Hedi S. Simon

Omul fără nume
                      Hedi S.Simon
Ester simţea povara trecerii timpului mai mult ca în anii tinereţii.Când a venit în ţară ,abia împlinise 40 de ani .Pe atunci era o femeie ocupată : lucra multe ore la servici, îngrijea casa ,grădina ,se străduia să gătească feluri de mâncare după gustul soţului şi mai ales ,să-l îmbrace zilnic cu o cămaşă proaspăt călcată .Ca el să arate bine ,iar cunoscuţii să-i spună că are o nevastă vrednică. Mai erau zilele de sărbătoare,când ieşeau să-şi viziteze rudele sau să vadă un film la singurul cinematograf din orăşel . De aceea  nopţile dormea ,,tun,,de obosită ce era ,iar dimineaţa nu-i venea să creadă că ceasornicul nu greşea,indicând ora 7.
Acuma s-a schimbat totul în viaţa ei .Îşi trăgea zilele cu greu,într-o linişte insuportabilă,simţind timpul tărându-se ca un şarpe care o sufoca.Toţi cei dragi care au dat un sens vieţii lui Ester au părăsit-o,ea rămânând singură în căsuţa curată şi luminoasă,înconjurată de grădina pe care continua s-o îngrijească ca pe vremuri.Deseori vorbea cu florile proaspăt udate,le răsfăţa strigându-le pe nume ca şi cum ar vorbi copilului ei, pe care nu l-a născut  niciodată.Cu atât mai mult mângâia ramurile încărcate cu mere ,care îi aminteau de ziua când soţul ei a sădit acest pom,spunându-i,, ce de-a mere va da acest pomişor peste ani,poate când eu nu voi mai fi. !,, De câte ori ea adună un coş cu aceste mere i se umezesc ochii, simţind prezenţa fizică a omului care a însoţit-o atâta amar de vreme la bine şi rău. Şi fiindcă nu se simţea în stare să muşte din măr, striga peste gard după copiii vecinilor ca să guste ei primele fructe.
Copiii erau drăgălaşi,politicoşi dar cam răsfăţaţi , ca toţi copiii născuţi într-o căsnicie târzie.Mama lor,Roji, originară din Ungaria ,era o femeie cumsecade,cam trecută de 40 de ani .Tatăl Davidka Gherman ,şi mai în vârstă,părea să vină de undeva din Rusia sau Polonia.Cu el nu se putea conversa ,avea o fire de urs morocănos ,vorbea răstit cu soţia şi cu vecinii.Numai copiilor li se adresa cu o voce blândă, numindu-i pe amândoi ,,golubcik,,(porumbelule ).
Pentru Ester avea doar un ,,bună dimineaţa,vecină,,atunci când se nimerea ca ea să stropească florile în zorii zilei, când el pleca la slujbă .Davidka lucra la ,,Solel Bone,,-o mare intreprindere de construcţii. Uneori se întorcea seara împreună cu un bărbat mai tânăr decât el cu câţiva ani,pe care l-a prezentat o dată strigând : ,,e fratele meu,Igal,lucrăm împreună,,.Deoarece nu mai era nimeni prin preajmă,Ester a înţeles că prezentarea a fost făcută ei,deşi David a rostit aceste vorbe cu faţa întoarsă spre vârful gardului care dădea spre stradă.Deoarece ea cunoştea acest gen de oameni- timizi,needucaţi sau sălbăticiţi, nu se simţi jignită de comportamentul vecinului.În schimb a rămas foarte mirată când l-a numit ,,frate ,,pe acest Igal , deoarece nu observă nici cea mai mică asemânare între cei doi. Pe cât era Davidka voinic,înalt,negricios şi chiar puţin grosolan,celălalt,aşa zisul frate arăta finuţ ,suplu şi blond ca un nordic.Acesta ,înainte de a intra în urma gazdei în casă ,întoarse capul în direcţia lui Ester,îi zâmbi şi mişcă capul în semn de salut.Cunoscându-l pe Igor, Ester se simţi uşurată :  ,,-Nu sunt singură totuşi dacă am vecini cumsecade atât de aproape,peste gard.Dacă se întâmplă ceva cu mine,pot să-i strig şi ei mă vor auzi ,căci toate ferestrele sunt deschise.,,
Întâmplarea făcu ca Ester să fie prima care să-i audă.Ea obişnuia să se culce în fiecare după masă pentru o oră-două, deoarece  nopţile nu se odihnea : dacă adormea la ora 12 după ultimul telejurnal ,numai peste două ceasuri era deja trează,o copleşeau gânduri răzleţe,apoi amintiri diferite şi îndepărtate,iar somnul dispărea până în ceaţa zorilor.Apoi se scula obosită şi se ocupa cu treburile casnice până la masa de prânz .În schimb îşi respecta somnul de după amiază.
Până ce într-o frumoasă după masă ,pe la mijlocul lunii mai,o treziră din primul somn nişte lovituri de ciocan.După o scurtă pauză când Ester încercă iarăşi să aţipească,ciocanul se făcu auzit din nou,cu mai multă intensitate.Ea mai stătu ceva timp în aşteptare,crezând că zgomotul a fost ceva întâmplător şi nu se va mai repeta.Însă a greşit.Loviturile au continuat câteva ore până ce s-a întunecat de tot. Atunci Ester şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit până la gardul care despărţea gădina ei de cea a familiei Gherman .Davidka a văzut-o venind şi i-a strigat de departe :,,Să nu vii pe aici vecino,cam până în iarnă.O să fie mare aiureală pe la noi câteva luni ,nu vreau să te loveşti,sau să-ţi cadă vreo cărămidă în cap.Aşa că ,ai grijă!,,
Ester era consternată :- ,,Dar ce se întâmplă la voi,de ce să fie aiureală ?
