Hedi S. Simon

ROBOTUL
            Hedi S.Simon

Sălile de clasă erau mari, luminoase ,însă deosebit de răcoroase  iernile .Când se adunau câte 40-50 de studenţi ,mă forţam să vorbesc tare,să fiu auzită până în ultimul rând.Cred că şi aburii ieşiţi din gură după fiecare cuvânt aproape ţipat căpătau substanţă şi o culoare alburie ,de se puteau vedea până departe.Singura sobă de teracotă din toată încăperea dădea exact atâta căldură cât o apă lălâie.Adică,cam deloc.Îmi părea bine să-l văd mereu pe dl.colonel temurând împreună cu noi ceilalţi ori ce câte ori venea să mă controleze la lecţii.Şi venea destul de des ,iar eu mă bucuram că şi şefii au ocazia să vadă condiţiile grele în care se desfăşoară lecţiile în sălile îngheţate. În pauze însă, tinerii ieşeau pe coridorul lung,ca să facă mişcări de încălzire.Iar eu mă refugiam în cancelaria Catedrei de Cultură Generală ,unde primeam căldură la propriu ,dar şi la figurat.Mai existau două catedre de pregătire tehnică,însă la noi era cea mai plăcută atmosferă.Mai întâi fiindcă cu excepţia celor trei ofiţeri,toţi ceilalţi eram cadre civile,iar nici unul nu trecuse de 30 de ani.Şeful catedrei,un colonel pe nume Constantin,era o bomboană de om ( în ciuda inspecţiilor dese ),pe care datorită funcţiei şi a vârstei înaintate,- împlinise 43 de ani- noi Îl numeam ,,Papa,,.Nu în prezenţa sa,bineînţeles.La cei 25 ai mei, el mi se părea chiar bătrân,şi nu numai mie. Mai toţi eram tineri,nu aveam pe atunci noţiunea vârstei.În schimb ori de câte ori ne distram împreună, glumeam sau ascultam bancurile ,,decoltate ,,ale colegilor,Papa era prezent,răzând cu noi împreună fără a ţine cont de formalităţi.El era acela care rezolva pentru noi toate problemele mai spinoase la comandant sau la ,,cadre,,-  tot el obţinea prime sau creşteri de salarii pentru ,,oamenii săi,,iar la petrecerile mari se aşeza cu soţia numai în mijlocul nostru, şi nicidecum nu stătea lângă şefii cei mari.Într-un cuvânt,aveam toate motivele să-l îndrăgim pe şeful de catedră care era chiar un ,,tată,,bun şi îşi merita porecla.Mai ales că deseori el ne conducea acasă pe mine şi pe doamna profesoară de matematică,în serile când întârziam la câte o şedinţă. Omul avea o maşină extraordinară pentru anii aceia,un Ford unic în toată instituţia,la care studenţii căscau ochii cât erau pauzele de lungi.Colegii mei-,,băieţii,,se înghesuiau câte patru într-o singură maşină mică aparţinând unuia dintre ei ,o gărgăriţă de Volgswagen poreclită ,,Veta,, ,iar restul aveau la dispoziţie un autobuz care trecea din zece în zece minute pe lângă poarta şcolii.Nimeni nu protesta împotriva ,,protecţiei ,,de care se bucurau cele două doamne conduse până acasă cu Fordul şefului . Am făcut această introducere pentru a sublinia atmosfera plăcută în care am lucrat foarte mulţi ani.Deşi aveam foarte multă muncă în afara orelor de clasă ,plecam totuşi cu multă plăcere în fiecare dimineaţă la servici.
Acuma ,amintindu-mi de această perioadă, mă văd din nou instalată în maşina Ford în seara când ,,Papa,,mă ducea acasă după ce mi-am luat rămas bun de la toţi colegii într-un cadru festiv,deoarece după vacanţa de vară eu nu mă  mai întoarceam să lucrez în colectiv nostru . Obţinusem un transfer la un liceu civil după 15 ani de muncă la Academia Militară. Desigur eram tristă ,lăsam în urmă o bucată de viaţă şi multe zile frumoase.Şeful,domnul colonel Constantin ,mi se părea şi el abătut,chiar în mod exagerat ,deoarece eu am plecat din dorinţa mea,nu m-a trimis nimeni. Într-un fel.
Aici este locul să explic întâmplările care au precedat evenimentul transferului.
