Hedi S. Simon

Cercul s-a închis

                               Hedi S.Simon

Povestea noastră începe cu mulţi ani în urmă,pe vremea când bunicii erau nişte tineri la început de viaţă,gata să pornească în lumea largă în căutarea marilor aventuri. Nu aveau bani sau sprijin material de niciunde,în schimb duceau cu ei speranţă şi încredere în sine.Ştiau şi locul geografic unde trebuiau să ajungă pentru a-şi împlini visele .Dacă cineva le-ar fi pus o hartă în faţă ,ei ar fi indicat fără excepţie un singur loc : America,ţara tuturor posibilităţilor pentru oameni harnici,gata să presteze orice muncă pentru a se realiza.Deşi noţinea de ,,realizare,,era pentru ei ceva abstract,ceva neclar.La modul general însă ,gândurile le zburau spre o schimbare ,evident în bine.La începutul veacului al XX ,visul oricărui om tânăr era să plece cât mai departe de satul natal ,de monotonia unei existenţe cenuşii,unde omului îi era dat să vieţuiască un număr de ani după unul şi acelaşi model. Bătrânii  s-au resemnat de mult cu gândul că ,,păsărelele ,,lor îşi vor lua zborul,dacă nu toţi,atunci cel puţin  unul dintre ei.

Satul Oprişeni ,ca şi celălalte aşezări mici din jurul ,,capitalei,,Cernăuţi ,era locuit de o populaţie pestriţă alcătuită din ruteni,şvabi ,români şi evrei. Trăiau în bună înţelegere ,ca o singură familie ,după modul de convieţuire adoptat din timpurile lui Kaiser Franz Iosef,dăinuind şi mulţi ani după schimbarea stăpânirii.Se sprijineau unii pe alţii pentru câştigarea existenţei,serbau împreună sărbătorile sau evenimentele în familie.Tot aşa şi tinerii erau prieteni ,se întălneau la plimbarea de duminică pe promenada de pe uliţa principală a satului,dansau bucuroşi serile câte un ,,Laendler,,-dans popular adus cu secole în urmă din satele germane ,făceau împreună şi planuri pentru viitor .

La capătul uliţei mari a satului ,chiar lângă clădirea impozantă a primăriei rurale,se situa o casă frumoasă cu etaj ,unde întregul parter era ocupat de cârciuma locală .Proprietarii casei ,o familie de evrei pe nume Zuckerman,ocupau etajul întâi în întregime,iar parterul  întreg folosea  pentru cârciumă. Evident că acesta era locul cel mai plăcut de întălnire al sătenilor ,unde pe lângă o bere sau un ,,şnaps,,oamenii se distrau jucând domino sau remy,iar bărbaţii mai serioşi ,, puneau ţara la cale,, discutând probleme importante,de politică. Se apropiau vremuri grele ,în aer plutea miros de război. În acel an 1911 nu ştia încă numeni ce urmează să fie ,cine va fi cu cine,iar ei ,cei prezenţi în jurul mesei ,de partea cui se vor afla dacă va izbucni cu adevărat un război. Pe măsură ce discuţiile se încingeau ,creştea şi consumul de şnaps,ceea ce era pe placul domnului Duved Zuckerman, poreclit Herr Zucki de către vecinii săi şvabi.În astfel de seri când localul era arhiplin cu clienţi încinşi de băutură şi de înflăcărarea discuţiilor,toată familia lui Duved era antrenată în activitate .Soţia,doamna Erna,supraveghea bucătăria,ca să nu se ardă plăcintele cu brânză sau ştrudelul cu mere .Fetele,Fany şi Debora,făceau un permanent du-te-vino,ducând pe sus tăvile încărcate cu porţiile de plăcinte, iar fiul cel mare ,Marcu,ajuta la servit băuturi,ducând ţoiurile de la o masă la alta.Băiatul împlinise de curând 17 ani,dar arăta trecut de 20.Era înalt ,voinic,chipeş.Avea putere în mâini,putea să ducă şi două tăvi încărcate într-un singur drum,iar atunci când se oprea lângă o masă,părea un arbore cu două rădăcini bine înfipte în pământ.De fapt Marcu semâna cu restul familei.Aşa arăta şi tatăl,surioarele amândouă ,chiar şi frăţiorul de 12 ani,Avrum,care făcea tot efortul ca să-l convingă pe tatăl lor că şi el se pricepe la servit şi trebuie folosit la treabă.Până ce Duved îşi pierdea răbdarea cu el şi-l striga pe numele de răsfăţ  :-,,Ady,nu te mai împletici între picioarele mele,ia o mătură şi fă curat măcar în faţa intrării.,,

Singura excepţie de la regulă o făcea soţia lui Duved,doamna Erna.Ea era o femeie delicată,subţirică,gingaşă.În orele libere,nu prea multe,apuca să se ascundă în dormitor cu o carte în mână,savurând plăcerea de a citi pentru ,,odihna sufletului,,Cu timpul a reuşit s-o atragă şi pe Fany la citit,ceea ce a nemulţumit pe stăpânul casei. Deşi era mândru de soţia sa,nu contenea să-şi bombâne revolta contra femeilor care în loc să muncească îşi pierd timpul  cu fleacuri,cum sunt de pildă,cărţile.Totuşi  atunci când  Erna hotărâ că  Fani trebuie şcolită la un liceu din Cernăuţi ea găsi  argumentele potrivite ca să-l convingă pe soţul ei cât este asta de util pentru copila lor..Duved o iubea pe Erna,iar în fundul sufletului avea un soi de respect pentru inteligenţa ei,ceea ce îl determina mereu să-i asculte sfaturile.S-a hotărât deci că fata va pleca din toamnă la Cernăuţi unde va urma liceul.Această fetiţă trebui sprijinită să înveţe  pentru ca să-şi găsească ulterior un loc de muncă respectabil,deoarece avea un defect fizic-un picior deformat-ceea ce s-ar putea s-o impiedice de a-şi găsi un mire.Pe lângă faptul că veniturile cârciumii nu puteau să asigure o zestre suficientă pentru a acoperi un astfel de defect.Prin urmare,Erna avea dreptate,fata a plecat la un liceu cu internat ,iar David i-a fost recunoscător în toţi anii care au urmat pentru că l-a determinat să ia această hotărâre.