- Păi nu ţi-a spus Roji ? Noi construim un etaj peste parter .Să ştii că am aprobare de la primărie,asta dacă îţi dă prin gând să ne reclami.Avem nevoie de spaţiu,doar vezi că avem doi copii de şcoală, iar mai încolo se va muta la noi şi fratele cu nevasta .Aşa că eu n-am încotro ; nici matale nu ai încotro. ! Iarna va fi iarăşi linişte dacă te interesează....
Ester s-a întors în casa ei.A încuiat uşa din spate ,toate ferestrele,a coborât şi jaluzelele. Pe urmă s-a lăsat jos pe fotoliu şi a început să plângă.Plângea cu sughiţuri,mai întâi de ciudă şi neputinţă,pe urmă din milă profundă faţă de ea însăşi şi singurătatea ei. Ce putea să facă,cum va supravieţui până în iarnă în nebunia asta ?Şi dacă o să cadă cărămizi peste acoperişul căsuţei ei,ce va fi ? are ea bani pentru reparaţii ?!Casa asta era toată averea pe care a câştigat-o prin muncă cinstită ,împreună cu bărbatul ei.Când era deja bolnav,el i-a spus într-o seară : ,,Ester,îţi las cel puţin un acoperiş peste cap.,, Ce va face dacă ,,grobianul ,,de vecin îi va distruge şi acest acoperiş ? Şi aşa se tot văita femeia aproape toată noaptea. Adormi spre dimineaţă ,iar când se trezi pe la ora 9 ,era o linişte de se auzea şi musca.,,-Acum sunt la lucru,,-gândi ea.Să vezi ce o să mai facă în după masa asta şi încă o jumătate de an în continuare,,
Când se dădu jos din pat ridică jaluzelele înainte de toate.Un soare cald îi colora camera într-un galben auriu ,arătându-i şi straturile de margarete care îi zâmbeau,în aşteptarea porţiei de apă care să le astâmpăre setea. Ieşi imediat cu stropitoarea ,terminând treaba într-un sfert de oră. Tocmai atunci se întoarse Roji din oraş.Se apropie de gard,o salută pe Ester mai politicos ca de obicei şi îi vorbi pe un ton blând : - Lasă-mă mai întâi să-mi cer scuze pentru vorbele de aseară  ale lui Davidka . Crede-mă că nu o să ţi se întâmple nimic rău,decât puţin zgomot din când în când.Poate ai văzut că şi alţi vecini de pe strada noastră şi-au supraetajat casa. Ce-i de făcut, familiile se măresc,au trebuinţă de o cameră- două în plus pentru copii.Suntem oameni săraci prin locurile acestea,nu ne putem permite să cumpărăm o casă nouă în alt cartier.Îar în ceea ce îl priveşte pe Davidka,să nu-l iei în serios,că el este un om bun,numai că nu l-a învăţat nimeni cum să vorbească cu oamenii.Nu a avut nici mamă ,nici tată.A crescut ca o buruiană. Aşa a fost viaţa , parcă matale nu ştii cum erau vremurile în tinereţea noastră ?
Şi astfel s-au aranjat lucrurile.Doar că Ester nu mai dormea după amiezile.Şi-a schimbat programul : urmărea buletinul de ştiri la ora 6, cina mai devreme şi se culca pe la 9 ca să prindă mai multe ore de somn.Construcţia s-a terminat nu iarna,ci abia pe la sfârşitul lui aprilie.Dar au muncit numai Davidka împreună cu fratele său Igor în toate clipele libere.Ajutoare nu au luat ,decât doi meşteri pentru instalaţii sanitare şi un electricean, colegi de la intreprindere, ca să iasă mai ieftin. Când lucrările s-au terminat şi au început să vină prieteni să viziteze casa nouă ,Ester a hotărât că a venit momentul să intre şi ea să le facă o vizită scurtă. A umplut coşul cu mere proaspete,le-a acoperit cu ciocolate pentru copii şi un buchet mare cu margarete lui Roji, şi s-a strecurat liniştită prin uşa salonului ce dădea spre grădină ,găsind întreaga familie aşezată în faţa televizorului. Primul a zărit-o Igor,care s-a ridicat pentru a-i oferi un scaun. Ea a pus coşul pe acel scaun ,spunând cu un zâmbet -,,Nu vă deranjaţi pentru mine ,că eu nu stau ,am intrat pentru o clipă să vă admir casa şi să vă urez mult noroc.Numai de bucurii să aveţi parte de acum înainte.!Este frumos la voi,toată cinstea pentru David că a realizat o treabă atât de grea.Şi fratele,desigur ! ... Aşa dar,noapte bună.  Roji veni s-o conducă.
- Ester,bubui David,ce te grăbeşti aşa,? Să intri măcar mâine dimineaţa ca să-ţi arate Roji camerele de la etaj. Arată mai frumos la lumina soarelui.
- Bine,am să vin ,acceptă ea învitaţia ,îndreptându-se spre uşă.
- Stai ! strigă tot David ,nu mi-ai spus încă dacă noi doi ne-am împăcat...Ester se opri brusc,fiind deja afară şi cu o mână pe clanţă,gata să închidă uşa. Ezită o fracţiune de secundă,după care spuse :-Nu ne-am împăcat David , fiindcă noi doi nici nu ne-am certat vreodată.Cu un an în urmă am avut  o discuţie ca între vecini.Poate o să mai avem şi alte ocazii să ne povestim câte ceva. Iar acum,dormiţi sănătoşi cu toţii !
Aşezată pe fotoliul ei,Ester gândi câtva timp la acest vecin Gherman.Oare întrebarea aceea despre împăcare ţinea loc de scuză în accepţia sa ?Ceva nu era în regulă cu acest om, are multe taine adunate în suflet. Doar se vede că rău nu este, îşi iubeşte familia ,şi-a adus şi fratele ca să-l scutească de greutăţi, şi totuşi pare atât de dur,de grobian.Oare este aşa în realitate ,sau trăieşte de prea mulţi ani sub acestă mască ? Ei,într-o zi va trebui să-i afle secretul !
