Un om fericit
   
               Hedi S.Simon

Mai întâi de toate el s-a născut într-o zi frumoasă de 01.ianuarie,ceea ce era un bun început  şi  un eveniment special.Câţi oameni oare se nasc în acelaşi timp cu intrarea Anului Nou? Iar ziua aceea care a adus cu sine anul 1945 a fost cu adevărat minunată,însorită, parfumată de un aer curat ,de parcă se apropia primăvara.Aşa era toată dimineaţa, atunci când mama viitorului omuleţ pleca spre maternitate ,unde născu uşor şi fără probleme pe ,,prinţişorul ,,ei. Când i-a fost pus în braţe pentru prima oară,tânăra mamă i-a mângăiat capul acoperit cu un pufuleţ moale şi negru,exclamând : ,,oh,puişorul meu drag ,ce copil minunat am adus pe lume !Ce fericiţi vom fi noi amândoi,Puiule !
Deşi tatăl s-a prezentat a doua zi dimineaţa la Primăria oraşului ca să obţină un certificat de naştere pentru fiul său pe numele Daniel Singer,băiatul a fost strigat Puiu tot restul vieţii sale, Daniel fiind considerat doar un nume de împrumut pentru momentele oficiale .Domnul Max Segal era aspru apostrofat de către soţia sa,doamna Ella,atunci când încerca să-l cheme ,,la ordine,,pe fecioraşul său prea jucăuş,strigându-l : ,,Daniel,fii cuminte !,,Acest prenume fu rezervat doar dirigintei,directoarei liceului ,iar mai târziu profesorilor de la facultate. Aşa dar ,băiatul a crescut frumos,cam răsfăţat de mămica,dar fiind un copil inteligent,acest răsfăţ nu l-a înfluenţat în rău,se comporta politicos cu oamenii mari,primea note bune la toate obiectele ,iar la facultate a reuşit cu uşurinţă la examenul de admitere. Doar colegii de clasă mai râdeau uneori de el pentru că nu ieşea mai niciodată la joacă ca ,,să nu se obosească,,- nici la petrecerile organizate de băieţi nu se ducea şi chiar dacă uneori îşi făcea apariţia,după o oră apărea mama să-l cheme acasă sub diferite pretexte.Chiar şi atunci când Puiu devenise student, desigur cât mai aproape de casă-la Iaşi- au făcut un aranjament ca ,,familia,,să se întălnească în fiecare săptămână : fie că băiatul trăgea o fugă acasă,fie mama pleca să-l vadă,cu care ocazie îi ducea la Iaşi pachete cu mâncare,haine şi buneînţeles,mai stătea câte o zi-două după duminică,pentru ca să vadă câte un spectacol la Teatrul Naţional împreună cu Puiuţ.Asta îi dădea forţă ca să reziste mai uşor cele patru zile până la sfârşitul săptămânii,când putea să-şi revadă ,,copilul,,.
Şi aşa au trecut cei cinci ani de studii . Puiu a devenit un bărbat tânăr şi chipeş, foarte elegant în îmbrăcămintea aleasă cu bun gust de mama şi pe lângă asta şi un foarte bun inginer .Certificatul de absolvire cu cele mai bune calificative i-a adus şi o repartiţie pentru un post important la una din uzinele mari din capitală.Ella era disperată,nici nu-şi putea închipui cum va arăta viaţa ei departe de Puiu.Atunci l-a pus la treabă pe Max : cu plânsete şi vaiete,cu rugăminţi,ameninţări că se va îmbolnăvi,sau mai rău,va divorţa de el pentru a locui la Bucureşti împreună cu ,,băiatul,,-toate împreună l-au pus la grea încercare pe bietul om. Era veşnic pe drumuri în căutarea unor relaţii –vechi sau noi- care să-l ajute în găsirea unui servici pentru Daniel.
Până la urmă,după vreo lună de căutări disperate ,a găsit un post de inginer-şef la I.T.B.,adică la atelierul de reparaţii ale autobuzelor interurbane.Cu vestea asta a fericit-o pe Ella într-atât,încât i-a permis soţului ca el personal să-l sune pe Puiuţ seara,pentru a-i cere să-şi dea demisia şi să vină acasă.