În schimb l-au supărat tare gărgăunii care i-au intrat în cap lui Marcu.Într-o zi s-a întors din plimbarea cu băieţii , emoţionat şi nervos de nu-şi găsea locul.Duved a observat că băiatul nu e în apele lui,dar fiind ocupat cu clienţii a amânat  discuţia care ar fi trebuit să lămurească situaţia.A doua zi tânărul l-a găsit el pe taică-său într-o clipă liberă,atunci când îşi mânca prânzul în grabă pe un colţ de masă în bucătărie.--,,Tată,putem să vorbim acuma câteva vorbe ?,,

--,,Da,da,chiar de ieri mi-am dat seama că ai ceva pe suflet,,

--,,Aşa-i cum spui,tată.De câtva timp vroiam să-ţi spun că am hotărât să plec,,

--,,Şi unde pleci mă rog vrei să pleci ,cumva ţi s-a făcut de liceu,  ca soră-ta Fany ?Dacă m-ai întrebat,eu deja am spus nu!-ca să nu fie multă vorbă.

--,,Tată,nu mi-o lua în nume de rău,eu nu vreau să te supăr,dar să ştii că nu am întrebat,ci am spus că plec.Nu la Cernăuţi,mie cele opt clase îmi ajung.Eu voi pleca mult mai departe,ca să-mi  văd de viaţa mea.,,

--Şi unde mă rog vrei să-ţi faci o viaţă mai bună,când într-o zi vei primi de la mine o afacere bine unsă,că doar eşti primul meu fiu...Stai,dar cu mama te-ai sfătuit,ea ştie de ţicneala asta a ta ?

--Nu,am crezut de cuviinţă că în primul rând ţie trebuie să-ţi povestesc că sunt gata să plec în America.Am şi tovarăşi de drum,pe Franz Wagner şi Davidca Leşcov.Toţi trei ne vom descurca.

Duved rămase înlemnit câteva clipe.Apoi întrebă cu glas străin şi răguşit : ,,Adică ne laşi aşa pentru totdeauna,noi n-o să ne mai vedem ,nu mai avem un fiu ?

Oi nu,tată,mereu am să fiu copilul vostru,iar voi părinţii mei !.Altă familie nu mai am de unde lua.Dar trebuie şi eu să încerc marea cu degetul,cum se zice. Să nu-mi reproşez că mi-am petrecut toată viaţa în gaura asta fără să fac măcar o încercare de a ieşi în lume.După ce am să câştig ceva bani,ai să vezi numai cum voi veni acasă şi am să mut afacerea la Cernăuţi,cu voi toţi împreună .

-         Bun...dacă zici tu, du-te acuma şi la mama ta şi povesteşte-i aceeaşi poveste.Să auzim şi părerea ei.

Au urmat câteva săptămâni grele pentru toţi membrii familiei până ce s-au obişnuit cu gândul plecării lui Marcu.Erna a suferit cel mai tare,dar până la urmă a fost şi cea mai curajoasă,fiind prima care a aprobat hotărârea fiului.Spunea mereu celorlalţi :,,nu se ştie de unde se iveşte norocul,poate o să fie bine pentru toţi până la urmă.Dar principalul este ca lui să-i fie bine,aşa cum îşi doreşte el.,,

În martie 1912 Marcu a plecat împreună cu cei doi prieteni spre ,,ţara marilor speranţe,,

Au trecut nişte ani buni până ce familia a primit o veste de la Marcu.Între timp a început un război, apoi s-a terminat războiul, iar lumea s-a liniştit şi viaţa s-a întors pe făgaşul ei .Toţi ceilalţi copii  ai familiei au crescut ,au început să-şi aranjeze propria lor viaţă.Fany a terminat liceul cu rezultate foarte bune .Era o tânără inteligentă, frumoasă şi se îmbrăca modern ,cu bun gust.Evident că a găsit un servici de funcţionară de stat ,având un salar destul de bun care îi permitea să plătească chiria pentru o locuinţă mică ,dar cochetă în centrul oraşului. Pe scurt,îşi permitea să trăiască confortabil, să ducă cadouri acasă la fiecare vizită,în special cărţi interesante pentru mama. Doar că nu s-a măritat niciodată.Poate din cauza defectului fizic,poate datorită complexelor cauzate de acest defect,fapt pentru care refuza mereu orice partidă.Spunea că ea este mulţumită cu viaţa ei aşa cum este ea .Poate ...

Sora cea mică,Debora,a crescut,a terminat şcoala din sat cu cele opt clase,apoi s-a măritat cu băiatul băcanului Segal,cu care a trăit bine ,aducând pe lume doi copii ,spre bucuria părinţilor şi a lor.Ei au rămas să trăiască în sat,împreună cu familia.

Băiatul al doilea al lui Duved şi-a ajutat tatăl în cărciumă încă zece ani,până ce a crescut şi a învăţat toate tainele negustoriei. Când a împlinit vârsta de 22 de ani a cunoscut o fată frumoasă şi cuminte din satul vecin,Tărăşeni. A povestit  totul părinţilor care ,conform obiceiului s-au interesat prin cunoştinţele lor despre familia fetei .Primind informaţii mulţumitoare,Duved a plecat personal la Tărăşeni ca să peţească fata.Şi aşa s-a născut o nouă familie de evrei bucovineni.Nunta s-a făcut în localul cărciumii domnului Zuki , pentru toţi vecinii şi clienţii permanenţi.Într-un cuvânt ,satul întreg a fost prezent la bucuria familiei Zuckerman din Oprişeni.Când un musafir a întrebat unde va locui tânăra pereche,au răspuns amândoi într-un glas : -La Cernăuţi.! Şi aşa Ady cu Ruchale,tânăra sa nevastă au părăsit locurile natale,devenind cernăuţeni.

