Hedi S. Simon

Întoarcere din lumea viselor .

                            Hedi S.Simon

Ţin în mână caietul gros pe care mi l-a înmânat vărul meu David. A trecut ieri pe la noi ,fără a avea timp să se aşeze măcar pentru 5 minute .Se grăbea să ajungă la o întălnire importantă în Ramat-Gan,de aceea l-am întrebat ,fără ocolişuri,pentru ce a mai intrat ,din moment ce este atât de grăbit să plece.După o clipă de şovăială el şi-a deschis geanta ,din care a scos acest caiet dactilografiat pe o hărtie groasă,spunând puţin jenat :
- Ţi-am adus cartea mea –în prima formă- ,ca s-o citeşti. Dacă ai ceva observaţii sau completări ,ai să-mi spui după aceea .Este autobiografică,cu multe referiri la familie .Poate tu ştii mai multe lucruri despre trecut.
- Adică...? Ce pot ştii eu mai mult decât tine,dacă este vorba de biografia ta.!Tu ,care te-ai născut la Haifa,iar eu la Cernăuţi ...
- Tocmai aici mă poţi ajuta !exclamă el,stând deja cu un pas peste prag.Ceva despre bunicii noştri comuni ,sau despre tatăl tău,fratele de care taică-meu s-a despărţit în fragedă tinereţe ,despre surorile lor sau...în general,ceva despre România...Dar,citeşte şi pe urmă mai vorbim.Am plecat,pa,pa...
Eu am rămas în uşă ,puţin descumpănită.Ce să mă fac cu acest volum gros,dactilografiat în limba ebraică, cu amintirile unui văr,foarte apropiat dar foarte puţin cunoscut îndeaproape.
Când am venit eu în ţară în 81 , niciunul dintre părinţii noştri nu mai era în viaţă.Ştiam doar de la tata că fratele său mai mic Benjamin a plecat în Ereţ Israel în anul 1933, că s-a stabilit la Haifa, şi-a făcut o familie cu o soţie originară din Suceava şi are doi fii ,David şi Iţhak ,născuţi în preajma războiului.Îmi povestea nu o dată despre regretele care îl rodeau pentru  că nu l-a urmat pe Beni cu ,,Alyat Hanoar,, ceea ce i-ar fi schimbat toată viaţa în bine.Adică,nu ar fi suferit în toţi anii de urmărire rasială,nu ajungea în Transnistria şi poate ar fi fost şi el un om aranjat ca şi fratele său în ţara evreilor.Dar,soarta a vrut altfel.
Deci,în primăvara anului 1982, fiind nou venită de două zile într-un Centru de Absorbţie, am fost anunţată că mă aşteaptă musafiri în sala de primire.Erau doi bărbaţi tineri,verii mei David şi Iţhak, care nu au venit doar să mă cunoască,ci să mă primească ca pe o soră ,iar din acel moment relaţia noastră a continuat tot aşa ,ca în familie ,ca şi cum am fi crescut împreună şi nu la depărtări de mii de kilometri . Ne-am lipit în jurul amintirilor despre oameni pe care îi iubeam deopotrivă ,dar pe care ei nu apucaseră să-i vadă vreodată ,iar eu în schimb am cunoscut pe mulţi dintre aceştia ,chiar dacă numai în anii copilăriei .
Am pus cartea pe bibliotecă hotărâtă s-o citesc.Dar nu astăzi,nu acum.Nu doar faptul că era scrisă în ivrit mă împiedica  s-o citesc ,deşi într-adevăr am rămas credincioasă lecturilor în lb.română. Aveam alt motiv însă  să încep citirea biografiei lui David : era normal că mai devreme sau mai târziu unele file din prezentul volum îmi vor răscoli amintiri dureroase despre Iţhak,că rana care mi-a rămas în suflet de la pierderea acestuia la o vârstă când nimeni încă nu trebuie să moară ,înainte de a împlini 50 de ani,această rană se va redeschide,deşi nu a fost niciodată vindecată.Căci acest văr,mai mult un frate pentru mine , făcea parte din categoria de oameni ,,brilliant,,care poate tocmai pentru bunătatea şi nobleţea lor ,sunt chemaţi mult prea devreme să stea în ,,dreapta lui Dumnezeu,,Este singura explicaţie ,ocultă,pe care am găsit-o pentru moartea colonelului în rezervă Iţhak Meiselman din Kiriath Moţkin,care numai în al treilea ani după retragerea din armată după  zeci de ani de slujire cinstită a patriei,a fost răpit