- De ce să-l sun eu şi nu tu ? –se revoltă Max .Cine sunt eu ca să-i stric cariera, chiar dacă tot eu i-am găsit  acest post tâmpit , împins evident, de tine .Poftim telefonul,vorbeşte tu cu băieţelul tău pe care niciodată nu ai să-l laşi să se maturizeze.Hai,spune-i tu că ai nevoie de el ca să-ţi ducă ,,trena,,chiar dacă îşi sacrifică tinereţile.Eu am terminat cu de toate. Mi-am făcut datoria ca orice maur,acuma pot să şi plec ca tot maurul. Dacă te interesează unde plec,află că la spital plec.De două zile mă aşteaptă doctorul Hirsh cu o rezervă la secţia de cardiologie.Tu nu ai avut timp să observi că de câţiva ani sunt bolnav de inimă .
Max îşi luă o valijoară gata pregătită ,făcu un gest în semn de salut şi ieşi.Ella rămase tăcută ceva timp,cât i-a trebuit să-şi compună textul pentru discuţia cu Puiu.Îl sună de câteva ori,până ce îi răspunse abia după ora 9 seara. Începu cu un ropot de plâns,povestindu-i că tata este bolnav ,internat la spital,iar o biată femeie singură ca dânsa nu se mai poate descurca într-o situaţie grea ca asta.Dacă ar putea el să obţină un scurt concediu, să vadă de taică-său şi ,de ce nu,de amândoi....Urmă o clipă de tăcere,după care băiatul întrebă cu voce stinsă :
- Spune mamă ce vrei, să iau concediu,sau să dau cu piciorul unei cariere şi să mă întorc acasă ?Aşa-i că la asta te duce gândul ?
- Vreau să fim fericiţi împreună ca şi înainte.Vreau să te am sub ochii mei,să am grijă de tine,să nu umbli pe drumuri cu haimanalele,ca în seara asta până după ora 9.Ai înţeles ? Iar tatăl tău este într-adevăr la spital,bolnav,cardiac.S-a dat peste cap în ultimul timp ca să găsească pentru tine un servici onorabil de inginer-şef.De asta i s-a agravat boala,să ştii.!
- Am bănuit că ceva pui la cale...Să ştii că nu am umblat cu haimanale,pur şi simplu am fost la cinema cu o fată foarte drăguţă.Asta-i tot.Dar mie mi-e dat să fiu fericit numai cu ...mama. Noapte bună.
În dimineaţa următoare Ella ieşi foarte devreme din casă,îndreptându-se către spital. Trebuia să fie alături de Max,doar era soţul ei ! A aşteptat  lângă poartă ceva timp , până ce s-a făcut ora 8,pentru că portarul nu i-a permis să intre fără aprobarea  doctorului Hirsh.Când şi acesta a sosit,au intrat împreună ,iar doctorul a condus-o până la etajul întâi ,unde Max ocupa rezerva nr.3.
- Peste o jumătate de ceas voi veni cu tot colectivul secţiei pentru vizita de dimineaţă.Până atunci intră să-l vezi mai întâi tu.
Erau prieteni cu familia Hirsh,deseori se întălneau la o partidă de remi sau chiar de pocker.Jucau amical,fără bani sau numai pe mărunţiş ,ca să fie jocul mai interesant. Altfel ce puteau face oamenii într-un oraş mic,mai ales în serile lungi de iarnă.? Acuma Ella era supărată pe doctor că nu a avertizat-o mai de mult în legătură cu suferinţa lui Max.Avea dreptul să ştie, şi-a câştigat acest drept în 30 de ani de căsnicie ! Oare nu ea trebuia să fie informată prima despre boala soţului , ca să-l îngrijească ? De necaz i se umplură ochii cu lacrimi ,într-atât că nici nu observă cât de palid şi sleit părea Max.Acesta însă o văzu pe soţia sa înlăcrimată şi îi veni un gând năstruşnic ,aşa ,deodată : ,,este posibil ca femeia asta să fi avut un dram de sentiment şi pentru mine ?Iată,îi vorbeşte şi frumos,cu duioşie  :
- Se poate,dragule,să nu-mi povesteşti tu mie că te-ai îmbolnăvit ,cine sunt eu,o străină ?Timp de 30 de ani ţi-am fost o soţie credincioasă ,iar în tot acest timp ne-am înţeles perfect în toate !Iar acuma...