Şi ziua aceea veni destul de curând .Într-una din serile călduroase de sfârşit de iulie ,Ester şi-a aranjat cina pe măsuţa albă de pe terasa care dădea spre grădina cu flori.Îi plăcea oricum să se aşeze serile pe unul din cele două scaune,bucurându-se de răcoarea nopţii şi de aerul parfumat din grădina ,,ei,,. Din când în când arunca câte o privire încărcată cu tristeţe către scaunul liber,pe care şedea el până nu de mult, acela cu care îi plăcea atât să împartă liniştea acestor clipe de tihnă.Dar,viaţa nu este o sărbătoare fără sfârşit,iar Ester a învăţat s-o accepte exact aşa cum este ea şi cu ce îi poate oferi.Spunea uneori oamenilor apropiaţi : Eu îmi doresc tare s-o mai duc câţiva ani,chiar dacă viaţa mea este plicticoasă şi singuratică.Dar cât de mică a devenit lumea mea,ea este totuşi frumoasă şi îmi doresc să văd cu ochii mei cum va mai fi peste câţiva ani.Chiar că nu-mi doresc încă să mor !
Meditând la rostul  existenţei ,gândurile femeii alunecară în trecut, tot mai departe spre un trecut ,când mai era înconjurată de oamenii pe care îi iubea şi care au tot plecat unul după altul,lăsând-o singură.Atunci ea simţi un junghi în inimă şi o durere sub braţe.-,,Hopa,gândi Ester,asta este un început de criză...anghina aia a mea care apare atunci când te aştepţi mai puţin.Acuma ce mă fac ? Toate medicamentele se află în sertarul din bucătărie,iar până acolo e mult de mers...,,Încercă să se ridice ,dar simţi o ameţeală puternică.-,,Nu,nu merită să încerc,am să cad pe undeva între mobile, cine ştie când îşi va aduce cineva aminte de mine ? ,,
Deodată Ester auzi un hârşâit slab dinspre grădina vecinilor.Strigă cu voce slabă ,,Roji,,în repetate rânduri.Deoarece zgomotul se repetă,Ester îşi adună toate forţele pentru a rosti : ,,Ajutor,David, mi-e rău...,,Şi minunea s-a produs,portiţa înnecată într-un  covor din frunze ce despărţea cele două grădini se deschise cu un scurt scărţâit şi atunci Davidka Gherman apăru în faţa ei.
- Ţi s-a întâmplat ceva de m-ai chemat ? Parcă te-am auzit când am ieşit să mătur curtea .Ai nevoie de ajutor,spune-mi, fac eu tot ce trebuie.!-
,,Parcă nu e vocea lui David,e prea blândă,plăcută chiar.Este oare el sau mi se pare mie ?,,
-Nu contează rosti ea , mi-e rău de la inimă,se întâmplă uneori.Vrei să intri în bucătărie la mine ?
-Desigur doamna Ester !Ce să-ţi aduc ?
- Deschide primul sertar de lângă fereastră,acolo sunt medicamente .Am nevoie...scoate tot serarul şi adă-mi-l aici împreună cu un pahar cu apă.Repede,dacă se poate...
David deja dispăruse fără a mai auzi ultimile cuvinte.După numai câteva clipe era înapoi cu tot sertarul în braţe ,îl puse pe măsuţă între farfurii şi spuse în fugă : -găseşte-ţi pilulele,iar eu aduc apa.Sau până atunci bea din ceaiul rămas în ceaşcă.Iarăşi dispăru şi reapăru ca un vrăjitor,care zbura în loc să meargă .Ţinând paharul plin într-o mână ,îi dădu lui Ester să bea apa rece,în timp ce cu cealaltă îi susţinea capul cu gingăşia unei surori medicale.
Apa rece o învioră suficient ca să-i limpezească gândurile,de aceea îşi aduse aminte că acuma era cazul să pună o pastiluţă gălbuie sub limbă.După un timp scurt Ester îi făcu semn lui David că vrea să intre în dormitor,că este deja capabilă să meargă. El o ajută să se ridice de pe scaun,o conduse până la o canapea comodă ,lăsând-o să se odihnească în timp ce el îşi trase un scaun în faţa ei ,urmărindu-i mişcările .Aşa au trecut vreo 15 minute,până ce Ester a început să vorbească : ,,Gata,criza a trecut,acuma sunt bine,ca deobicei .Să ştii că nu mi se întâmplă prea des,deocamdată...Medicul mi-a spus că am un început de anghină pectorală,dar o pastiluţă sub limbă îşi face efectul destul de repede şi îmi revin.O să urmeze nişte dureri de cap,dar e suportabil.
- Şi toate celălalte medicamente din sertar,ce faci cu ele ?
- Ester zâmbi :,,Ce vrei să fac,le iau în timpul zilei la anumite ore ,după prescripţia doctorilor.Acuma ,am mai mulţi doctori,pentru fiecare boală câte unul.Asta numai în anii din urmă.În tinereţe eram sănătoasă ,puternică,munceam cât zece.Numai timpul e de vină,mereu îmi defectează câte o rotiţă...
Acuma rădeau amândoi.Ester însistă ca David să meargă acasă,el munceşte dimineaţa şi are nevoie de odihnă.
-Mâine vin să te vizitez spre seară.Nu,te rog să nu-mi mulţumeşti ,nu-mi plac prea multe vorbe.Dormi sănătoasă şi ne vedem mâine.
Dimineaţa pe la 9 Roji bătu la uşa dinspre stradă.Ester abia se dezmetecise după somnul de noapte.Trase repede
un capod peste cămaşa de noapte ca să-i deschidă .
- Am făcut deja tărguieli astăzi,ţi-am adus şi matale câte ceva ,o nimica toată,nişte lapte,o franzelă,câteva roşii.Dar nu mi-ai spus cum te simţi astăzi ?
