domnul Klein a fost impresionat de vorbele lui Ioşka,mai ales că niciodată nu a vorbit atât de mult cu el.

Peste câţiva ani,către sfârşitul deceniului 6 bibliotecarul şi-a părăsit serviciul ,pentru a pleca în Israel.--,,Am hotărât că acolo o să le pot oferi o viaţă mai bună.,,- i-a spus şefului său când şi-au strâns mâna de rămas bun.

În 1980 a ajuns în Israel şi familia Klein.S-au aşezat la Haifa,dar la început (ca la început)toate rudele s-au înghesuit să-i viziteze şi deseori chiar să-i plimbe prin ţară cu autoturismul,,proprietate personală,, . Aşa,ca să vadă cât de bine s-au aranjat ei cu viaţa,dar să cunoască şi ţara,fiind nou veniţi.

Şi astfel,într-o duminică au ajuns la Tel-Aviv,iar de aici la Iaffo.Frumos portul,marea,foarte interesant de văzut şi ,,Piaţa puricilor,,.Iar aici,în această piaţă vizitată de toţi turiştii,domnul Klein a fost surprins să-l regăsească pe amicul său,bibliotecarul,intelectualul nefericit şi renăscut,nu altul decât pe domnul Ioşka, sau pe numele întreg : Iosef Heinrich Laufer,precum scria pe firma unei dughene unde erau de vânzare cele mai diferite şi ciudate obiecte : scaune vechi,covoraşe decolorate,tablouri îngălbenite de vechime,cuie ruginite,fiare de călcat cu cărbune ,plăci de patefon şi multe altele de acest fel.Ioşka era afară cu un client interesat de nişte taburete,iar în interiorul dughenei a văzut-o pe Anuţa ,îmbrăcată cu o bluză verde cu mâneci lungi ,pe cap cu un baticuţ legat cochet în spate,dar turuind în ivrit cu înflăcărare pentru a convinge o femeie religioasă să cumpere de la ea o fustă. Domnul Klein s-a retras cu decenţă ca să nu-l pună pe bibliotecar într-o situaţie jenantă.L-a mai auzit pe Ioşka cum îşi striga nevasta :-,,Hana,adă-mi cheile de la maşină ca să plec cu domnul să-I duc cu marfa acasă,,

În drum spre Haifa dl.Klein a avut destul timp să povestească rudelor despre Ioşka.Dar la urmă a mai vorbit mult şi cu sine însuşi :,,Ce-i şi cu soarta omului şi cum îl aruncă pe căi necunoscute…!.,,

Opriţi nebunia !

În ultimii ani viaţa noastră a intrat într-un cerc vicios în care ne tot învârtim ,fără a vedea calea de ieşire.Să începem de pildă cu week-endurile de care ar trebui să se bucure tinerii,copiii şi nepoţii noştri.Cum se încheie nopţile de ieşiri la petreceri tinereşti ? Fie cu accidente de maşină datorate conducerii sub influenţa alcoolului, fie mai rău,cu bătăi la porţile cluburilor de noapte,soldate cu răniri grave sau chiar cu decese ,care în mare parte se datorează deasemenea consumului exagerat de alcool sau chiar droguri.Unde am ajuns ?!Prima ştire din dimineaţa de azi,când scriu aceste rânduri,a fost despre un tânăr din Kiriath Ata,o minunăţie de băiat de 23 de ani,având încă o mutriţă de copil,care la plecarea de la o petrecere dintr-un club local a fost înjunghiat mortal.Un cuţit înfipt în mod criminal în spate de către un beţiv descreierat sau cine ştie...poate un terorist care a pândit pe la colţ o victimă uşor de atins.Deocamdată nimeni nu l-a identificat, totul s-a petrecut prea repede,iar criminalul a reuşit să dispară stricând petrecerea,voia bună,dar mai ales ,a ucis un om tânăr care mai merita mulţi ani de viaţă fericită.Poliţia se străduieşte, deşi nu întotdeauna reuşeşte să-l descopere pe ucigaş.Iar când îl descoperă şi îl predă justiţiei,ei bine,nici atunci părinţii profund îndureraţi nu primesc satisfacţia de a-l vedea pe făptaş pedepsit pe măsura faptei sale.Aici îmi permit să am o părere : nu este vinovată justiţia !,ci legile sunt prea blânde.Cred că un număr de pedepse drastice aplicate în cazurile foarte grave,ar determina pe ,,mânuitorii de cuţite,,să gândească de multe ori înainte de a îndrăzni să acţioneze.Şi fiindcă am amintit despre părinţii îndoliaţi,se pare că ei sunt primii prizonieri ai cercului vicios din care nu vor ieşi niciodată.Cum să procedeze părinţii atunci când un fiu de 23 de ani vrea să iasă vineri noaptea la o distracţie cu prieteni ? Oare au dreptul să-i interzică,îi pot pretinde să trăiască izolat,sau pot alege locul de petrecere al unui grup întreg ? Nu ! Nici un părinte nu strică bucuria copiilor săi şi nu-i transformă în nişte singuratici.Prin urmare,mama şi tata rămân treji în propria lor capcană,pândind momentul când aud cheia deschizând uşa apartamentului,după care abia încearcă să se relaxeze şi ei cu un somn odihnitor.Chiar dacă a trecut de ora 6 dimineaţa.Asta în cazurile fericite când ,,copilul,,se întoarce acasă întreg şi mulţumit .