Ellei i se făcu milă de propria ei persoană neândreptăţită şi pentru asta izbucni în plâns.Max respira greu,tot mai greu,totuşi l-au impresionat lacrimile femeii şi a reuşit să-i spună :- ,,iartă-mă,dragă !,,Atât,mai mult nici nu reuşi să vorbească,totuşi cu această formulă era obişnuit de foarte mult timp.Mai ales că acest,,iartă-mă dragă,,era deseori foarte util în stingerea conflictelor dintre ei .Şi de data asta Ella s-a calmat brusc ,pe urmă s-a apropiat de pat,a aranjat perna într-o poziţie mai ridicată şi i-a dat lui Max apă proaspătă ,pe care a putut s-o bea stând aproape aşezat.
-E mai bine aşa ? întrebă ea,aproape de urechea bărbatului.El închise ochii ,iar ceva mai târziu se strădui să-i şoptească ceva greu de desluşit ,dar până la urmă ea înţelese :-,,nu pot respira.,,Atunci Ella deschise uşa şi strigă cât putu ea de tare : -,,Doctor Hirsh,repede,veniţi repede! –Este o problemă,pacientul nu poate să respire,ajutor !
Au venit fugind o grămadă de persoane,medici,asistenţi,surori.Pe ea au scos-o din încăpere ,a stat cât a stat lângă uşă ,iar apoi s-a aşezat pe cel mai apropiat dintre scaune,ca să oprească  cu întrebări pe toţi cei care ieşeau sau intrau .Dar nimeni nu o luă în seamă.După o oră , care părea a fi  o veşnicie,doctorul Hirsh se aşeză lângă ea şi îi mângâie mâna.Femeia tresări :- ce se întâmplă,Hirsh, e mai bine,l-aţi restabilit ?
- ...Nu tocmai.Adică am întârziat.L-am pierdut.
- Pe cine,pe Max ? Cum aşa l-aţi pierdut,unde ?Nu înţeleg,vorbeşte clar cu mine ! se răsti Ella la medic.
- Trebuie să fii tare şi calmă.Bun,e uşor de zis,dar realitatea este asta,Max Singer,prietenul meu ,a murit.Tu mă auzi,înţelegi ce-ţi spun ?De ce a murit ?Fiindcă în timpul nopţii s-a produs o embolie,adică un cheag de sânge i-a astupat vasele de sânge care alimentează inima.El nu a sunat după ajutor,părea că doarme liniştit.Asta-i tot,Ella.Eu mă voi ocupa de toate formalităţile ,dar înainte de toate te voi conduce pe tine acasă.
- Cum aşa,singură,fără el ?
- Am să-ţi explic pe drum mai pe larg .Hai să mergem !
........................................................................................................................................................................
Daniel a ajuns la timp ca să-şi conducă tatăl pe ultimul drum.Pe urmă a rămas acasă în cele şapte zile de doliu.După aceea nu a ştiut cum să procedeze cu mama ,care plângea fără întrerupere.S-a gândit că nu o poate lăsa în situaţia în care se afla acum şi a comunicat la servici că cere un concediu fără plată pentru trei luni.În acest timp mama l-a dus să-i arate locul de muncă pe care i l-a găsit taică-său în ultimile zile de viaţă.Apoi  el a mai  mers de câteva ori singur,să vadă ce ar avea de lucrat acolo şi a constatat nu e nimic rău la munca aceea.În continuare au început să-i plătească un salar, şi unul destul de bun. Cu timpul s-a obişnuit ,a demisionat la uzina din Bucureşti şi nu a mai plecat nicăieri,a rămas acasă,cu mama.Acuma erau fericiţi împreună,exact cum şi-a dorit ea dintotdeauna. Sau cel puţin ea s-a autoconvins că aşa stau lucrurile , căci ei îi era bine.