O bucurie nu vine niciodată singură ; nici de data asta nunta nu a trecut încă ,când poştaşul a sost cu un plic mare pentru Duved,expediat tocmai din America.Doamne,după atâţia ani !...Erna a leşinat...în emoţia generală Duved a citit cu glas tare scrisoarea  scrisă de  fiul lor cel mare,pe care credeau că l-au pierdut de mult. Deci,era însfârşit bine aranjat , avea deja o casă proprie  şi o soţie drăgălaşă ,originară din Canada.Marcu întrebă despre toţi membri familiei în parte, iar la urmă găsiră pe lângă scrisoare şi un plic mai mic bine lipit, conţinând un cek de 500 de dolari ,pe care tata trebuia să-i împartă fraţilor după nevoile fiecăruia.Acestă scrisoare a fost o bucurie enormă pentru părinţi şi restul familiei.Din păcate a fost şi ultima. Altă veste nu au mai primit niciodată de la fiul lor Marcu.

În acea noapte părinţii Zukerman nu au închis ochii de emoţie .Au recitit de zeci de ori cele scrise de feciorul lor,căutând noi înţelesuri, gânduri ascunse printre rânduri,aluzii neexprimate cu claritate.Până la urmă Erna a pus capăt tuturor speculaţiilor,spunând că ea se mulţumeşte cu vestea cea bună că Marcu este în viaţă,că trăieşte bine şi că a reuşit să-şi realizeze toate visele.Sigur că ar fi preferat să-l aibe lângă ei,acasă,dar tot răul e spre bine.- ,, Nici aici viitorul nu se arată a fi prea roz. Cine ştie ce ne mai aşteaptă...Măcar lui să-i fie bine...,,

Foarte curând se va dovedi că mama avea dreptate. Poate a avut o presimţire,poate erau lucruri despre care ea afla din ziarele aduse mereu de Fany,iar nimeni din familie nu le citea în afară de Erna.Deocamdată însă,ea luase hotărârea să tacă şi să lase copiilor timp ca să fie fericiţi.Ce va fi pe urmă ,,vom trăi şi vom vedea,,...

Banii trimişi de Marcu au fost împărţiţi în mod egal tuturor copiilor.Pe atunci cei 500 de dolari mai constituiau o mică avere.Duved a păstrat ceva din banii aceia ca rezervă pentru el şi Erna,ca să-i folosească la bătrâneţe,atunci când vor închide cârciuma.Restul a dat fetelor şi lui Ady.

Ady a adăugat dolarii de la Marcu  la mica zestre primită de la părinţii lui Ruchale ,obţinând o sumă suficientă pentru a cumpăra o casă la Cernăuţi.Nu chiar în centru, dar şi pe o stradă de la periferie se putea locui la primul etaj,iar parterul putea fi folosit pentru deschiderea unui mic restaurant.La început era numai  un bufet cu gustări calde unde intrau sătenii în zilele de târg.Cu timpul însă afacerea s-a lărgit ,devenind un restaurant în toată legea care deservea toate străzile din jur cu trei mese pe zi,chiar cu cine festive pentru serile de sărbătoare şi duminicile .

Ruchale s-a schimbat o dată cu mutarea în oraş : a devenit doamna Roza pentru toată lumea, a învăţat foarte repede să se îmbrace frumos,să se coafeze modern,să vorbească ,,cu stil,,.Dar mai ales a devenit o gospodină desăvârşită care se pricepea să conducă ,,afacerea,,lor. Astfel în următorii ani ea a ştiut cum să transforme bufetul umil cu aspect sătesc într-un local curat,aproape elegant,pentru care a angajat doi chelneri şi trei fete pentru gătit.Sigur că ea personal stabilea meniul zilnic,controla bucătăria şi gusta bucatele,verifica zilnic dacă feţele de masă erau albe şi bine apretate,şi dacă  tacămurile străluceau de curăţenie.Atunci când în serile de vară au început să vină clienţi şi din alte zone mai centrale ale oraşului,Roza a hotărât ca sala mare  să fie prelungită cu încă câteva mese care s-au instalat pe trotuar ,până la colţul clădirii.Ady accepta toate sugestiile sau hotărârile lui Rozica,mulţumit că a avut norocul să aibă parte de  o asemenea nevastă pricepută şi deşteaptă.Dar şi harnică,Roza muncea cot la cot cu angajaţii ,iar când unii dintre clienţii mai vechi o solicitau, ea nu refuza să servească în locul chelnerului.

O scurtă perioadă Roza a lipsit ,,de la datorie,,-doar câteva luni când era în ultimile luni de sarcină .Atunci a ştiut să se îngrijească ca să ducă sarcina cu bine până la capăt.Stătea mai tot timpul în apartamentul lor de la etaj,dar nu se plictisea,fiind ocupată cu pregătirile pentru venirea viitorului moştenitor.Şi nici nu era singură,căci în toată perioada de izolare autoimpusă ea a avut cea mai plăcută companie .Verişoara şi prietena ei din copilărie,Gina ,îşi petrecea cu ea multe ore din zi.Ca pe vremuri.