Cu asta nu am încheiat ,,nebunia,, în care ne scăldăm. Până acum vorbeam doar de cazuri normale, care se transformă uneori în tragedii datorită unei situaţii create în ţara aceasta în ultimile decenii.Se povesteşte,că au fost cândva vremuri normale prin locurile noastre,când şi petrecerile tineretului se desfăşurau frumos,civilizat şi se încheiau la fel. Avem însă şi un alt fel de tineri în ziua de azi, care fac pe războinicii sau se consideră chiar ,,eroi,,în slujba naţiunii, fără a înţelege că prin faptele lor ei pun naţiunea într-o situaţie penibilă,chiar primejdiosă. Aşa zişii ,,subversivi,, îndemnaţi de capete înfierbântate şi inconştiente,pe care trebuie să-i oprim la timp ,înainte de a ne împinge pe toţi către o prăpastie periculoasă,numită lupte interne. Oare nu ne ajung cele externe,nu avem destui duşmani plasaţi în toate punctele cardinale,ca să ne permitem a aprinde şi o flacără în interiorul ţării ? Cine îi aţâţă pe aceşti tineri lipsiţi de judecată şi bun simţ să batjocărească alte religii ,să mânjească pereţii unor biserici sau moschei ?Ei ne pun în situaţia să ne fie ruşine de ruşinea lor,şi totodată să ne îndoim de faptul că sunt oameni cu adevărat pioşi. Căci un om care crede cu adevărat în Dumnezeu,este convins că El este Unic pentru întreaga omenire,indiferent de religie .Comiţând fapte nedemne faţă de Lăcaşurile sfinte a oricărui om,zurbagii noştri îl insultă pe pe Cel de Sus,ca şi propria lor credinţă.

Aici m-am referit nu numai la nebunii noştri, ci şi la acelaşi soi de ,,nebuni,, care merită aceeaşi calificare,dar şi aceeaşi pedeapsă.Adică huliganii care demontează statui ridicate în memoria unor evrei merituoşi,profanatori de temple sau morminte evreieşti,ca şi cum ,,răzbunarea ,,împotriva unor morţi ar putea deveni un act de vitejie,dovedind patriotism sau pioşenie. Doamne,apără-mă de proşti,că mă pot apăra şi singură de deştepţi.!

Ce să mai spun,că este nebunie să ne fărămiţăm forţele în multe partide politice care trag ţara în toate direcţiile ca şi carul tras de mulţi cai,fiecare sfâşiindu-l fugind în altă direcţie ?

Să mai adaug că este pură nebunie să pornim la pregătirea costisitoare a unor alegeri guvernamentale când atâtea ţări sunt pe cale să se înece în criza economică ,când avem obligaţia să ţinem ţara într-un echilibru tocmai în clipe grele când duşmanii –tot mai mulţi- se străduiesc să ne împresoare şi avem nevoie de un larg sprijin internaţional ?Dar nu mai spun nimic, nu acum, despre acest subiect vom mai vorbi nu o dată.Până ce se vor găsi forţele capabile să oprească nebunia generală .Ca să putem continua să trăim normal aici şi peste tot ,precum ni se cuvine.

Cum era ,dacă nu se întâmpla

Totuşi s-a întâmplat ,fără ca cineva să fi putut preveni momentul tragic . Cum să-l prevină ,dacă numai ideea părea o utopie de neconceput. Cine s-ar fi gândit că un tânăr evreu,care a terminat serviciul militar cu laude,ar fi în stare să se lase influenţat într-atât de către persoane din care ura se revarsă direct asupra unor suflete slabe,capabile să-i asculte până la limita extremă : să apase pe trăgaci în sunetul vorbelor lor înecate în miere otrăvită.