Puiu   mai încerca să intre  din când în când la nişte prieteni din vecini,unde se adunau oameni tineri ,amuzanţi  : râdeau de orice,dansau uneori, ,ascultau muzică modernă ,într-un cuvânt el se simţea bine în societatea lor .Dar nu stătea mai mult de o oră ca să n-o necăjească pe mama care era singură în casă. Dacă uneori uita să se uite la ceas fiindcă  era tare plăcut între prieteni, mama apărea la fereastra deschisă şi îl striga : - ,,Puiuţ,nu mai vii acasă ?E târziu,te aştept cu cina şi mi-e foame.,,Atunci Daniel sărea în picioare,îi saluta pe toţi în mare grabă şi ieşea, ca să treacă   străduţa unde îl aştepta  casa de vis-a-vis  cu portiţa  larg deschisă , semn că este aşteptat cu nerăbdare .
Cu timpul prietenii erau tot mai puţini,de fiecare dată mai dispărea câte unul,deoarece îşi făceau un rost pe alte meleaguri : unii s-au mutat la Suceava, alţii au găsit locuri de muncă în oraşe şi mai îndepărtate ,rămânând  acolo definitiv ,după ce îşi găseau şi o pereche pentru viaţă.
Într-o bună zi Daniel s-a văzut singur .Adică nu chiar singur, era împreună cu mama. Când veneau sărbătorile de toamnă,de Roş Haşana şi Yom Kipur ,Ella mergea la Templu împreună cu Puiuţul ei,foarte mândră să spună doamnelor lângă care stătea în timpul rugăciunii : ,,M-a însoţit fiul meu ,ca deobicei. Aruncaţi o privire către rândul întâi la parter şi îl veţi vedea şezând pe fotoliul tatălui său,domnul contabil - şef  Max Singer,Cel de Sus să-i lumineze veşnicia ,că a fost un om tare bun şi un tată minunat.Oh ,cât îmi lipseşte !,,
În serile de vară ieşeau amândoi la o plimbare în parc sau duminicile vedeau câte un film la cinematograful oraşului.Acasă aveau un televizor modern şi un calculator nou,pe care Daniel îl folosea deseori ca să scrie articole pentru ziarul local.Cu timpul el a devenit o persoană foarte apreciată în orăşel,iar viaţa i s-a aranjat în bine.Sau ,,obişnuinţa s-a transformat în a doua natură,, . S-ar putea spune că rutina , plus răsfăţul confortabil de acasă s-a echivalat de-a-lungul timpului cu acea ,,fericire,,promisă de mama.Până în ziua când mama l-a părăsit ,alăturându-se soţului ei în eternitate .Din acel moment Daniel a simţit vidul din jur,pustiul din casa goală,lipsa unei familii,singurătatea.În anii care au urmat el ieşea în oraş ca să schimbe câteva vorbe cu oamenii,ori lucra multe ore peste program unde lucrătorii îl respectau ,unii chiar îl  iubeau. Într-una din zile s-a uitat mai cu atenţie la calendar :  arăta 01.ianuarie 2005.Daniel-Puiu Segal împlinea 60 de ani .Nici el nu ştia de ce l-a impresionat atât faptul că era ziua sa de naştere.Tocmai pentru că ajunsese la pefixul ,,6,,a rămas mult timp pe gânduri.Pe măsură ce treceau zilele  se gândea tot mai mult la trecut . Ce a realizat el în 60 de ani,când şi pentru ce a trecut acest timp ?-se întreba tot mai des  . Dar de fapt nu avea amintiri din trecut. În viaţa sa nu s-a petrecut nimic.A uitat şi numele acelei fete drăguţe cu care a ieşit o singură dată la cinema în scurta sa perioadă bucureşteană.- ,,Oare aş recunoaşte fata aceea dacă mi-ar apărea în cale ?-se întrebă Puiu.-Probabil că nu.Astăzi este o doamnă de 60 de ani,poate o bunică-