Exact cu un an în urmă,în prima zi a vacanţei  mari, familia mea evada spre locuri calde,adică plecam la Eforie Nord,unde stăteam până ce ne încălzeam oasele şi ne săturam de toate locurile de distracţii. De acolo plecam pentru alte trei-patru săptămâni în Nord,unde ne aştepta adevărata odihnă şi răsfăţul părinţilor.Într-una din zile am avut surpriza unei vizite cu totul neaşteptată : o prietenă din copilărie ,s-a întors din Israel pentru a-şi revedea locurile natale,iar cu această ocazie a intrat pe la vecinii pe care îi mai ţinea minte după o absenţă de 25 de ani.Şi astfel m-a găsit pe mine întămplător în vacanţă, ceea ce ne-a bucurat enorm pe amândouă.Am avut multe de povestit,ne despărţisem –două copile ,iar acuma ne-am revăzut,femei în floarea vârstei.În toţi anii care au trecut peste noi ,fiecare a realizat câte ceva, studii,o familie,copii.De două ori am reuşit să ne întălnim pentru a evoca amintiri împreună,după care prietena a plecat la Bucureşti, iar de acolo acasă la Ierusalim,concediul ei fiind mult mai scurt ca al meu. Ţin minte că la plecare am plâns amândouă,gândind că va mai trece mult timp până ce ne vom revedea.Înainte de ultima îmbrăţişare prietena a scos de pe deget un inel  subţire din aur ,care purta în vârf o pietricică roşie,o frântură de rubin ca un tăciune aprins. L-a pus pe degetul meu ,iar eu nu am protestat şi am continuat să-l port .Acest inel era pentru mine o amintire care mă lega de copilărie.Mai departe de atât nu am gândit.
M-am prezentat la datorie pe 1 octombrie,când începea un nou an universitar cu fastul obişnuit,şi cu bucuria reântălnirii cu studenţii şi colegii de muncă.Vorbind despre modul cum ne-am petrecut vacanţa fiecare ,am observat privirile insistente îndreptate spre mâna mea,adică spre inel.Nu prea obişnuiam să purtăm bijuterii niciunii. În clipa aceea puteam să mint,să născocesc o poveste,cum  că soţul meu a cumpărat acest inel la Eforie pentru o nimica toată de la nişte necunoscuţi.Dar în inocenţa mea prostească ,convinsă că nu am comis nici un fel de trădare,sau măcar o indiscreţie despre munca mea (care oricum nu era secretă ),m-am pornit să povestesc tuturor prietenilor de la catedră ,,minunea,,reântălnirii cu o colegă după ce nu ne-am văzut un sfert de veac.Toată lumea s-a mirat de întâmplare,mi-au admirat inelul,m-au complimentat pe mine şi cu asta s-a încheiat discuţia.
În următoarele luni  am lucrat ca de obicei în vechea atmosferă amicală,până ce mi-a căzut trâznetul pe cap : m-a învitat la o discuţie comandantul,domnul general G. în prezenţa primului secretar şi a şefului de cadre. Am fost luată la întrebări şi criticată în toată regula. Eu am povestit întreaga întâmplare cu toată sinceritatea, din nou m-au criticat pe rând fiecare,iar în încheiere mi s-a atras atenţia să nu mai comit asemenea greşeli,să mă întorc la munca mea şi să-mi văd de treabă ca de obicei,că după prima abatere nu este nimeni pedepsit.Cu condiţia să fie şi ultima.
În continuare mi-am văzut de treabă.Aparent lucrurile mergeau bine,ca întotdeauna. Totuşi am simţit un cerc de răceală în jurul meu.Dar şi mai tare mă deranja întrebarea obsesivă : cine m-a trădat ? Erau numai colegii de catedră în cancelarie în ziua aceea când s-a vorbit despre inel.Adică erau numai prieteni cu care am petrecut 15 ani de tinereţe. Atunci cine putea să fi fost turnătorul ? De zeci de ori îi luam pe rând ,dar nu puteam să mă opresc asupra nimănui.Ori de câte ori îmi venea în gând câte un nume,mi se făcea ruşine de mine însămi că eram în stare de asemenea bănuieli. De ,,sus,,nu mă mai deranja nimeni,de când cu discuţia aceea penibilă în faţa generalului,nu s-a făcut nici o aluzie la cele întâmplate.În afară de ,,eroarea,,cu manualul.S-a întâmplat că tocmai atunci am terminat de lucrat la al patrulea manual pe care le-am publicat în cei 15 ani de muncă,pe lângă alte activităţi.Materiale didactice,specifice pentru necesităţile interne,tot aşa precum era şi revista de uz intern la care lucrasem ani mulţi.Deci,manualul iese din tipografie,se pune în circulaţie,iar pe locul autorului  de pe copertă este frumos desenat în culori vii numele asistentului meu,care deobicei mă ajuta .Eu eram total inexistentă,nu apăream nicăieri,de parcă nu eu am trudit la carte mai mult de un an de zile .Atunci am înţeles exact situaţia mea în cadrul şcolii : nu eram concediată ,dar nici tolerată nu mai eram . Ceea ce însemna că stăteam pe ,,un loc sensibil între două scaune,, .Din acel moment am început să acţionez  ca să obţin transferul la un liceu civil,ceea ce  s-a aranjat destul de uşor.Uneori gândesc repede şi iau hotărâri rapide .