Şi iată ,s-a întâmplat nenorocirea cu 17 ani în urmă,când Primul Ministru Iţhak Rabin a fost împuşcat în clipa sa de bucurie,cu cântecul despre Pace încă fluturându-i pe buze.Piaţa Primăriei era plină cu sute de mii de cetăţeni dornici să fie prezenţi la o manifestare închinată speranţei pentru un viitor fericit ,care însemna o nouă faţă a lumii în care trăim, cea a păcii şi înţelegerii între popoare.Cine dacă nu Iţhak Rabin împreună cu Şimon Peres ar fi fost în stare să convingă pe vecinii noştri de dincolo de hotare că acest lucru este posibil,că se poate trăi minunat de ambele părţi ale graniţei fără războaie inutile care seceră vieţi tinere ,care deviază cursul existenţei noastre din drumul ei normal. Oamenii s-au adunat să-şi vadă conducătorii, să le arate că ceea ce fac ei este în asentimentul maselor ; au participat cu vorbe bune şi cântece la acea seară care trebuia să fie o sărbătoare de neuitat.

Dar fulgerul a lovit în plină desfăşurare a bucuriei ,glontele criminal a pornit , lovind ţinta. Iar ţinta sa era tocmai cărmuitorul şi o dată cu cu el,tot ce a fost pe cale să realizeze în folosul lumii noastre.

Urmările acestei crime vor fi judecate cu adevărat de istorie. Deşi şi astăzi sunt destui oameni lucizi care înţeleg ce a însemnat acea clipă nefastă pentru poporul israelian.Pacea,atât de apropiată atunci, în momentul când mulţimea din Piaţă împreună cu cei din tribună,împreună cu toţi cei care îi urmăreau de acasă în faţa ecranelor de televiziune, simţeau cu toată fiinţa lor însemnătatea cântecului Păcii intonat cu entuziasm de către Iţhak Rabin, acea pace s-a îndepărtat de noi cu zeci de ani, dacă nu pentru totdeauna. Ca şi unitatea neamului,care în acele clipe era o singură voinţă, o singură fiinţă umană, s-a fărâmiţat ca cioburile unei oglinzi ,lăsând ca fiecare bucăţică să oglindească altă imagine distorsionată.Iar foştii ,,parteneri,,şi-au reluat vechiul rol de inamici,care cu anii au intrat tot mai adânc în vulcanul arzând al fundamentalismului islamic care ameninţă securitatea întregii lumi civilizate.

Criminalul stă la închisoare,sperăm că acolo îşi va încheia viaţa.Ei şi ? RĂUL a fost făcut. El să rămână acolo unde este,uitat până la capătul vieţii -lipsit de însemnătate. Nici numele nu-i mai rostim,pe el l-am şters din existenţa noastră.A rămas doar Fapta şi urmările ei. Dureroase ,dăunătoare,de neuitat. Doamne fereşte ca să mai trecem printr-o asemenea încercare !!!

Aflați mai multe »

Bilanţul

Bătrânul îşi prepară un ceai de plante pentru cină.Era o muncă foarte grea pentru mâinile sale tremurânde.Şi mai complicată era operaţiunea de ungere cu unt a feliei de pâine ,de aceea se mulţumi să rupă pâinea în bucăţele care se puteau duce între degetele ambelor mâini către gură.Cu ceaiul povestea era şi mai urâtă,deoarece lichidul se vârsa pe masă într-atât,încât el reuşea deobicei să se bucure de un sfert din cantitatea de ceai.Totuşi, se hrănea cumva până la urmă .Mult mai greu se descurca cu masa de prânz.De când i-a murit a doua nevastă,Rina,viaţa sa a devenit un coşmar.Din toate punctele de vedere.În primul rând fiindcă nu mai suporta atâta linişte care domnea între cei patru pereţi,din ce în ce mai negri,mai afumaţi şi murdari .Îi lipseau discuţiile prelungite până târziu în noapte ,dar mai ales râsul molipsitor al femeii care răsuna la toate orele zilei .Ei îi putea povesti o groază de întâmplări din trecutul îndepărtat,la care ea participa cu observaţii şi sfaturi ,de parcă s-ar fi întâmplat mai ieri ,iar completările ei mai puteau să ajute cu ceva la îndreptarea lucrurilor.Caragios,nu ?Totuşi era plăcut să vorbeşti despre trecut ca şi cum duci o conversaţie cu o persoană apropiată şi te consulţi cu ea.De pildă,când îi povestea despre acea călătorie pe care a întreprins-o în 1935 în Ereţ Israel,ca să vadă dacă se poate muta definitiv cu familia acolo,Rina nu vroia să creadă că a fost în stare să se mai întoarcă acasă în satul său Tărăşeni ,de lângă Cernăuţi.Dacă rămânea acolo , în Ereţ,ar fi scăpat de război,de Transnistria ,iar până azi ar fi fost un om ,,făcut,,.Avea ea dreptate ca întotdeauna,că era o femeie tare isteaţă, dar acum ,după aproape 40 de ani,era şi el înţelept şi nu o dată s-a gândit că ar fi scăpat de atâtea necazuri dacă nu s-ar fi întors.Însă cum putea ştii atunci ce îi aşteaptă ?Când a stat un an de zile la Haifa,a muncit la constuirea şoselelor ,aşa pirpiriu cum e el,a simţit că nu mai rezistă,nici din cauza muncii grele ,nici a căldurilor insuportabile.La Tărăşeni în schimb,avea o nevastă tănâră cu un băieţel de un an,instalaţi comod într-o casă spaţioasă,unde la parter avea o prăvălie a lui,o băcănie cu un dever excelent.Ce nevoie avea el să caute alte noroace,când nu-i lipsea numic acasă .