Cu Gina era o poveste specială .Tatăl ei  Leon,era fratele mai mare al mamei lui Ruchale.El s-a însurat cu o fată de familie bună,familia Pisate,ai căror membri se răspândiseră deja de pe atunci prin lume,adică  prin America,idealul tuturor,sau Canada.Deci Leon împreună cu tânăra sa nevastă Ghita şi-au încropit o căsuţă confortabilă în apropierea casei părinteşti şi curând au adus pe lume o fetiţă,adică pe Gina.Pe atunci Ruchale avea deja 3 ani,iar apariţia unui copilaş în familie era pentru ea darul de care avea nevoie,jucăria pe care o aştepta.Mai erau în casă trei băieţi,fraţii ei ,unul mai mare ca celălalt,care nu acordau nici o atenţie ,,mucoasei,,plângăreţe din pătuţul pe care ei l-au părăsit de mult.Astfel au crescut cele două fetiţe împreună ,ca surorile .Şi tot aşa au rămas pentru tot restul vieţii.Când a izbucnit Primul Război Mondial Leon,ca şi mulţi alţi bărbaţi tineri din sat a fost mobilizat şi trimis pe front .Ghita a primit de la el o singură scrisoare din care a aflat că se ,,îndepărtează de casă ,dar că îi promite că se va întoarce,într-o zi,când nebunia generală se va termina.Îi era dor de ea,de fetiţă şi de toată familia.,,Atât şi nimic mai mult.Următoarea scrisoare a mai venit după un an şi jumătate, scrisă de către comandantul lui Leon,care o anunţă pe Ghita că,,soţul ei este rănit şi internat într-un spital militar la Siret.Poate fi vizitat,,. Femeia a venit fuga la părinţii lui Leon să le arate scrisoarea şi să lase fetiţa la ei,pentru ca ea să pornească imediat la drum.Fiul cel mare ,Moritz,fratele lui Ruchale ,a sărit  s-o însoţească. A doua zi au ajuns la Siret şi băiatul ,descurcăreţ,a reuşit să nimerească destul de uşor spitalul militar alcătuit din câteva corturi ridicate în grabă pentru îngrijirea unor răniţi muribunzi.Leon decedase în zorii zilei,iar medicul militar era mulţumit ori de câte ori apărea cineva din partea familiilor  morţilor,ca să se îngrijească el de înmormântare.

Ghita a stat de veghe câteva ore lângă trupul soţului şi în timp ce îl plângea în şoaptă pe el ,ca şi viaţa lor distrusă,Moritz a reuşit să aranjeze  înmormânarea la cimitirul din Siret.Au mai fost în acea după amiază câteva înmormântări,astfel că la fiecare din ele, bărbaţii se adunau cu rândul într-un  ,,minian,, să facă o înmormântare cuviincioasă ,după legea străbună,fiecărui soldat evreu .Seara Ghita însoţită de Moritz erau deja pe drumul de întoarcere. În următoarele săptămâni Gina a rămas în grija lui Ruchale.Oamenii mari erau îndoliaţi ,nimeni nu mai avea grija celor mici.Şi în anii care au urmat,când Ghita şi-a continuat viaţa în singurătate şi sărăcie,în ciuda pensiei de văduvă pe care o primea de la stat,era mereu lipită de familia lui Leon,iar Ginuţa a crescut în casa lor împreună cu toţi ceilalţi copii .Până şi băieţii au adoptat-o,numind-o ,,surioară,,.

