Hedi S. Simon apare săptămânal în presa de limbă română din Israel cu un articol, adeseori şi cu o proză. A debutat în 2005 cu un volum de povestiri intitulat „Jurnalul Karinei Raz” iar de atunci a mai publicat trei volume de proză şi aproape o sută de texte jurnalistice.
Nu de mult a deschis perdeaua care acoperea o parte, profund traumatizantă, din viaţa ei: anii primei copilării petrecuţi în iadul transnistrian.
Subsemnatul, ca realizator de filme despre evreii, inclusiv copiii evrei, duşi în infernul numit Transnistria, am simţit nevoia să aflu detalii biografice despre Hedi S. Simon. Tot ceea ce prezint mai jos ca date despre eroina acestor însemnări le-am obţinut într-o convorbire de câteva ceasuri pe care am avut-o cu dânsa despre viaţa ei.
Am avut privilegiul de a mi se confesa fără reticenţe, cu o încredere pentru care nu pot decât să-i mulţumesc. Mai ales pentru partea întunecată a vieţii ei, anii din Transnistria.
Timp de decenii, aproape toată viaţa ei de om adult, Hedi S. Simon a evitat să se confrunte rectilin cu amintirile întunecat-ceţoase din iadul transnistrian. N-a avut curajul de a deschide „cutia Pandorei”, poate de aceea a refuzat să vorbească despre acei ani. Asta până de curând.
Comentariile mele la traseul biografic a lui Hedi le vreau cât mai reţinute, considerând că ar fi un abuz din partea mea să „analizez” din afară drama pe care a trăit-o dânsa. Comentez uneori şi emit ipoteze pentru că ea însăşi şi-a deschis în faţa mea „dosarul” de copil traumatizat. Fiind publicistă, deci o persoană publică, a descris, ea însăşi, în scrierile ei, direct sau indirect, drama prin care a trecut. Aşa stând lucrurile, ceea ce fac acum nu este decât un comentariu marginal la mărturia ei care se adaugă la uriaşul şir de memoriale ale durerii, înregistrate pe peliculă de Stephen Spielberg.
Amintirile ei din Transnistria sunt confuze. Ceva între realitate şi vis. Întâmplări împinse în adâncul unei cvazi-uitări, extrase fragmentar în anii socotelilor din urmă. Cioburi de amintiri. „Flash”- uri din trecut.
Pe tatăl, ei, fost frizer şi coafor la Cernăuţi, îl vede, purtându-o în spate pe drumurile înnecate în glod spre necunoscut.
În proza memorialistică din ultimii ani a lui Hedi S. Simon îşi fac loc cu insistenţă anumite scene, anumite imagini obsesive, ecouri îndepărtate ale acelor fioruri de spaimă şi disperare ale membrilor familiei, torturaţi permanent de iminenţa morţii. Din aceste „flash”-uri ale memoriei, îi revine scena drumului spre Transnistria, pe jos, ea copilă dusă pe spate de tatăl ei sau de de fratele acestuia.
Un convoi de mii de evrei obligaţi să facă, pe jos, zeci de kilometri pe zi, spre Transnistria. Oameni pe care copilul îi vede căzând, jandarmii liniştindu-i cu câte un glonţ, asasinii care îi apăreau în somn. Netrăind astea, cu greu ne putem închipui ce putea simţi un copil. Foame, geruri de 40 grade minus, dormit pe paie, acoperit cu cârpe. Troienele de zăpadă,şuieratul vântului.....
În afară de aceste „flash”-uri, e un gol al memoriei. Pentru Hedi S. Simon acest gol de la trei la şase ani este ca o gaură neagră în care a împins-o valul de lavă fierbinte, atotnimicitoare, a istoriei, rostogolit peste ea, în anii cei mai inocenţi şi mai dulci ai copilăriei, anii când se ivesc primele întrebări despre minunăţiile lumii. Trei ani în infernul foamei, al gerului, al umilinţelor... La vârsta când se încheagă imaginea lumii în mintea copilului. Când acesta deschide ochii, cu înţelegere abia mijindă, spre realitatea din jur şi spre viaţă. Şi ce au văzut ochii copilei de patru,cinci şi şase ani? În loc de scutecele păpuşii, zdrenţele care o înveleau pe ea, îmbâcsite de murdărie şi de tăişul gerurilor. Hedi consemnează, în scris, fapte trăite-netrăite: „Am fost un copil care nu şi-a cunoscut bunicii; ai mei au murit în drum spre Transnistria.” Privind înapoi spre acei ani, constată un lucru teribil : „Am crescut într-un mediu de adulţi...Am fost lipsită de copilărie”. M-am născut...matură.”