- Bună dimineaţa Roji,mă simt bine, mulţumesc.Aseară mi-a fost chiar rău de tot.Mare noroc am avut de David al tău.A fost pur şi simplu ...grozav...,nu pot găsi cuvântul potrivit.
- Lasă,el e un om tare bun,doar ţi-am spus.Trebuie numai să-l cunoşti.
- Chiar vreau să-l cunosc !În ceea ce priveşte punga cu alimente pe care le-ai adus ,eşti tare drăguţă,numai că am de toate în frigider. O dată pe săptămână mă aprovizionează Ania de la super.Adică îmi trimite cu o comandă telefonică şi mă descurc foarte bine aşa.Chiar nu-i nevoie să te deranjez pe tine .
- Bine, atunci le pun la mine ,că noi suntem mulţi şi se mănâncă tot frigiderul  cu oale cu tot.-zise Roji răzând cu poftă. Dar să ne chemi îndată ce ai nevoie ,că suntem vecini şi nu străini.!Auzi,fără sfială...!
Seara ,după cină ,Davidka veni în vizită .De data asta îşi luă un scaun,se aşeză lângă masa din salon în faţa televizorului şi îşi întinse picioarele fără jenă,ca acasă în familie.
-Ştii la ce mă gândeam eu astăzi,zise el după primele întrebări de politeţe despre starea sănătăţii lui Ester.Mă gândeam că suntem vecini de atâţia ani,dar nu ne cunoaştem de loc.  – Vrei să spui că eu nu ştiu nimic despre voi,iar matale,chiar nu ştii nimic despre mine.Ce ai zice să vorbim puţin împreună ,că e mai bine când oamenii se cunosc mai îndeaproape.
-De acord,ai dreptate şi e păcat că nu ne-am gândit mai de mult la acest lucru.
- Ziceam că despre mine nu ştii nimic,dar cred că nu-i chiar aşa. De fapt dumneata ai auzit destule lucruri despre familia mea.Eu stau pe strada astă de vreo 30 de ani, toţi vecinii au aflat deja că vin din nordul Bucovinei ,cum am  supravieţuit războiul şi cum am ajuns în Israel.Nu o dată auzeam cum soţul meu îţi povestea o mulţime amintiri din anii aceia şi ai aflat de la el cum am trecut noi prin război. Aşa într-un picior,lângă gard,când ieşeaţi să măturaţi sau să udaţi florile. În schimb dumneata nu ai povestit niciodată nimic.Mă gândeam că orice om are amintiri,atunci de ce nu le scoţi afară ?
Poate semân cu vreo mătuşă sau cu bunica care ţi-a fost dragă şi de aceea te-ai purtat aşa de frumos cu mine,nu-i aşa David ?
- Nu-i aşa ! Nu am avut nici o mătuşă,nici o bunică.Niciodată ,pe nimeni...!Ester deveni atentă.-,,Cum aşa pe nimeni,dar părinţii ?
- Nu-i cunosc.Nici nu ştiu cum îi chema.Asta înseamnă că nici eu nu am nume .Ţi se pare caraghios ?
- Nicidecum ! Mai degrabă trist,sfâşietor de trist.Vrei să vorbeşti cu mine despre asta ?
- Păi dacă m-am pornit,nu mă mai opresc.Să ştii că mie nu mi se pare trist,fiindcă nu am văzut altceva în copilărie : toţi copiii de la orfelinat erau la fel ca mine, singuri,nu-şi cunoşteau părinţii,unii erau retraşi ,amărâţi şi mereu flămânzi.Alţii ca mine,am devenit înrăiţi,agresivi,luptători,dar tot flămânzi. Am crescut mulţi ani în P.V.O.,Ester,sunt un copil de P.V.O.,needucat, grosolan ,gata să lupt cu ghiarele pentru un colţ de pâine .
Imediat după război hoinăreau prin întreaga Uniune Sovietică milioane de copii orfani ,pierduţi sau abandonaţi.Când s-au liniştit oarecum după terminarea războiului autorităţile au pornit o acţiune largă de adunare a acestor copii de pe drumuri,băgându-i în aceste cămine care s-au deschis în toate oraşele ţării,aparţinând unei singure reţele de orfelinate numită P.V.O. Cică se aplica metoda pedagogică a lui Makarenko,constând în educaţie prin muncă.În realitate era un haos distrugător,care dădea absolvenţi în arta furtului,a înjunghierii ,a cerşitului ,a tuturor perversiunilor.Adevărul e că nimeni nu era vinovat.Ţara îşi lingea rănile după un război fioros, toată populaţia era îndoliată ,înfometată ,nimeni nu avea un acoperiş peste cap.Anii reconstrucţiei au fost de lungă durată,iar rezultatul  : câte un apartament pentru trei patru familii cu folosirea în comun a dependinţelor şi bucătăriei.Aşa că noi orfanii eram fericiţi să nu mai dormin prin şanţuri şi să ne mulţumim cu resturile de hrană care rămâneau după ce pedagogii şi şefii furau ce era mai comestibil ,pentru propria lor familie flămândă.
Când am împlinit 10 ani pedagoga şefă mi-a povestit că o săteancă m-a găsit într-o sacoşă care se mişca sub o femeie dintr-un morman de evrei împuşcaţi în parcul oraşului.De acolo ea m-a scos în speranţa să mai găsească câte ceva în această sacoşă.Nu ştiu ce a găsit ,căci eu aveam un an sau doi pe atunci,şi bănuiesc că femeia moartă care m-a acoperit cu trupul ei trebuia să fi fost mama mea.Nu am aflat niciodată cum o chema.Am rămas în casa sătencei vreo trei ani, tăvălindu-mă prin curte şi grajd  cu băieţii ei şi ai vecinilor , până ce a aflat şi ea despre reţeaua de orfelinate care s-a creat după război şi  m-a predat acolo.În continuare  am crescut într-un cămin ca o buruiană ,aidoma  celorlalţi . M-au dus de la Odessa la Chişinău,tocmai aici au găsit un loc pentru mine.Eram cazaţi într-o şcoală demolată  parţial de o bombă ,care a lăsat în picioare numai sala de sport. Acolo s-au întins paturi de campanie sau nişte saltele întinse pe jos,una lângă alta,pentru cei mai mici,mai slabi ,încapabili să cucerească un pat cu forţa.