După plecarea lui Ruchale la Cernăuţi  fetiţa  nu-şi găsea locul ,trăind în permanenţă cu  senzaţia stranie că a pierdut ceva,că i s-a luat ce-i al ei.Sora mai mare şi prietena de o viaţă a părăsit-o pentru a pleca cu un bărbat.Până ce l-a cunoscut pe Şimon,băiatul care şi-a găsit de lucru în satul lor.El avea 19 ani,iar Gina împlinise deja 17.Au hotărât că ei nu sunt prea tineri ca să se căsătorească,chiar dacă părinţii au avut la început nişte reţineri.Mai ales ai lui Şimon,care aşteptau de la băiatul lor să câştige nişte bani pentru a ajuta la înzestrarea surorilor mai mari,fete coapte ,gata de măritat.Dar,dragostea e dragoste,iar tinerii nu se lasă împiedicaţi de asemenea argumente.Când Şimon şi-a găsit o slujbă bună la Cernăuţi cu care îşi putea permite să închirieze o locuinţă unde să stea împrună cu ei şi mama-Ghita,nunta a fost hotărâtă,iar lucrurile s-au aranjat şi cu familia lui Şimon.Cum erau să strice tocmai ei fericirea  băiatului lor ?Astfel,spre bucuria Ginei ,ca şi a Rozei,s-au reântâlnit ca să nu se mai despartă,cele două verişoare prietene ca şi surori.Ultima perioadă de sarcină a Rozei a trecut deci mult mai uşor şi mai repede într-o companie atât de plăcută.Gina nu a părăsit-o nici o clipă în momentele grele de când au început durerile facerii şi până ce totul s-a terminat cu bine .Doar că ea a rămas mult timp cu pete vinete şi zgârieturi pe mâini şi pe braţe până la umeri,lăsându-se cu totul în voia izbucnirilor chinuite ale lehuzei pe măsură ce se apropia clipa binecuvântată de ieşire la lumină a unei vieţi noi.S-a născut o fetiţă sănătoasă care a primit numele Aly ,după o bunică decedată de mult,dar care merita cinstea aceasta pentru bunătatea ei, şi nu trebuia uitată de către rude.Aly a crescut înconjurată şi alintată de părinţii ei, singurul lor copil pe care l-au protejat cu dragoste până la capătul zilelor. Doi ani mai târziu şi Gina s-a bucurat să devină mamă.A născut un băiat ,pe care l-au numit Leon ,în amintirea tatălui căzut în război ,ca şi de dragul mamei-Ghita,care a sperat să-şi reverse asupra acestui copil toată iubirea pentru unicul bărbat din viaţa ei.Însă speranţele cu acest copil s-au spulberat : nu a rezistat pe această lume decât trei luni,după care s-a întors în lumea celor drepţi.A fost prima mare durere pentru tânăra mamă în special,care nu şi-a mai dorit copii de frica unei noi experienţe tragice.Şi astfel au mai trecut opt ani , în care Gina îşi vizita verişoara de câteva ori pe săptămână ,se ocupa de Aly cea mică văzând-o crescând sub ochii ei ,ajutându-se pe sine însăşi cu asta,dar şi totodată  pe  Roza , mereu ocupată în restaurantul care devenise cu timpul o afacere înfloritoare.  Poate timpul vindecă durerile,poate firea robustă a Ginei, puterea ei sufletească, toate acestea au refăcut-o ,dirijând-o pe calea cea bună a întoarcerii spre o viaţă normală.Căci Gina era de fapt o fată veselă , crescută în humorul popular din anii copilăriei petrecuţi la ţară ,obişnuită să muncească ,capabilă să râdă cu un râs antrenant ,să fie la îndemâna oamenilor dragi ei.Avea ochi căprui luminaţi de un zâmbet şugubâţ ,un nas scurt care contribuia la drăgălăşenia unui obraz rotunjor. De fapt toată rumenă ca un măr proaspăt şi copt,Gina era mult mai puţin sensibilă decât Rozica faţă de toalete elegante,cosmetice sau parfumuri.Ea era naturală,simplă,dar foarte plăcută de cei din jur tocmai datorită acestei simplităţi.Întreaga ei fiinţă exprima exact ceea ce îşi dorea ea să vadă oamenii : o femeie tânără şi drăgălaşă,mulţumită cu atât cât îi putea oferi destinul,fără pretenţii,cu bun simţ şi cu o imensă dragoste pentru mica ei familie pe care ştia s-o apere ca o leoaică.Şimon era perechea ideală pentru ea,contrastul perfect care o completa,liniştit ,de un calm impertubabil,un optimist fără leac.Dacă Ady trăia într-o veşnică panică,ascultând toate zvonurile care circulau zilnic printre clienţii localului despre viitoarea catastrofă pentru evrei care s-a născut şi se împrăştie dinspre Germania, Şimon în schimb aducea ştiri bune ,spunînd că lumea a intrat într-o isterie inutilă,căci ,, unde suntem noi şi unde-i Germania,, ;şi acolo pot interveni schimbări în bine , şi acolo trăiesc oameni civilizaţi,şi altele de genul acesta.Adevărat că l-au indispus şi pe el oarecum conferinţele delegaţilor sionişi la care era prezent mereu împreună cu Ady de câte ori veneau la Cernăuţi ca să explice evreilor că s-a născut  un pericol iminent pentru ei şi că trebuie să plece cât mai curând spre Palestina.Cuvântările lor erau impresionante,îi punea şi pe ei în panică ,dar ...pentru o zi-două.După aceea îşi continuau traiul zilnic : ,,unde să plece ei  aşa în lume ? se întrebau- ,,Să-şi lase casa, o pâine asigurată, obişnuinţele,vecinii ?Cu atât mai mult Şimon nu se putea gândi la o mutare în necunoscut,cu cât în viaţa lor au intervenit probleme noi. Gina era însărcinată ,în primăvară se aşteptau la un eveniment fericit care s-a lăsat aşteptat atâţia ani.În afară de asta mama-Ghita era bolnavă şi îmbătrânită.Nu mai putea fi mutată în ţări străine.Deci ,au rămas pe loc.

Tot atunci,în 1939 au primit musafiri speciali : fratele Ghitei ,domnul Max Pisate  a făcut o călătorie în Europa ,aducând  cu sine şi pe fiul său Roy,cu care ocazie a dorit să-şi revadă locurile natale şi familia.Totodată să-i prezinte fiului său originile .Astfel a făcut prima oprire la Cernăuţi pentru a-şi vizita sora,ceea ce s-a dovedit a fi  ultima lor întălnire...de rămas bun.Au stat două zile împreună,după care Max a plecat la Tărăşeni pentru o zi,apoi  a pornit pe drumul de întoarcere spre Florida,mânat de vântul rece care deja sufla peste tot pe unde au trecut ei,pentru a ajunge cât mai repede la căminul său confortabil şi la afacerea sa înfloritoare. Puţin timp după plecarea lui Max , Ghita a părăsit aceste meleaguri pentru totdeauna, tot atât de liniştită şi senină cum şi-a dus zilele. Durerea cauzată de pierderea mamei a fost curând atenuată de recompensa pe care Gina a primit-o de la viaţă . În aceeaşi primăvară a născut copilul ,o fetiţă sănătoasă şi durdulie ,care a primit numele de Hany.Cu ani mai târziu nici unul din cei apropiaţi nu-şi putea aminti după care rudă au dat fetei acest nume. Poate fără un motiv special,doar că  le plăcea lor cum sună.Copila a venit după 12 ani de la căsătorie ,tocmai la timp până nu era prea târziu pentru o pereche de a deveni părinţi.Motiv ca s-o iubescă , s-o răsfeţe s-o protejeze în mod exagerat, mai tare decât pe un copil adus pe lume la tinereţe. Cu atât mai mult ,cu cât primul lor copil s-a pierdut ,lăsând în urmă un gol imens care aştepta să fie ocupat. Hany şi-a făcut deci întrarea în lume aşteptată cu braţe deschise şi inimi iubitoare,însă într-un moment cu totul nefericit.După o jumătate de an ea a devenit cetăţeană sovietică ,iar după încă un an a recăpătat cetăţănia română.Ceea ce pe Hany nu o deranja,căci nu ştia care vor fi urmările acestor schimbări. După cum nu ştia să aprecieze frumuseţea singurului spectacol pe care l-a ,,văzut,,la minunatul şi elegantul Teatru Naţional din Cernăuţi ,deoarece dormea dusă pe un fotoliu comod între mama şi tata. În schimb a simţit o stare de disconfort ,când la vârsta de doi ani şi jumătate înainta pe nişte drumuri înglodate,pline cu gropi,ceea ce o zdruncina tare,deoarece ea stătea călare pe umerii lui tata sau ai lui ,,Onkel,, Ady în drumul lung spre Transnistria.De la înălţimea umerilor lui Ady, Hany observa un cer mohorât ,pe care la capăt era trasată o dungă roşiatică.Ea,copila nu putea să înţeleagă de ce după atâta mers fără oprire dunga aceea se mai afla pe acelaşi loc ; nu se apropia ,nu se îndepărta .Ciudat lucru când nu cunoşti orizonturile.Deseori făceau schimb taţii între ei,Hany trecea pe umerii lui Şimon ,iar Ady o ajuta pe Aly, care deşi avea deja 10 ani,era totuşi un copil obosit .Până la urmă au ajuns undeva într-o casă,la Moghilev .Erau împreună toată familia Ginei : Rosa cu Ady ,cei trei fraţi ai Rozei cu familiile lor şi doi verişori însoţiţi şi ei de soţii şi copii.Au rămas la Moghilev două luni,pe urmă i-au gonit în continuare până la colonia Murafa.Nici aici nu s-au despărţit în următorii trei ani .S-au ajutat unii pe alţii să supravieţuiască.Din următoarea perioadă Hana a reţinut deja câteva amintiri ,unele care se confundă cu un vis rău,altele mai concrete ,pe care le-a povestit ulterior părinţilor,primind confirmarea că imaginile rămase în memoria ei de copil au fost reale.Ca de pildă spaimele grupului întreg din ultima noapte înainte de eliberare,când soldaţii români au dispărut din localitate,iar toţi se aşteptau ca armata germană retrăgându-se prin orăşelul lor ,să împuşte pe toţi evreii.Pândeau prin crăpăturile ferestrelor ferecate,cu urechile ciulite la orice zgomot,groaza morţii căpătând forme şi dimensiuni reale.