Am întrebat-o ce jucării a avut în acei ani şi mi-a răspuns că n-a avut jucării de nici un fel. Nimeni nu i-a citit poveşti, nimeni nu i-a povestit basme. Toţi luptau din răsputeri pentru supravieţuire. Chiar şi copiii. Hedi nu a avut parte de copii de vârsta ei cu care să se joace. Nu ştie ce înseamnă a te juca.
Drumul de întoarcere din Transnistria, l-au făcut tot pe jos. Arareori găseau câte un ţăran care să se milostivească de acei oameni scheletici, în zdrenţe, şi să-i ia în căruţă. Alteori se strecurau în câte un vagon gol pentru vite al unui tren de marfă.
„Mama avea 45 de kilograme”, îşi aminteşte Hedi.
La Cernăuţi îşi găsesc casa ocupată. Se stabilesc la Siret, apoi se mută la Rădăuţi. Arhiva din Cernăuţi fiind distrusă, Hedi nici nu a putut să afle, cu exactitate, data naşterii. Atâta ştie că atunci când au fost ridicaţi şi deportaţi, în 1941, ea avea trei sau patru ani.
Întoarsă din Transnistria, copila de şase ani nu ştia o boabă româneşte. La Cernăuţi, înainte de a fi deportaţi, vorbeau numai nemţeşte. Abia acum, la Rădăuţi, în primii ani de şcoală, copila învaţă, cu o râvnă disperată, limba română. Mânată de o nevoie irepresibilă de a intra în rândul oamenilor, se aruncă asupra învăţăturii, reuşind să termine fiecare clasă cu coroniţă.
Evocând anii de şcoală de la Rădăuţi, Hedi S.Simon îi prezintă drept cei mai fericiţi ani ai ei. Era bucuria copilăriei trăite cu întârziere şi, într-un fel, născând în ea o enormă voinţă de a-şi lua un soi de revanşă pentru anii siniştri ai Transnistriei. „În acei primi ani la Rădăuţi eram fericită, - îşi aminteşte ea,- deşi trăiam în lipsuri, dormeam cu părinţii într-o singură cameră, învăţam la lampa cu gaz, eram un copil fericit. Nu resimţeam lipsurile. Pe atunci , după război, mizeria era generală. Colegele mele nu erau mai elegante decât mine şi nu aveau lucruri care mie îmi lipseau. Nu era ca acuma, când elevii se întrec între ei permanent să dobândească obiecte la modă.”
La liceu, este o elevă eminentă. Cu note numai de zece. Vine la Bucureşti şi devine studentă la Institutul „Maxim Gorki”. Germana o ştia din copilărie, acum îşi perfecţionează rusa prinsă în lagăr. După Institutul de Limba Rusă, face doi ani de limbă germană la Facultatea de Filologie.
Interlocutoarea mea îşi deapănă viaţa cu un abia mijit zâmbet trădând efortul de a-şi ascunde emoţia. Îmi evocă apoi cu o intensă lumină pe faţă, insaţiabila lăcomie cu care înghiţea acum carte după carte. Condeierul de azi retrăieşte parcă, evocând-o, bucuria cu care descoperea, rând pe rând, pe clasicii români şi ruşi. Eminescu, Sadoveanu... Apoi pe clasicii ruşi, Lermontov, Puşkin, Tolstoi, Cehov. Iar mai târziu, Ştefan Zweig, Thomas Mann, Heinrich Mann, Erich Maria Remarque... După terminarea studiilor universitare este repartizată, pentru a-şi face stagiul, la o şcoală de la ţară, unde predă limba romănă, istoria, limba germană şi limba rusă. Neobosita tânără profesoară, pornită în lupta, resimţită deja victorioasă, cu viaţa, se aruncă cu pasiune şi dăruire în viaţa culturală a comunei, devenind sufletul căminului cultural.
Posesoară deplină a trei limbi, e angajată de Academia Militară din Braşov ca profesoară în cadrul catedrei de cultură generală. Apreciază tezele de limbă română ale studenţilor-ofiţeri. Figurează ca secretară literară, dar în realitate e factotum, la publicaţia periodică de uz intern a Academiei Militare. Scrie articole, corectează textele, este sufletul revistei. Ca pedagog, redactează patru manuale didactice de predare în limbi străine pentru Academiile Militare. Se bucură de aprecierea şi respectul colegilor profesori şi ale studenţilor. Face traduceri din germană şi rusă pentru Academie şi pentru Spitalul Militar din Braşov. Iniţiază şi conduce în toţi anii de activitate didactică, aproape 15 ani, un cenaclu literar în care îi recrutează pe acei elevii militari cărora le descoperă aptitudini pentru scris.