Doi ani am tremurat şi eu pe o astfel de saltea plasată destul de aproape de uşă ca să simt vânturile reci care suflau mai ceva  ca afară,făcând o mulţime de victime printre copiii subnutriţi,prost îmbrăcaţi şi înveliţi cu cârpe.Dimineaţa ne încălzeau cu un ceai fierbine neândulcit,dar însoţit cu un sfert de pâine care se înghiţea până la ultima fărâmitură şi trebuia să ţină până la zeama de la prânz .De salteaua mea era lipită o saltea mai subţire pe care tremura un băieţel slăbănog ,anemic,pe care îl auzeam plângând mai în toate nopţile. Nu ştiam pe atunci ce însemna mila,dar copilul acesta mai mic decât mine şi probabil mult mai nefericit,a mişcat o coardă sensibilă care probabil exista pe undeva în sufletul meu.Într-o noapte l-am chemat să se apropie de mine,ca să-l întreb de ce plânge.Mi-a şoptit : mi-e frig şi mi-e şi foame.I-am cerut să se ridice şi de frica mea ,s-a ridicat. Am tras salteaua lui peste salteaua mea ,la fel am pus păturile una peste alta şi l-am culcat lângă mine.Puştiul şi-a lipit spatele de al meu şi a încetat să plângă .
_ Acuma e tare bine, mai cald şi nu mă mai înfricoşează întunericul.Ai să mă iei şi mâine în patul tău ?întrebă el
- Sigur că te iau,de acum înainte vom dormi împreună.Şi mie mi-e mai cald. Spune-mi cum te cheamă,ca să te cunosc.
- Mă cheamă Igor.Dar pe tine ?
Am tăcut ,ca să găsesc răspunsul potrivit.Până la urmă i-am spus : -Eu sunt Vladic .Am să spun că tu eşti fratele meu,ca să nu ne despartă.
Igor se  răsuci în pat şi mă cuprinse cu mânuţele subţiri : ,,De ce nu mi-ai spus că m-ai găsit ? Am aşteptat şi m-am rugat la ,,Doamne,,să mă găsească frăţiorul meu cel mare.Aşa-i că n-ai să-i laşi pe băieţi să-mi mai ia pâinea şi zeama ? Ştii că ei mă trimit să fur şi să cerşesc,dar eu nu pot să fac lucruri din astea urâte .Mama mi-a spus că nu-i voie ,iar eu o ascult ,că ea mă vede şi de acolo de sus.
Aici copilul începu să plângă din nou. Mâna mea s-a ridicat să-l mângâie,fără ca să-mi dau seama de ce fac asta.Poate că atunci l-am îndrăgit pentru tot restul vieţii, poate că atunci am primit un dar uriaş ,pentru că am hotărât că am şi eu o familie ,cât de mică o fi ea.
- Igor,i-am spus  continuând să-l mângâi,nu trebuie să mai plângi.De mâine dimineaţa încolo nu te va mai atinge nimeni,că au de-a-face cu mine.Şi ţine minte,noi doi nu ne mai despărţim niciodată.
Ulterior am aflat că Igor este înregistrat într-un dosar sub numele de familie :Gherman .Atunci am anunţat pe pedagogul şef că mi-am găsit fratele care va fi de-acum încolo în grija mea şi îi cer să treacă şi în dosarul meu numele de Gherman .
Uneori erau perioade când eram trimişi la o şcoală.Megeam la clasă cu Igor împreună,iar acolo noi eram ,,fraţii Gherman,,pentru învăţătoare,iar pentru unii colegi ,,Jidovskaia morda,,-mutră jidovească. Uneori le trânteam un pumn zdravă,tăceau vreo două săptămâni,apoi o luau de la capăt.Mie nu mi-a mai păsat ce strigau ei în spatele nostru,fiindcă eu eram puternic şi puteam oricâd să-i snopesc în bătaie. Dar nu merita.Important era că în acele perioade am învăţat câte ceva la şcoală,mai întâi litere şi cifre,apoi să citim căte un titlu de ziar,să socotim banii de care făceam rost printr-un negoţ cinstit cu ţigări sau bomboane,iar nimeni nu mă mai putea păcăli.Igor a prins mai multe de la şcoală,ori că era mai ager ,ori că îl lăsam pe el să facă lecţiile şi să buchisească,iar eu mă ocupam cu treburi lăturalnice : făceam rost de ceva bani pe care îi economiseam,nici eu nu ştiam pe atunci pentru ce.Totuşi rămâneau nişte copeici cu care completam mesele noastre mult prea slabe.L-am îngrăşat puţin pe Igor,a mai crescut şi a prins ceva carne pe el.În perioada aceea funcţiona piaţa neagră,iar eu eram nelipsit de la activitatea zilnică a comerţului clandestin.Eram băiat mare,înalt,voinic,aveam putere în mâini şi mai ales mă descurcam în,,afaceri,,mai ales că vorbeam binişor ruseşte,dar şi româneşte .Nu mă dădeam înlături de la nici o muncă. Oamenii care mă plăteau să le car saci cu cereale sau legume nici nu bănuiau că eu aveam numai 13 ani ; toţi îmi dădeau cel puţin 15-16, ce mai...bărbat.De fapt azi mă gândesc că s-ar putea să fi avut dreptate,de unde să-mi ştiu eu vârsta exactă,dacă nici numele de familie nu-l cunoşteam.Dar ,nu contează.Într-o zi m-a agăţat un băiat mare,unul Lev Pavlov.Am vorbit o dată, de două ori,apoi mi-a făcut rost de ceva lucru la o alimentară unde amândoi descărcam marfa pentru un salar bunişor.Pe lângă asta responsabila îmi dădea câte un măr sau câţiva biscuiţi,pe care îi împărţeam cu Igor.Lev făcea şi alte afaceri de care eu nu vroiam să aflu.Eu nu mă băgam în treburi de cele ce miroseau a ,,Siberia,,-poate eram fricos,sau oarecum cinstit.Dar cel mai important motiv era gândul care mă bântuia despre soarta lui Igor în cazul că mi s-ar întâmpla mie ceva.Cred că am luat în serios treaba cu mica noastră familie.Şi astăzi când îl prezint cuiva ca fiind ,,fratele,,meu,nici prin gând nu-mi trece că e ceva născocit de mine într-o noapte cu viscol.Mi-am făcut rost de un frate fiindcă mi l-am dorit tare.