Spre dimineaţă s-au auzit exploziile obuzelor ,apoi mitraliere, nimeni nu ştia cine cu cine luptă.Ady repeta mereu : ,,am rezistat trei ani,dar noaptea asta ne-a ajuns sfârşitul.,,iar Şimon replica : ,,nu mai speria copiii !Până dimineaţa vor intra ruşii,, De data asta Şimon a avut dreptate. Ruşii au intrat o dată cu primele  raze de soare,aducând cu ei o revârsare de bucurie greu  de descris,cu vărsări de lacrimi pentru  izbăvire,îmbrăţişări şi sărutări cu soldaţii sovietici ,chiar schimburi de daruri constând în felii de pâine neagră sau o delicatesă de un cartof fiert.

Aceasta a fost amintirea cea mai adânc înregistrată în memoria unui copil,de neşters pentru tot restul zilelor.

A urmat întoarcerea,mai întâi la Cernăuţi şi apoi în continuare spre România.Atât Roza cu Ady,cât şi Gina cu Şimon nu mai aveau pentru ce să rămână în oraşul visurilor lor.Casele lor erau ocupate de alţii ,rudele lui Şimon –părinţii şi o soră- ca şi familia lui Ady au fost omorâţi în Transnistria. Prin urmare,şi-au găsit un nou rost în România ,trăind în continuare ,,împreună,,ca o singură familie,şi mai uniţi ca înainte,cu atât mai mult că ei au rămas  singurii supravieţuitori ai ,,clanului,,La fel au continuat şi fiicele lor o legătură pe viaţă,în ciuda diferenţei de vârstă.Gina cu Roza şi bărbaţii lor au mai trăit până la sfârşitul anilor 70. Hany a făcut alya în Israel în februarie 81 ,instalându-se împreună cu familia ei la Tel-Aviv.După 4 ani a venit şi Ali cu ai ei.După câteva încercări de a-şi face un cămin lângă un loc de muncă,au rămas până la urmă în Rishon Letzion.Desigur că au fost mai dificili primii ani de adaptare,dar pe urmă s-au aranjat lucrurile ,ca la toţi ceilalţi israeleni.

Povestea noastră încă nu s-a încheiat.Într-una din zilele de toamnă dulce israeliană Aly a primit vizita unei prietene care locuia pe o stradă învecinată .Această prietenă, o profesoară de limba franceză ieşită recent la pensie,o vizita destul de des pentru a petrece împreună vreo două ceasuri la o cafea de vorbă. Întălnirile acestea erau foarte bune ca leac împotriva plictiselii pentru două doamne obişnuite cu 40 de ani de muncă didactică.-,,Ce face un om cu atâta timp liber ?,,era întrebarea care înlocuia pe ,,bună dimineaţa. De aceea vizita de azi a Danei i se părea ceva cu totul obişnuit gazdei.Musafira începu cu obişnuita cerere de o cafea dulce ,iar când se aşezară s-o bea Dana spuse :-,,Tu nu mă întrebi de ce am venit ?,, -,,Pentru ce să întreb,doar vii în fiecare zi.Este ceva special astăzi ?,,--,,Ia vezi ce scrie în acest ziar şi spune tu dacă găseşti  ceva special,,

Aly întinse mâna după ziar ,aproape indiferentă.-,,Unde să citesc ?,,întrebă ea.--,,La ,,anunţuri,,pagina 22,,.

Erau o mulţime de anunţuri la pagina 22,toate în limba germană,căci Dana îi aduse ,,Die deutche Zeitung,,Aly căută cu atenţie,rând cu rând,aproape citise toate anunţurile : căutări de servici, de căsătorie ,de case ,de rude pierdute...hopa !aici era ceva interesant. O familie din Canada,oraşul Toronto,caută rudele în viaţă ale bunicului lor defunct,dl.Marc Zuckerman, originar din Oprişeni-Cernăuţi  de unde a emigrat în 1912, pentru a fi învitat la o întrunire a tuturor ramurilor acestei familii ,care va avea loc în casa din Toronto a fiului său în amintirea tatălui,bunicului şi străbunicului.