„Au fost cei mai buni şi mai plini ani din viaţa mea. Am făcut carieră universitară şi m-am bucurat de aprecierea tuturor”. Înţelegem că asta echivalează cu încă o revanşă a ei la suferinţele fizice şi umilinţele îndurate în anii fragezi ai copilăriei.
Între timp, cunoaşte pe un chipeş profesor de muzică şi se căsătoreşte în 1962, căsnicia durând şi în ziua de azi.
Înainte de a-şi pune în aplicare proiectul de a se stabili în Israel, în 1977 cere şi obţine cu mare greutate, transferul de la Academia Militară. Predă limba română la un liceu de construcţii, până în 1981, anul plecării în Israel.
În Israel, în lipsă de altceva mai aproape de sufletul ei, fire răzbătătoare, are curajul să se reprofileze şi să lucreze în domeniul financiar, la banca „Mizrahi”.
Se apucă de scris în 1999, după ieşirea la pensie. La început a fost o joacă. Scria de mână, în caiet. S-a învederat treptat că scrisul, pentru ea nu este o joacă, nu este un pariu egolatric, adică o simplă chestiune de ego. Este un act existenţial prin care îşi justifică viaţa, îi dă sens, o clarifică, o umple. Este mai mult decât psihoterapie. Este modul de a-şi menţine achilibrul, seninătatea şi energia în faza septuagenară a vieţii.
Depozitul memoriei îi oferă din belşug materie primă pentru scrisul ei. Astfel, a scrie devine pentru Hedi S. Simon, o salvare ei de sub povara amintirilor. O psihoterapie prin scris. Cu consecinţe benefice în raporturile ei de comunicare cu oamenii.
Prin scris, i se oferă o minunată deschidere spre lume, spre oameni. Prin articolele şi prozele ei, Hedi S. Simon îşi face prieteni în Israel, în România, în Germania...
Scrisul îi aduce şi acum, în continuare, noi şi noi prieteni, câştigaţi de ea prin ceea ce scrie.
Hedi S. Simon nu scrie ficţiune. Este o memorialistă. Nu imaginează, nu inventează. Scrisul ei relatează fapte şi personaje reale. Parte din ele, cu caracter autobiografic. În rest, despre cine scrie ne spune ea însăşi, despre „prieteni dragi pe care am învăţat să-i înţeleg, să le descifrez sufletele.”
Memorialistica pe care o scrie Hedi S. Simon este directă sau auzită şi însuşită.
Antenele ei se îndreaptă şi acum către cei care au trecut prin experienţe asemănătoare cu ale ei. Este o bună ascultătoare. Când i se povesteşte ceva , reţine tot, având o excelentă memorie afectivă şi a detaliilor comportamentale..
În ceea ce povesteşte, chiar când e vorba de întâmplări trăite de alţii şi repovestite de ea, apar şi se repetă aproape obsesiv, scene , imagini şi gesturi observate şi trăite de ea însăşi. Flash-uri ale memoriei autobiografice. Copilă speriată, se ascunde sub faldurile rochiei lungi a mamei, oamenii mari, cu groaza în ochi, îşi vorbesc în şoaptă. Sunt mereu în alertă, ciulind urechile la cel mai mic zgomot suspect. Adulţii îi veghează pe copii, pe bătrâni. Sunt ca nişte câini hăituiţi.
Hedi îşi continuă povestea vieţii: „Obsesia pâinii, atunci niciodată pe săturate, a lăsat până acum urme în comportamentul meu.” Îmi mărturiseşte că după război ultimii bani îl dădeau pe mâncare, că până şi acum ea umple frigiderul cu pâine, ca şi cum a doua zi nu s-ar mai găsi în magazine.. Mulţi dintre supravieţuitorii lagărelor au păstrat acest obicei şi la vârste ale senectuţii.
Acestea sunt temele care revin aproape obsesiv în povestirile ei: foamea, timpul, singurătatea. Oamenii sunt veşnic preocupaţi de servici, de „salar”, de socotelile legate de banii necesari subzistenţei, de traiul cotidian cu toate cele necesare.
Provizii, mâncare, porţii, invitaţii la masă, pregătiri. Dar mai ales, procurarea alimentelor, drămuirea banilor. Astea umplu o bună parte din viaţa şi preocupările personajelor. Restul fiind dedicat planurilor şi proiectelor de viitor, speranţelor, aşteptărilor. Toate acestea redate în dialoguri grave, optimiste, într-un fel de „sfaturi de taină”. Laitmotivul fiind speranţa de a ajunge în Palestina.