Aşa lucrau gândurile bătrânului seară de seară,după ce strada se liniştea ,iar el simţea singurătatea în mod dureros.

Cu Rina s-a luat cu 14 an în urmă,când amândoi ieşiseră din doliu după perechile lor.Amândoi au ajuns la concluzia că este mai uşor să duci bătrâneţile în doi,decât de unul singur.Şi era chiar bine să găsească o masă pusă ori de câte ori se întorcea de la lucru,dar mai ales erau minunate serile de vineri ,când venea de la synagogă şi găsea toate bunătăţile aranjate frumos pe o faţă de masă albă ca prima zăpadă .Auzea de departe cuvintele-i de întâmpinare însoţite de râsul vesel de clopoţel,aşa cum numai Rina ştia să râdă.Până şi vecinii o auzeau cu plăcere şi strigau prin ferestrele deschise : ,,A ghit Şabes,doamna Rina !,,

Mai târziu,când a dat acest necaz mare peste viaţa lui de a început să tremure,tot mai rău şi mai rău,Rina îi gătea mâncăruri mai păstoase,supe groase,ca să-i uşureze jena atunci când porţiile lui se scurgeau tot mai rău de la farfurie în drum spre gură.Până la urmă chiar ea îl hrănea sprijinindu-i mâna care ţinea lingura sau furculiţa.În schimb mîinile sale aveau putere atunci când ducea o greutate :o sacoşă cu cartofi sau o găleată cu apă de la fântână .Aşa o ajuta şi el pe Rina,care de un timp avea o suferinţă cu inima .În orice caz,atâta timp cât erau amândoi împreună toate lucrurile s-au aranjat,iar viaţa lor se desfăşura normal,ca la toţi vârstnicii.La urma urmei,nimeni nu este perfect,fiecare om are câte o suferinţă a lui.Până ce firul se rupe...Iar firul s-a rupt la ei acum doi ani,când femeia l-a părăsit,lăsându-l pe el în voia sorţii.Adevărat ,el nu este chiar singur pe lume, are un fiu însurat,cu o nepoţică,aranjat bine la Iaşi ,o slujbă bună şi un apartament într-un cartier central.El ,tatăl,a tras destul de greu ca să-l ţină pe băiat la studii şi apoi să-i cumpere o casă, dar merita,căci şi-a făcut datoria faţă de copilul său. Lea,prima soţie şi mama băiatului,i-a spus nu o dată :-,,Elly,ai să vezi tu câte necazuri o să mai avem cu nora asta a noastră.Dar noi doi o să tăcem,nu o să ne amestecăm niciodată,ca să nu facem necazuri copilului nostru.Să nu uiţi asta nici atunci când nu voi mai fi eu.!

Aşa dar,el nu a uitat spusele ei,că slavă Domnului,a avut noroc de două neveste deştepte şi cumsecade.