Urmează adresa,şi  numărul de telefon al  unuia dintre nepoţi care vorbeşte limba ebraică.

Aly a recitit de două ori anunţul ,după care a rostit cu emoţie ,pentru sine : ,,el este ! fratele pierdut al tatălui meu.,,În aceeaşi zi ea a telefonat la Toronto şi nu a regretat .Soarta i-a adus tocmai ei vestea ce mare despre fratele pe care tata îşi dorise în toţi anii să-l revadă.În toamnă ea şi-a luat soţul în călătoria cea lungă peste ocean.A fost primită cu braţele deschise de nişte rude ,pe care le-a regăsit din pură întâmplare,dar în timp de două săptămâni s-au apropiat de ea ca şi cum părinţii nu s-ar fi despărţit cu 90 de ani în urmă.Au vorbit mult împreună,într-o limbă pestriţă,amestec între ivrit,engleză,germană şi idiş.Dar cu atât mai bine s-au înţeles între ei.Erau mulţi,un clan întreg de Zuckermani : trei copii ai lui Marc, zece nepoţi,şase strănepoţi.Zi de zi veneau alţii şi alţii s-o învite pe Aly cu soţul ei fie acasă la mese festive,fie în excursii şi plimbări.

După aceea au rămas în permanentă legătură : Aly a fost inclusă în marea familie.

Doi ani mai târziu,tineretul clanului- nepoţii şi strănepoţii au hotărât să organizeze o excursie prin România ,inclusiv Cernăuţi,iar Aly trebuia să-i conducă pe urmele amintirilor până la rădăcinile familiei din Oprişeni.Una dintre nepoate,lucrătoare la Televiziunea canadiană,a realizat un documentar despre această excursie, care a şi fost ecranizat ulterior.

Prin urmare ,s-au întălnit la Bucureşti ,au vizitat capitala şi s-au odihnit o noapte înainte de continuarea călătoriei. Aly,singura vorbitoare a limbii române era conducătoarea grupului alcătuit din 15 persoane ,inclusiv cei doi angajaţi ai T.V.din Toronto,care filmau totul fără întrerupere ,comentariul fiind făcut de către nepoata lui Marc.Prima oprire s-a făcut la Ploieşti,unde au vizitat Comunitatea Evreilor şi cimitirul pentru a depune flori la mormântul fratelui bunicului, al tatălui şi mamei lui Aly, pentru ei-Avrum (Ady )şi Ruchale Zuckerman .S-au mai oprit pentru o noapte la Suceava pentru a vizita locurile şi a se odihni.Pe urmă au trecut graniţa prin Siret ,ajungând la Cernăuţi,scopul final şi cel mai important al călătoriei.Aici s-au instalat cu toţii la un hotel pentru câteva zile,după care au pornit zilnic în căutarea rădăcinilor trasând un cerc larg care se micşora mereu până la un punct,adică locul unde s-a născut Marc Zuckerman,bunicul lor.Oraşul l-au văzut în două zile,reuşind să viziteze locurile de cultură ca Universitatea,Teatrul Naţional (Aceaşi construcţie superbă ca şi cel din Iaşi -opera aceluiaşi arhitect ) ; parcul central—Volksgarten ,pe vremuri,-,Grădina zoologică (Tiergarten),cimitirul evreiesc unde au lăsat o donaţie pentru îngrijirea mormintelor şi cel mai important loc,în special pentru Aly,au găsit casa cu etaj unde ea s-a născut şi părinţii ei şi-au petrecut anii tinereţii .În momentul când au ajuns ei să găsească casa,aceasta servea drept biblioteca cartierului.În acest loc au petrecut mai mult timp,lăsând-o pe Aly să-şi depene amintirile.

Însfârşit au sosit şi ultimile zile rezervate pentru Oprişeni. Au vizitat satul ,înconjurându-l de mai multe ori,privind cu interes în înteriorul curţilor,la sătenii care treceau pe lângă ei.Se filma casă după casă,noua primărie,piaţeta centrală,în timp ce în atmosferă plutea un aer de nelinişte,chiar îngrijorare : ,,dacă Aly nu o să-şi amintească cum arata casa bunicilor ? Poate au şi dărămat-o într-un timp atât de îndelungat de 60 de ani !,,

A doua zi au luat-o de la capăt ,plecând din nou la ţară imediat după micul dejun. Aly vorbea cu sine însăşi : mai încearcă o dată să-ţi aminteşti, veneai verile în vizită la bunici pentru două-trei săptămâni.Bunica Erna te ducea la plimbare într-o pădurice,îţi povestea acolo povestea despre Scufiţa Roşie şi în timp ce vorbea tot încerca să-ţi introducă în gură o bucăţică de tartină cu unt sau din cozonacul ei de Şabes.Oare în ce direcţie mergeam spre pădurice ?S-a oprit dezorientată,dezamăgită de ea însăşi.- ,,Am îmbătrânit,mă lasă memoria,dar şi puterile.Sunt prea obosită ca să recunosc casa pe care am visat-o atâţia zeci de ani.,,

Una dintre verişoare a apucat-o de braţ,întrebând :Aly,te simţi bine ? Da ? O.K.,mă gândesc să încerci să întrebi pe cineva,poate te ajută cu o sugestie...--,,Ai dreptate ,voi încerca.Dar hai să mergem până la casa aceea mai înaltă.Văd nişte femei în curte, voi încerca să vorbesc cu ele.

Femeile priveau curioase în direcţia lor.Şi ieri s-au întrebat ce tot caută aceşti străini în sat fără să întrebe de cineva anume ,ca alţii care au mai trecut pe aici în ultimii ani.Când au ajuns destul de aproape de gard ca să fie auzită,Aly a întrebat : - În ce limbă putem vorbi ca să ne înţelegem ?