Şi Tel Aviv-ul îi oferă melancolice şi duioase evocări. Povesteşte, de pildă, despre o dugheană de cartier care e demolată, fiind pe strada principală şi ocupând o parte din trotuar. Cei din împrejurimi găseau, aici, în „makoletul” lui Rafi, cam tot ce aveau nevoie, de la detergenţi şi alimente, până la obiecte de uz casnic şi cosmetice. Muşterii devin prietnii lui Rafi, fiecare având la el condica de datorii plătibile la sfârşit de lună. Dugheana capătă, sub pana lui Hedi o aureolă de mit, devine un personaj. Demolarea ei echivalează cu moartea ei. Drama ei fiind drama sutelor de muşterii în viaţa cărora prăvălia a intrat ca o prezenţă vie, perenă, dominând timpul.
În schiţele şi nuvelele lui Hedi S. Simon se plânge mult. Cu lacrimi de suferinţă dar, uneori şi de bucurie. Autoarea, însă, nu pare să fie o plângăcioasă.
Deşi găsim în scrisul ei multă duioşie, nostalgie, delicate mângăieri părinteşti şi frăţeşti. Hedi S. Simon iubeşte diminutivele şi super-diminutivele. În paginile cărţilor ei abundă alinturile materne, gesturile sufletiste în relaţiile dintre rude şi prieteni. Prozatoarea e atentă la priviri, la tăceri, la gesturi aluzive. Personajele au în comportament, în gesturi şi în vorbire, un ceva protocolar, manierat atent şi detailat în scris. Are nostalgia tinereţii. Îi priveşte pe cei tineri, de la înălţimea septuagenarului, ca pe nişte copilaşi, chiar dacă ei au îmbrăcat deja uniform militară.
În impresia generală pe care ne-o crează spiritul acestor texte, dominante sunt generozitatea, bunavoinţă şi bunacredinţă, deschiderea către oameni şi necazurile lor. Prozatoarea excelează prin empatie, prin capacitatea de a adera şi a participa afectiv la destine omeneşti reale, neinventate, derulate ca nişte mărturii, aşa cum şi sunt. Faptul dă acestor scrieri o valoare documentară, egalând-o pe aceea a scrierilor propriu zis memorialistice.
În cazul lui Hedi S. Simon se confirmă, din nou, dacă mai era nevoie, definiţia lui Buffon, că stilul este omul. Toate cărţile semnate Hedi S. Simon, reflectă cu fidelitate structura afectivă şi intelectuală, modul de a simţi şi a gândi al autoarei lor. Ceea ce e şi semn de autenticitate, de sinceritate.
Reiese din aceste povestiri o sociabilitate ieşită din comun. O dispoziţie de a povesti, de a comunica, de a transmite mesaje de omenie şi înţelegere.
Hedi S. Simon este aproape obsedată de nevoia descărcării sufleteşti. Verbul „a povesti”, conjugat la diferite timpuri şi persoane, revine constant, la tot pasul. Personajele nu spun, nu mărturisesc, nu dau informaţii despre ceva, nu afirmă, nu amintesc, ele „povestesc”. Şi autoarei îi place să povestească.
De subliniat aplecarea cu pasiune constantă şi înţelegere, asupra oamenilor pe care îi întâlneşte, cu care schimbă cuvinte. Deasemenea spiritul de observaţie, atenţia la detalii.
Nu avem de-a face cu un realism în sensul obiectivizării discursului epic, autorul retrăgându-se în culise. Aici autorul se aşează în prim-plan, participă la acţiune, e un personaj căruia i se relatează întâmplări şi se implică în ele, apoi le repovesteşte, marcând reacţiile ei proprii, povestind inclusiv despre sine. Personajul cel mai bine conturat ajunge să fie, astfel, până la urmă, autoarea însăşi. Din detaliile participării ei la epica povestirilor putem reconstitui un veritabil autoportret al povestitoarei-memorialiste.
În povestirile lui Hedi S. Simon oamenii ascund secrete, spun lucrile cu importanţă, cu gravitate, nu vorbesc în treacăt. Îşi caută un moment potrivit şi un loc liniştit unde se aşează şi îşi „povestesc” întâmplările survenite în viaţa lor. Deasemenea, oamenii nu au trăiri pe care să le tacă. Cele pe care le ascund, se simt, le dau, până la urmă, în vileag. Ei joacă un joc grav, cel al vieţii.Indiferent dacă e trăită sau doar auzită, povestea se învârte în jurul unor momente rituale, care le marchează viaţa: sărbători, aniversări, logodnă, cununie, botez, răscruci de drum, promisiuni, jurăminte sau decizii vitale.