Fiul său Beni vine în vizită o dată pe lună,doarme cu el o noapte,mai stau ei de vorbă,dar niciodată nu vorbeşte despre soţia sa.În ultimii zece ani nici pe nepoată nu a văzut-o,deoarece este foarte ,,ocupată cu învăţătura.,,A terminat un liceu,iar acuma învaţă să fie ingineră.După ,,plecarea ,,Rinei, fiul a venit în vizită şi i-a propus lui Elly să se mute la Iaşi.Adică nu chiar în casă cu ei,dar el ar putea găsi o garsonieră pentru taică-său aproape de blocul lor,ca să-l viziteze mai des şi să-i aducă mâncare gătită de Rachel.Aşa vor fi cu toţii mai des împreună.

Răspunsul a fost un ,,nuuuu,,! Categoric.El Elly,chiar la vârsta de aproape 90 de ani ,va rămâne în casa sa până la urmă.Beni nu a protestat ,nici nu l-a rugat să se răzgândească .S-a întors la Iaşi uşurat de refuzul tatălui,dar hotărât să continue a-l vizita ca şi până acum o dată pe lună.Mai ales că întotdeauna pleca încărcat cu o sacoşă plină cu bunătăţi : brânzeturi ,unt proaspăt,găini,toate gata împachetate în frigider,căci în anii 80 asemenea alimente erau o raritate în oraşele mari.Ei ,gânduri,gânduri...

Elly aduna cu palmele toate resturile de pâine ,se aplecă adânc peste masă pentru a le culege cu degetele care tremurau rău,sau chiar cu limba.Ar mai fi mâncat el , încă nu şi-a potolit foamea ,dar nu avea răbdare s-o ia de la capăt,să rupă din pâine ,să muşte direct din calupul cu brânză...Nu,mai bine se lipseşte.Mâine este ziua cea mare când trebuia să vină fiul.El o să-l hrănească , o să mânânce şi el pe săturate măcar o dată la câteva săptămâni .

Înainte de culcare mai era de trecut un ,,hop,, : să înghită pastilele ,să bea apă din pahar.Reuşi după vreo zece minute,chiar dacă a vârsat destulă apă pe cămaşa de noapte.Noroc că pentru cazuri speciale are pe noptieră nişte pastile care nu se iau cu apă,ci numai aşa, se dizolvă direct sub limbă.

În seara aceea a adormit greu.Îi veneau toate gândurile adunată din timpul zilei să-l împungă şi să-l împiedice să se odihnească.Ce ar fi să se mute totuşi la Iaşi ?Cât timp i-a mai rămas la urma urmei s-o suporte pe nora ?.Nu,nici aşa.Dacă tot are timp puţin,atunci o să rabde acasă.Aici şi-a ridicat cel puţin o piatră de mormânt lângă Rina.O să fie mai puţin singur decât într-un cimitir între oameni necunoscuţi.Dacă asta măcar contează...Totuşi ,nu voi pleca nicăieri ,voi muri în patul meu !

Această contrazicere cu sine însuşi îl enervă tare pe Elly.Atunci el simţi primul junghi în stânga pieptului.Asta i-a captat toată atenţia spre interiorul fiinţei sale,până ce înţelese că nu a greşit,simţi încă un junghi,apoi al treilea.A întins mâna spre noptieră,băjbâind în întuneric după cutia cu pastile.În loc s-o tragă însă mai aproape spre sine, el împinse cutia spre marginea noptierei,încercând s-o atingă,s-o aducă mai aproape,dar degetele tremurară mai tare pe măsură ce el se enerva,iar până la urmă ea căzu undeva în întuneric.Elly mai gândi că e prea întuneric peste tot ca să se dea jos din pat pentru a găsi pastilele.Dar nu contează,acuma i-a trecut,nu-l mai duru nimic,nu mai simţi nici un junghi.Pur şi simplu adormi,un somn odihnitor şi fără vise.

A doua zi Beni îl găsi dormind : calm şi împăcat cu sine însuşi.

După toate formalităţile şi alergăturile,înmormântarea avu loc la ora 18. S-au adunat toţi cei 11 evrei care mai trăiau în orăşel.Rachel nu a putut să ajungă într-un timp atât de scurt,nici fiica care era înainte de examene.

Beni a plecat spre Iaşi cu ultimul tren de la ora 22.Ducea cu el o sacoşă uriaşă cu mâncarea pregătită pentru el .A lăcrimat ,gândind la bunătatea unui tată care întotdeauna a avut grijă de el.

--,,Am să mă revanşez,având grijă mereu de copilul meu la fel cum a făcut tata pentru mine. Fiecare generaţie plăteşte generaţiei care urmează.Mai puţin celei de la care a primit. Trist,dar adevărat.Ce pot face,asta-i viaţa,nu eu i-am născocit regulile,,!