-         Cum vrei dumneata ,Doamnă,-răspunse cea mai în vârstă dintre femei.Noi pe aici vorbim şi ruseşte şi nemţeşte ,chiar şi româneşte.Ziceţi,voi căutaţi pe cineva ?

-         Aly era emoţionată : Păi cel mai bine pe româneşte. De fapt noi nu căutăm pe nimeni,pentru că cei pe care... adică nu mai sunt,nu mai avem pe nimeni.Dar un loc anume am dori să descoperim...Dacă cineva dintre dvs.îşi mai aminteşte de o cărciumă...de pe strada principală.

-         Aici a fost strada principală,acuma este una mai mare ,acolo unde au făcut un cinema şi s-a ridicat primăria.

-         Eu caut cărciuma de pe strada mare ,cea dinainte de război.Aia veche într-o casă înaltă.

Femeia care stătea întoarsă cu spatele lucrând la un aparat de împletit se ridică brusc,se apropie de grup,dar se adresă numai lui Aly :

-         Nu eşti mata nepoata lui Duved Tzuki,cărciumarul ?

-         Aly izbucni în plâns.Familia se strânse în jurul ei s-o mângâie,să-i maseze mîinile,timp de care fotograful profită din plin.Iată fotografia pe care a aşteptat-o de la începutul excursiei,astă o să-i ,,facă,,calitatea filmului.După ce Aly se linişti,femeia o luă de braţ şi spuse :-,,Veniţi după mine doamna Aly, vă duc eu unde trebuie. Şi mai departe ,pe drum,continuă : - Eu sunt Ilse,sora lui Franz Wagner ,prietenul unchiului matale Marcu.Au plecat împreună în lume.Atunci l-am pierdut pe fratele meu,dar şi pe Marcu,că tare l-am iubit.

Aly a rămas fără grai.În timp ce au ajuns la casa bunicilor,ea a reuşit să povestească şi celorlalţi tot ce a vorbit cu Ilse.Apoi au stat mult timp în faţa clădirii s-o privească.Femeia le-a povestit atunci cum într-o dimineaţă domnul Duved a închis cărciuma şi a pus-o pe doamna Erna cu fiica şi toată familia pe căruţa cea mare cu care aducea marfa,a înhămat caii şi i-a dus spre Cernăuţi.Pe drum,chiar imediat ce au ieşit din Oprişeni i-au oprit jandarmii şi i-au dus undeva,de unde mai târziu au plecat spre Ucraina.Chiar a doua zi a venit în mare grabă domnul Avrum să-i caute,dar asta-i,nu mai avea pe cine găsi .

-Noi am aflat mai târziu că şi el cu voi toţi aţi mers spre Transnistria.Acu mă bucur că vă văd,că trăiţi.Dar nu vreţi să intraţi în casă ?Nu jos,acolo sunt nişte birouri care ţin de cooperativă. În odăile de sus stau eu cu familia.Fiul meu este primarul.

Aly a tradus cuvânt cu cuvânt celorlalţi tot ce aflase de la Ilse.Toţi au vrut să urce,să vadă,să filmeze.

Au fost poftiţi să şadă,gazda a adus o ulcică cu cvas rece şi i-a servit pe toţi .Au băut cu plăcere,dar mai ales au vrut să vadă odăile,chiar dacă nu mai existau obiectele sau mobila familiei de altădată.Ilsa a hotărât să-i contrazică : - să vă arăt ceva în camera mea,care cândva era dormitorul doamnei Erna şi a stăpânului.într-adevăr,în cameră se mai găsea un fotoliu,acelaşi pe care Aly îl cunoştea din timpul când bunica şedea aici să citească În spatele fotoliului se ascundea o măsuţă elegantă din lemn de nuc,pe care se odihnea un teanc de cărţi vechi.

-Eu nu le pot citi,zise Ilse dar le şterg de praf şi le ţin ascunse,ca să nu le dea fiul meu la bibliotecă. Dacă le vreţi doamna Aly,luaţi-le,că sunt moştenirea matale.

Aly se apropie să vadă cărţile.Erau în germană şi franceză.Întrebă pe verii ei dacă doresc să ia cărţile,dar nici unul nu citea în aceste limbi.Aly luă una la întâmplare,ca amintire.Restul îi lăsă lui Ilse.I se cuvenea,ea le-a îngrijit şi păstrat timp de 60 de ani.Vizita lor s-a încheiat după vreo două ore de emoţii,cu îmbrăţişări sincere şi strângeri de mână cu această femeie care era ultima verigă dintre ei toţi şi trecut.

Au ajuns la hotelul din Cernăuţi pentru ultima noapte.Au luat masa la restaurantul hotelului,au comentat mult ziua care tocmai s-a încheiat.

Deodată cineva a început să vorbească tare ca să fie auzit şi de toţi ceilalţi : - ,,Am o propunere, ce aţi zice dacă am continua călătoria,să închiriem un microbuz şi să plecăm până în Transnistria.Pe urmele familiei.Să căutăm mormintele bunicilor şi ale mătuşilor.Ei ce spuneţi ?

Toate privirile se întoarseră spre Aly.Hotărârea depindea de ea.Dar Aly le întoarse o privire îngrozită.

- În Transnistria ? puteţi angaja un ghid şi continuaţi călătoria. Însă eu nu !  Eu am  fost deja acolo o dată şi îmi ajunge pentru totdeauna.Sunt o femeie în vârstă şi obosită, am făcut deja de toate în viaţa mea.Astăzi am închis cercul pe care strămoşii mei l-au deschis acum un veac. Mi-am făcut datoria faţă de familie şi faţă de mine însămi.Iar Transnistria....,nu...,niciodată !Îmi place să retrăiesc amintirile frumoase,dar în nici un caz coşmarurile.! Aici,în seara aceasta,cercul vieţii mele s-a închis !