David tăcu câteva clipe.Pe urmă întrebă -,,Ester,să-mi spui dacă ţi-e somn,că povestea mea nu fuge nicăieri ,putem să continuăm şi mâine.-
-,,pentru mine e tare interesantă povestea ta,şi eu pot dorm mâine toată ziua.Însă mata trebuie să te scoli devreme,să munceşti până spre seară.Aşa că aş zice să mergi la culcare ca să fi mâine odihnit. Pe urmă poţi intra oricând la mine şi o să-mi facă mare plăcere să continuăm.
- Bine,cum crezi mata că e mai bine.Continuăm mâine seara,e bine aşa ?
- E foarte bine .Şi David,să ştii că astăzi m-ai cucerit.Într-o clipă cunoşti un om mai bine decât în ani de zile.Hai,du-te sănătos şi odihnă plăcută.
Au trecut două zile după acea noapte,apoi a intrat Şabatul ,iar vizita lui David s-a amânat din nou.Abia duminică după masa de seară Ester l-a auzit cum curăţă şi udă grădina. Când a ieşit pe veranda din spate,Davidka a văzut-o,i-a făcut un semn prietenos cu mâna şi i-a strigat peste gard că îşi termină treaba indată şi atunci vine  în vizită . Deoarece era o seară foarte plăcută,caldă şi parfumată de la miresmele florilor care învăluiau ambele grădini,Ester a gândit că ar mai plăcut să stea amândoi pe terasă ,şi să continue depănarea amintirilor. A scos din frigider o sticlă cu sifon rece,nişte sirop de zmeură făcut în casă şi o farfurioară cu prăjiturele rămase de sâmbătă.Până ce totul a fost aranjat pe măsuţă,i-a venit şi oaspetele.A admirat masa cu trataţii şi a fost plăcut surprins.
- Dar ştii să primeşti musafiri,doamna Ester !Cred că în afară de Roji nimeni nu s-a obosit vreodată să pună pentru mine o faţă de masă albă cu...şerveţele.—Nu-i nimic,mulţumeşte Domnului pentru că ţi-a dat-o pe Roji şi o familie întreagă.Iar tu eşti ,,capul,,acestei familii. Viaţa este ca o minge care se joacă în mâna omului.Ba cade rostogolindu-se pe jos ,ba o prinzi şi o poţi arunca cât de sus vrei tu.Ei,mingea ta s-a tărât deja în ţărână,iar acuma e rândul tău s-o joci  cum îţi face plăcere şi să te bucuri.Cu ce te servesc ?
- -Un sifon cu sirop de zmeură,asta trebuie să fie ceva bun !
- Este, bea sănătos cât vrei.Dar să ştii că sunt tare nerăbdătoare să ascult mai departe povestea ta.
- Povestea mea se apropie de sfârşit, adică ce a fost mai greu şi mai trist am povestit deja.Mai departe,am cunoscut un băiat mai mare decât noi ,unul Boris Pavlovski. Boris ăsta era un şmecheraş fără pereche,viaţa l-a învăţat să se descurce în toate.După ce ne-am împrietenit pe când făceam împreună ,,afaceri,,în bazar,am hotărât împreună cu Igor că tipul este cinstit cu noi şi că putem să avem încredere în el.Boris a venit cu ideea s-o luăm din loc şi să schimbăm peisajul.Unde ?să mergem până la graniţa cu România şi să ne strecurăm până la Iaşi. Mai întâi am rămas amândoi cu gura căscată ,auzind aşa ceva.Dar încet-încet ne-am obişnuit cu ideea şi am început să-l luăm în serios pe amicul nostru.Planul era să pornim prin luna mai sau chiar iunie,când nu mai este frig.Până atunci trebuia să adunăm bani,fiecare cât poate,fiindcă cu bani se poate obţine orice,chiar să acoperi ochii unui grănicer,deşi nu aveam nici o intenţie să dăm ochii cu vreunul.
- N-ai să mă crezi că acest plan nebunesc a reuşit. Eu singur nu mi-am crezut ochilor văzându-ne la Iaşi pe toţi trei ,întregi şi nevătămaţi.Numai că şi aici am avut probleme,nu glumă.Eram într-un loc străin,nu ne cunoştea un suflet de om.Banii care ne-au mai rămas nu aveau nici o valoare,căci rublele nu se primeau în România.Limba o înţelegeam,dar era o românească tare ciudată.Sau poate invers,noi vorbeam greşit,dar asta am aflat mai târziu.Boris ne-a părăsit,spunea că el singur se descurcă mai bine,că s-a săturat de ,,codiţe,,Ne-a anunţat că se va descurca să ajungă la Constanţa,iar de acolo va pleca în Israel,unde avea nişte rude .Aşa dar,într-o seară ne-am pomenit singuri,Igor şi cu mine,stând pe o bancă într-un parc frumos.Mâncare nu se împărţea în parcul acela,dar mirosea tare frumos a flori proaspăt stropite.De atunci m-am gândit că dacă vreodată voi avea şi eu o casă a mea,am s-o înconjor cu flori din acelea.Dormeam nopţile pe băncile ascunse între tufe.Dimineaţa ne aşezam pe o alee principală,sperând să găsim ceva de lucru întrând în vorbă cu câte o persoană care ni se părea mai de încredere.Ni-era foame ,nu glumă.Până la urmă am ajuns la un chiosc plasat lângă intrarea în parc,atraşi de mirosul de carne prăjită.Vânzătorul strângea din când în când farfuriile de carton şi le arunca în coşul de gunoi.Noi pândeam momentul ca omul să se îndepărteze şi ne aruncam asupra resturilor : coji de pâine,bucăţele de carne,resturi de mititei.Tot era ceva,ne hrăneam totuşi într-atât încât să nu ne chiorâie maţele.Până ce ne-a prins vânzătorul.Ne-a luat la întrebări aşa şi pe dincolo,până ce eu am prins curaj şi i-am spus că vrem să muncim pentru mâncarea noastră.Nu suntem cerşetori,nici hoţi.