Iar acuma,fostul meu şef,,Papa,,mă conduce pentru ultima oară acasă în Fiatul său frumos,şi totodată lăcrimează.La propriu,ceea ce mă intrigă,mă jenează,dar mă pune şi pe gânduri. Îl întreb ce i s-a întâmplat,iar în loc de răspuns observ că îi tremură buzele ,că nu poate rosti un cuvânt.
Eu îi cer să oprească undeva şi găsim peste câţiva metri o parcare într-un spaţiu sub formă de semicerc ,un fel de curte în interiorul unui bloc ,,potcoavă,,Colonelul opreşte maşina, şi eu îi las timp să se liniştească.Mie mi-a prins bine această pauză ,deoarece aveam nevoie la rândul meu timp de gândire.Atitudinea omului de alături mi se părea mai mult decât ciudată : nu o dată a avut loc o fluctuaţie de personal pe la noi,de fiecare dată făceam câte o mică festivitate de adio,dar  mult mai simplu, normal , şi mai ales fără lacrimi .Am recapitulat în gând cu febrilitate ,toate momentele din ultima perioadă şi nu ştiu cum deodată,mi-a căzut fisa.Acuma trebuia să-l iau repede,atâta timp cât mai era emoţionat. Cu cea mai blândă voce de care mă simţeam în stare în clipa aceea ,l-am întrebat aproape şoptind :- ,,De ce ai făcut-o,domnule colonel ? De ce tocmai pe mine,oare nu mă cunoşteai destul de bine după 15 ani ca să ştii că eu nu comit indiscreţii ?Pentru ce era nevoie să mă faci de ruşine în mod inutil ?,,
Tăcere...Eu nu mă opresc însă.- ,,Ai făcut-o din obişnuinţă,nu-i aşa ? Chiar şi glumele stupide despre maşini Trabant ,despre domnişoarele din hoteluri,despre evrei şmecheri sau proşti,pe toate le turnai la şefii tăi ,nu-i aşa ?Când stăteai cu noi la masa de Revellion în loc să te aşezi la masa comandantului,nu vroiai neapărat să cinsteşti pe ,,oamenii tăi,,- ci aveai un scop,acela de a asculta discuţiile noastre după câteva pahare de vin.
Hai ,răspunde-mi,că tot nu ne aude nimeni,iar noi doi n-o să ne mai întâlnim niciodată.Mi se cuvine cel puţin să-mi satisfaci curiozitatea,să aflu ce poate să împingă un om ca să-şi toarne prietenii care cred în cinstea lui.
- Am să-ţi povestesc ,răspunde el însfârşit ,tot în şoaptă. Am făcut-o din obişnuinţă,asta-i tot.Nu te-am bănuit de trădare,eram convins că nici comandantul nu va face caz din prostia asta.Dar am raportat ,din obişnuinţă.Şi de frică ca să n-o facă altcineva,care să spună că eu am fost de faţă la discuţie şi am tăcut ca să te apăr .Nu ai de unde să ştii cum se simte un tânăr care reuşeşte să scape de la ţară şi trăieşte cu spaima că nu va reuşi la studii ,iar până la urmă se va întoarce ruşinat acasă,la ,,coada vacii,,pentru tot restul vieţii.De aceea se lasă racolaţi atâţia tineri de pe băncile şcolii,iar după aceea nu mai pot refuza niciodată să aducă orice fel de informaţii.Până şi cele mai minore,cum a fost cazul cu tine.Chiar dacă cu timpul regreţi, ţi-e ruşine faţă de tine însuţi, execuţi ordinile ca un robot bine programat. Ca roboţii aceia din filmele de ficţiune despre întâmplări din viitor,după anul 2000. O dată pornit , robotul respectă programul fără abateri, fără a se întreba ,,de ce ,,aşa cum m-ai întrebat tu mai înainte.Asta-i tot. Am regretat de multe ori, dar întâmplarea cu tine ,pur şi simplu mi-a frânt inima...
- Lasă, mie nu !.Îmi pare bine că plec, dar şi mai bine mi-a părut că am aflat despre mecanismul care pune roboţii în mişcare.Nu tu eşti atât de vinovat ; mecanismul  ar trebui revizuit,sau defectat definitiv. Dar,nu-i pentru mine aşa ceva .Ceea ce am vorbit acuma rămâne între noi doi.Te rog doar să deschizi portiera ,eu voi coborâ aici.După colţ este o staţie de taxiuri. Şi sper ca noi doi nu o să ne mai întălnim.
Colonelul a deschis fără a rosti un cuvânt.Am pornit spre casă cu pas grăbit,nu am salutat,nu am întors capul .Primul taxi a oprit ca să mă ducă până în capătul cel mai îndepărtat al oraşului. La casa mea,unde era familia,era cald şi multă lumină . Dar mai ales mă aştepta un nou început ,unde puteam să uit de ,,prieteni,, sau de roboţi programaţi pentru trădare.