pensionară.Dar peste puţini ani şi eu voi ieşi la pensie !.Doamne,ce mă voi face atunci,singur în casă,fără o ocupaţie,fără oameni în jur ?,,Ultimul gând îl cutremură într-atât , încât simţi un junghi în inimă,de parcă ar fi fost străpunsă de o sabie.Întinse mâna după telefon ca s-o sune pe Silvia,colega de liceu şi vecina care s-a mutat la Suceava cu mult timp în urmă.Vorbeau deseori la telefon,fie ca să se felicite cu ocazia sărbătorilor sau a zilelor de naştere,fie ca să-i ceară sfaturi legate de nişte hotărâri domestice.De când mama nu mai era ,avea nevoie de cineva care să-l sfătuiască cu ce să se îmbrace,ce să-şi cumpere sau cum să gătească un prânz de şabat.Silvia era acum persoana cea mai apropiată şi importantă pentru el .Din păcate,tocmai în acel moment ea nu era acasă,iar telefonul suna în gol.Păcat !Avea atâta nevoie tocmai atunci să schimbe cu ea câteva vorbe.Mai ales că junghiul din inimă se repeta tot mai des...tot mai des..,,-,,Se înteţesc durerile înainte de naştere,pot să pornesc spre maternitate,,îşi zise Daniel zâmbind larg pentru sine însuşi,,.Până ce a alunecat încet de pe scaun ,trăgând telefonul după el.A rămas culcat într-o poziţie nefirească , dar cu zâmbetul încremenit pe faţă .Aşa a rămas chircit în spatele biroului mai mult de o oră,până ce Silvia a intrat în casă .Venise din Suceava special ca să-l felicite pe Daniel de ziua lui ; când a sunat-o,ea era deja pe drum.Silvia a şofat cu prudenţă ca deobicei ,mai ales astăzi ,când şoseaua a prins polei. Normal,doar era o zi de iarnă -01.ianuarie-,nici nu se putea  altfel.
Din prima privire Silvia a înţeles situaţia ; a sunat ambulanţa, a anunţat pe ceilalţi colegi din Suceava şi numai atunci şi-a permis să-şi ia  timp ca să plângă. Era tristă,foarte tristă.Şi total nedumerită.Abia aseară l-a auzit la telefon.De ce aşa de repede ,ce valorează viaţa unui om ?
Doctorul care a scris certificatul de deces a văzut-o plângând.
-Sunteţi o rudă ?o întrebă el cu respect.Fără a aştepta un răspuns,el  continuă :-Puteţi cel puţin să vă consolidaţi cu gândul că acest domn a murit ca un om fericit.Fără dureri,fără chinuri,fără tratamente epuizante. Pur şi simplu a spus ,,unu,doi trei,,şi a părăsit lumea noastră.Poate a schimbat-o cu una mai bună. Să vă gândiţi la asta în loc să plângeţi.Da,da,a fost un om fericit.
Silvia s-a strâmbat după ce doctorul a părăsit casa : ,,Da,da,eu ştiu cel mai bine cât de fericit a fost acest domn !

O vizită de zile mari

                                  Hedi S.Simon

Acum zece minute şi-a luat zborul avionul prezidenţial al Statelor Unite ale Americii ,având la bord un oaspete deosebit care ne-a onorat în ultimele trei zile cu o vizită ,,de zile mari,,-domnul Preşedinte Barac Obama. A venit la noi nu în prima sa cadenţă şi nu înaintea alegerilor pentru a doua .Vreau să cred că de data asta ne-a călcat pragul un prieten ,la fel cum s-a despărţit de noi ca un prieten ,reuşind în cele trei zile să  cucerească inimile israelienilor  cu sinceritatea şi carisma sa.