Se vede că răspunsul meu l-a impresionat.M-a întrebat ,aşa printre dinţi,cu tonul scăzut : ascultă,voi doi sunteţi copii evrei ? Noi ne-am speriat şi ne-am făstâcit cu răspunsul.Asta l-a convins că suntem evrei. Mi s-a adresat mie,văzând că eu sunt cel mai mare : Acuma o să măturaţi în jurul chioscului,aruncaţi cartoanele cu resturi în coş,iar mâncare veţi primi înainte de închidere.Resturile rămase de la clienţi sunt pentru căţeii fără stăpâni ,dar nu pentru copii.După aceea veţi veni cu mine.Am să vă duc la templu la rugăciunea de seară.Rabinul o să vă asculte păţaniile şi sunt convins că el va ştii ce să facă cu voi.Este un om înţelept şi cumsecade.
Aşa a început şederea noastră în România pentru următorii doi ani. Mâine am să continui povestea,dar am s-o şi termin.
Acuma trebuie să merg la cinema cu familia.Copiii abia aşteaptă să vadă filmul ,dar nici cu Roji nu mi-e ruşine atunci când e vorba de o distracţie.!
  A doua zi David veni mai devreme ca în alte zile.Dintr-un motiv oarecare a terminat mai repede lucrul,iar Ester nu punea întrebări.S-au aşezat unul în faţa celuilalt ca în celălalte seri,iar David îşi continuă povestirea îndată după ce bău din paharul cu sifon şi sirop de zmeură.
Am ajuns la templu împreună cu Pinhas,,,şeful,,nostru. El ne-a arătat nişte locuri mai în spate şi ne-a cerut să stăm cuminţi în timpul rugăciunii.Am văzut pentru prima oară în viaţa mea o casă de rugăciune şi atât de mulţi bărbaţi evrei.Era totul în jur atât de frumos şi de solemn,iar eu simţeam un soi de emoţie cum nu am mai cunoscut până atunci. Igor s-a lipit de braţul meu şi cred că respiram amândoi în acelaşi ritm.Când totul s-a terminat oamenii au  început să plece unul după altul ,până ce numai noi doi am rămas  nemişcaţi pe locurile noastre .Într-un târziu domnul Pinhas a apărut în pragul uşii ,făcându-ne semne să venim. –Haideţi cu mine, vă conduc la birou unde nişte domni importanţi vor să vorbească cu voi.
Erau într-adevăr domni importanţi : Rabinul Weiss, preşedintele comunităţii,domnul Idilovici şi încă un bărbat,care mai târziu am aflat că este contabilul şef,dl.Nemţeanu,care se ocupa de toate treburile practice şi rezolva toate problemele.
A vorbit cu noi dl.Idilovici,ceilalţi doi numai ascultau în tăcere şi ne măsurau din priviri.
- Ne-a povestit Pinhas cum v-a cunoscut astăzi.Ne-ar interesa să aflăm de la voi mai multe amânunte : cine sunteţi,de unde veniţi ,cum aţi nimerit la noi şi unde vă sunt părinţii. După asta ei au tăcut ,aşteptând răspunsuri.Noi doi am tăcut deasemenea,gândind cum se vorbeşte cu asemenea persoane,ca să nu-i supărăm. – Nu !... ce-i cu tăcerea asta,doar aşteptăm să auzim nişte răspunsuri. ! spuse preşedintele ,puţin descumpănit.Atunci am luat eu o hotărâre : este o ocazie unică pentru noi doi,ca cineva să aibe o dată grijă de vieţile noastre.De aceea am să le spun adevărul despre viaţa noastră,totul ce nu am povestit nimănui niciodată.Le-am spus : - Nu ştim cine suntem ,fiindcă nu ne-am cunoscut părinţii .Ei au fost împuşcaţi de mult,nu i-am văzut  niciodată.Restul pot să vă povestesc exact cum a fost şi cum s-a întâmplat cu adevărat.
Mi-am dat drumul şi le-am spus absolut tot ceea ce ai auzit şi tu de la mine .Cu tot riscul ca Igor să afle că nu este fratele meu,căci el asculta,doar era de faţă.Am vorbit repede ,dar tot mi-a luat vreo oră povestirea. La urmă, rabinul l-a întrebat pe Igor dacă şi el are ceva de adăugat.Igor a stat tot timpul liniştit,cu ochii coborâţi spre vârful papucilor ,parcă absent la ce se petrece în jur.Când rabinul i s-a adresat lui direct ,el a ridicat o privire înţeţoşată de lacrimi ,spunând doar atât :,, Davidka v-a povestit tot adevărul despre noi doi,numai pe mine m-a minţit.Am crezut în toţi anii că am un frate,adică  că el este familia mea,,. După asta Igor izbucni în lacrimi ,cu sughiţuri,ca un copil care şi-a pierdut universul.