Ca publicistă, în articolele sale manifestă o curiozitate universală. Face portrete de mari pictori, de faimoşi compozitori, de scriitori iluştri. Prezintă cărţi străine şi româneşti. Face comentarii ale actualităţii politice, economice, dnunţă nedreptăţile sociale, violenţa şi intoleranţa religioasă, şi socialeSe întreabă, de ce nu este, între oameni, mai puţină ură şi mai multă clemenţă, milă, toleranţă şi înţelegere. Vrea să ştie ce se petrece în Israel şi în lume.
Hedi pleacă zilnic într-o plimbare hai-hui prin oraş. Îndrăgostită de metropola devenită „a ei”, Tel Aviv-ul, contemplă casele în stil Art Nouveau şi Bauhaus, apoi scrie despre ele. Scrie despre istoria şi destinul noii sale patrii. Îşi pune şi ne pune întrebări, cu candoarea celui care e împărţit între dragostea pentru prezent şi îngrijorarea pentru viitorul ţării.
Pasionată de viaţă, dă cu tifla bolilor care o încearcă. Îşi continuă, cu dărzenie şi voinicie, noua sa carieră de condeieră, implicându-se cu sufletul şi cu mintea în tot ce scrie. Ceea ce face ea este un fel de a învinge timpul, de a risipi umbrele trecutului şi de a recupera în anii tomnateci, ceva din neîmplinirile trecutului. Îşi răscumpără, astfel, şi ceva din anii care i s-au furat din copilărie.
O întreb dacă scrie greu. Îmi răspunde: „Nu. Scriu cu sufletul, cu inima. Cum îmi vine.” O cred. Se simte în fiecare rând, în fiecare pagină.
Luându-şi în foarte serios rolul de bunică, face eforturi de bună comunicare cu nepotul ei, student la Belcanto şi nepoata ei, aflată în serviciul militar dinaintea studenţiei. Se bucură când vin cu mama lor, la ocazii festive, să o omagieze şi să o sărăbătorească.
Hedi S. Simon este un om fericit, dacă aşa ceva se poate afirma despre cineva. În orice caz, ea deţine secretul de a fi şi fericit şi învingător la vârsta la care cei mai mulţi se obişnuiesc cu renunţările, închină steagul şi depun armele.
La Hedi, totuşi, undeva, într-un colţişor ascuns al sufletului, persistă imaginile, sunetele şi mirosurile apăsătoare ale Transnistriei. Lupta ei surdă cu memoria nu a încetat. Relaţiile ei cu aceste amintiri sunt încă, pe ici pe colo, contorsionate.
Între ea şi memoria copilăriei sale am înţeles că apar, pe rând, când supunerea, când revolta, când respingerea, când acceptarea, sau chiar duioşia unei reîntâlniri ceţoase.
Lui Hedi S. Simon îi place societatea oamenilor şi îi caută. Poate că rezultatul cel mai preţios pe care l-a obţinut prin scrisul ei este că, acum, ea e căutată de oameni, respectată, apreciată, iubită. Mulţi cititori i-au devenit prieteni.Nevoia de oameni şi de căldura lor se manifestă la ea, înainte de toate, prin nevoia de comunicare. În articolele sale le transmite mesaje pozitive şi se bucură şi se mândreşte cu răspunsurile prieteneşti, admirative pe care le primeşte. Scrisul ei generos i-a permis o tardivă dar uimitoare ieşire din anonimat. O revanşă demnă de toată admiraţia. Şi-a primit, din partea vieţii, prin scris, nu numai plată, ci şi răsplată. Chiar şi o nesperată despăgubire morală..
Încă o trăsătură de adăugat la portretul lui Hedi S. Simon: Sub un zâmbet luminos şi comunicativ sau ghiduş-poznaş, sub aparenţa ei de sfioşenie sau vivace amabilitate, se ascunde un om care ştie ce vrea, înzestrat cu luciditate şi cu o dârzenie de invidiat. O fire de luptătoare, de om al principiilor şi al idealurilor de bine şi de dreptate. Şi, parcă în contrast, sau complementar, o sensibilitate fină, candidă şi adeseori jucăuşă.
Am acum răspunsul la întrebarea care face titlul acestor rânduri. Ştiu cine este Hedi S. Simon. Este o învingătoare. Este copilul trecut prin iadul Transnistriei şi care, apoi, a învins în viaţă.