Se va vorbi şi scrie mult timp despre această întălnire dintre un preşedinte american cu poporul israelian.Comentatorii ,analiştii politici,reporterii de la posturile de televiziune autohtonă şi străine nu vor înceta încă mult timp de acum înainte să comenteze evenimentul.Deoarece mai toţi concetăţenii mei au urmărit ca şi mine întregul program al vizitei,nu intenţionez să repet ceea ce ştiu şi alţii,ceea ce a urmărit cu emoţie întreaga ţară.Am de adăugat doar impresiile ,părerile şi emoţiile mele personale.
Înainte de orice Barak Obama se impune ca o personalitate deosebită.Mă gândesc în primul rând la condiţiile speciale în care a crescut tineretul american prin anii 60-70 ,sau chiar mai târziu,în vâltoarea unor puternice mişcări pentru eliberarea de persecuţii rasiale,pentru dreptul la şanse egale la educaţie ,trecând peste ,,linia neagră a sărăciei,,şi a discriminărilor de orice natură.În asemenea vremuri s-au evidenţiat în ciuda tuturor greutăţilor tinerii cei mai dotaţi ,reuşind să se ridice prin învăţătură până la cele mai înalte culmi în societate.Desigur de atunci până astăzi multe lucruri s-au schimbat în America în bine.Şi totuşi atunci ,un om tânăr de origine afro-americană şi de condiţie socio-economică sub-mijlocie, care ajunge prin forţe proprii,datorită inteligenţei,puterii de muncă,ca şi a unei personalităţi carismatice de excepţie, să devină senator şi apoi Preşedintele S.U.A, primul preşedinte de culoare într-un stat-continent,unde sistemul capitalist şi rămăşiţele rasismului mai persistă în conştiinţa multor cetăţeni, el merită respectul şi admiraţia lumii. Am spus toate acestea în mod sincer şi cu toată seriozitatea.Cu atât mai mult cu cât în cele trei zile l-am văzut ,,pe viu,,urmărindu-i toate mişcările din curiozitate,dar şi cu simpatie ,din clipa în care a coborât din avion cu un zâmbet larg ,adevărat, până în clipa despărţirii ,când strângerile de mână şi îmbrăţişările au dovedit că nu s-a dezis de bunele intenţii cu care a venit la noi ,ducând cu el impresii şi emoţii speciale.
Ştiu desigur că preşedintele Obama este pregătit să răspundă la orice întrebare,că este un om puternic,îşi calculează fiecare minut din programul zilnic,fiecare cuvânt şi mişcare,se pregăteşte până la orice amânunt atunci când efectuează o vizită, dar mai ales în anii de preşedenţie a învăţat să fie un bun diplomat.Dar toate acestea nu mă împiedică să recunosc ,,omul,, din spatele diplomatului şi a politiceanului.Am cunoscut un om înţelept,cald,emotiv.
Atât în relaţiile cu preşedintele Shimon Peres pe care dl.Obama îl respectă cu adevărat, sau la întălnirile cu acei copii care au cântat pentru el în câteva limbi,când a dat dovadă de gingăşie sufletească cum numai un părinte are faţă de copii fără legătură cu funcţia sa în viaţa publică,dar în mod special am văzut un om sensibil la suferinţele semenilor în timpul vizitei la mormântul lui Iţhak Rabin şi mai ales la vizitarea muzeului Holocaustului.Deşi era la a treia vizită efectuată de-a-lungul anilor în muzeul Yad va Shem,preşedintele Barak a fost la fel de emoţionat văzând din nou urmele barbariilor suferite de poporul evreu în Cel de-al Doilea Război Mondial.S-a văzut cât l-au impresionat amintirile Rabinului Lau din acele timpuri,când el personal ,un copil orfan originar din Ungaria ,şi-a amintit de ultimile zile din lagărul de concentrare,care a fost eliberat de către armata americană.
După scurta vizită petrecută în mijlocul israelienilor,Preşedintele Barak Obama a putut vorbi despre tot ce leagă popoarele noastre,american şi evreu,începând cu trecutul,cu istoria şi greutăţile de a învinge  descriminările rasiale,lupta pentru omogenizarea şi consolidarea naţiunii,ca şi aspiraţiile pentru un viitor fericit.