Cei trei domni au fost teribil de impresionaţi.Rabinul le-a făcut un semn să nu întrerupă băiatul ,până ce s-a calmat.Eu l-am ţinut tot timpul îmbrăţişat,i -am pus şi capul pe umărul meu.La urmă domnul rabin i-a vorbit cu o voce blândă ,de părinte,cum noi nu am mai auzit niciodată :- ,,Fiule,ai încredere în ce îţi voi spune eu acuma : David este pentru tine fratele cel mai adevărat care ar putea să existe.Nici unul născut de aceeaşi mamă nu putea să fie un frate mai bun decât este el. Voi doi veţi fi toată viaţa împreună nedespărţiţi.,,-şi acuma ,adăugă el pentru amândoi,uitaţi acestă discuţie.A fost rău pentru voi,dar nu numai.Tot neamul nostru a suferit,însă se arată deja zile mai bune .Ce a fost greu a trecut,iar noi o să avem grijă să începeţi o viaţă nouă. Intraţi în camera de alături,sunt acolo  gustări pregătite pentru nişte oaspeţi care vor veni mîine din Bucureşti să ne viziteze comunitatea.Luaţi şi mâncaţi pe săturate din tot ce vă place.Pe urmă o să vă chemăm ca să aflaţi cum o să vă aranjăm de acum încolo.
Pe scurt,lucrurile s-au aranjat numai în bine pentru noi.Eu cu Igor nu am mai discutat niciodată despre incidentul cu pricina ,am fost şi am rămas fraţi pe viaţă. Am intrat în marea familie a evreilor ieşeni,de parcă ne-am născut acolo. Pe atunci erau încă mulţi evrei la Iaşi ,dar încet-încet se împuţineau ,fiindcă primeau aprobări să plece în Israel. Igor şi cu mine am fost instalaţi în clădirea Comunităţii,adică într-o anexă care cândva servea de locuinţă pentru un portar.Ulterior s-a renunţat la portar ,iar anexa a devenit parţial  depozit unde se depuneau pachetele cu haine pentru nevoiaşi.Totuşi mai era destul loc în încăperea care servise ca dormitor,iar un pat ridicat lângă perete a fost coborât special pentru noi doi.Într-o singură săptămână am primit atâtea daruri de la evreii care erau pe picior de plecare,încât ne-am aranjat şi ne-am îmbrăcat mai bine ca niciodată până atunci.Sigur că am muncit cinstit în interiorul clădirii,am făcut munca portarului,curăţenie în Synagogă,în curte,am îngrijit şi florile.Într-o zi domnul contabil Nemţeanu ne-a chemat în birou,ca să ne spună că a făcut el ce a făcut,dar a reuşi să obţină pentru noi acte legale,iar nouă ne este permis să ieşim la o plimbare în oraş.Ce fericire să fim însfărşit oameni liberi,cu acte în regulă,să ne plimbăm pe străzile frumoase ,până la Copou,să vedem Teiul lui Eminescu,să aflăm de fapt cine era acel bărbat minunat de pe statuie.Însă prima întrebare pe care am adresat-o domnului contabil a fost : Dacă avem acte,putem să facem şi noi cerere să plecăm în Israel ?El a zâmbit sub mustaţă. - ,,Dar grăbiţi mai sunteţi !Anul viitor când David va deveni major,va putea să facă o cerere pentru el şi fratele minor.Până atunci ieşiţi puţin în lume ,la timpul potrivit tot eu mă voi ocupa şi de asta.
Şi aşa a fost : peste un an mi s-a făcut o serbare minunată de ziua mea ( conform actului cel nou m-am născut în 16 aprilie )în mijlocul tinerilor care cântau în corul comunităţii.Pe urmă dl.Nemţeanu ne-a dus pe amândoi la Biroul Populaţiei ,ne-a completat cererea de emigrare şi a notat chiar că scopul plecării este reunificarea familiei. Nouă ne-a spus ulterior să ţinem minte nişte nume,rudele lui,pentru cazul că suntem întrebaţi de familia din Israel.Însă nu ne-a întrebat nimeni nimic,probabil că eram nişte cetăţeni de care nimeni nu avea nevoie.În februarie 1961 am ajuns în ţară,într-o minunată zi de primăvară călduroasă. Ne-au dus într-un chibuţ ,,Kfar Masarik,, nu departe de Naharia , amândoi împreună ,Igor cu mine.După câteva luni am eu mi-am început serviciul militar,iar Igor a rămas în chibuţ până la majorat.Dar nu mai aveam grija lui,doar a rămas pe mâini bune .Oricum veneam ,,acasă,, în toate zilele libere.Pe Rojika am cunosct-o în armată.Ea era ca un suflet geamân pentru mine,norocul vieţii mele.Tot orfană,din Nordul Transilvaniei la graniţa cu Ungaria ,părinţii ei au rămas în Auschwitz.Ne-am reconstruit vieţile împreună.
-Şi acuma gata,am terminat de povestit.Vroiam să ştii toate astea despre mine,ca să înţelegi de ce vocea mea sună uneori grosolan,deşi Roji m-a mai educat ea,cât s-a putut.Dar nu uita Ester,că eu sunt un copil crescut în P.V.O., între golani flămânzi,hoţi ,nespălaţi şi păduchioşi.Majoritatea dintre ei nici nu-şi ştiau numele,la fel ca şi mine.Doar şi eu sunt omul fără nume,mi s-a fabricat un act de naştere şi un nume de împrumut.Iar când ai să mă auzi că rag la copii sau la Roji,să ştii că în acelaşi timp îi iubesc pe toţi ca lumina ochilor mei.Numai la Igor nu ridic tonul niciodată,el este frăţiorul meu,dar şi copilul pe care l-am ţinut în viaţă şi l-am crescut până ce  a devenit bărbat .Deci precum ai spus tu,Ester,mingea vieţii  se află acum în mâna mea şi sper să n-o mai scap niciodată !