rapid de o leucemie  feroce,nevindecabilă nici după donarea de măduvă de la fratele său David.Tocmai atunci când se pregătea să înceapă un al doilea capitol de viaţă în civilie,să se bucure de nişte excursii ca să-şi scoată  însfârşit soţia în lume,dar mai ales să-şi ducă la cununie pe cele patru fiice care îşi adorau tatăl. Iar mă întorc la soarta omului,şi nu pot s-o înţeleg pe cale raţională. Aşa deci,iau hotărârea să citesc biografia lui David,şi înţeleg din primele pagini că nu am de-aface cu viaţa unui singur om ,ci cu o ,,bucăţică ,,de istorie a acestei ţări oglindită pe viaţa unui sabru sau mai precis,a unei familii israeliene destul de numeroasă,alcătuită din evrei veniţi cândva din România ,care au adus pe lume copii sabri ,educaţi în spiritul evenimentelor israeliene de la naşterea acestei ţări şi până în prezent.Adevăraţii sabri nu sunt însă ei, David,Iţhak sau prietenii lor din şcoală sau armată,deoarece aceştia mai poartă pe undeva rămăşiţe ale educaţiei europene venită de la părinţii din Suceava ,Cernăuţi sau alte locuri.Totodată în ei mai sălăşluiesc ecourile povestirilor despre Holocaust auzite nu o dată  de la rudele părinţilor- supravieţuitori ajunşi pe aceste meleaguri , care nu încetează să-şi amintească şi să povestească  despre grozăviile prin care au trecut, -în limba idiş evident ,transmiţând-o astfel  primei generaţii de sabri în ciuda interdicţiilor de a se cultiva această limbă.  În schimb copiii lor sunt deja adevăraţii israelieni,care află despre Holocaust de la bunici,în cazurile rare când aceştia mai sunt prezenţi,ca şi din manualele şcolare sau excursii organizate la Auschwitz.
Citind primele pagini ale viitoarei cărţi autobiografice ,îmi dau seama că am de-aface doar cu volumul întâi,care se ocupă de anii de liceu,armata, facultatea ,oprindu-se la prima dragoste şi căsătorie.Răsuflu uşurată ,că nu voi ajunge la partea dureroasă ,la povestea lui Iţhak, decât peste un an ,când se va definitiva şi volumul al doilea. Însă,pe lângă asta,mai primesc o informaţie preţioasă ,aflu adevărul despre viaţa israelenilor în primii ani de existenţă a statului,chiar şi câţiva ani înainte.Şi atunci înţeleg cât de greşit a fost informat tatăl meu,ca şi toţi ceilalţi concetăţeni,care au trăit cu convingerea că numai lor le-a fost foarte greu pe o perioadă îndelungată de timp,iar ,,dincolo,,în alte locuri printre care şi în Israel era ,, raiul pe pământ,,.Ei bine,nu era chiar aşa.Aflu din cartea lui David cum în anii 40 populaţia din Haifa stătea în adăposturi pentru a se salva de  bombardamentele aviaţiei germane care vizau distrugerea rezervoarelor de petrol, ulterior frecuşurile cu ocupanţii britanici şi luptele sângeroase cu arabii înainte şi în timpul războiului de independenţă,iar pe lângă toate mai domnea o sărăcie cumplită şi criză de alimente în primii ani de după proclamarea Statului. Pe scurt,înţeleg că fratele tatălui meu a dus o luptă continuă pentru existenţă,fie mobilizat în  veşnicile ciocniri cu duşmanii , fie luptând pentru pâinea de toate zilele ,ca să-şi întreţină familia.Soţia acestuia spunea mereu că,,săptămâna asta mă descurc eu cumva,dar săptămâna viitoare sper că o să fie mai bine.,,Citind aceste rânduri mi-am amintit ce mi-a spus Iţhak cu ani în urmă : ,,Vreau ca fetele mele să primească fiecare câte un măr întreg şi nu un măr tăiat în două ca fiecare să guste câte un bis,,. Pe atunci nu am înţeles ce  intenţiona să-mi spună cu adevărat.După cum nici tatăl meu nu a înţeles că fratele său din Israel nu are o viaţă mai uşoară ca a lui, doar că într-adevăr ,el nu a fost deportat în Transnistria şi nu a fost atât de aproape de moartea părinţilor lor-bunicii noştri,-sau a unei surori,cea mai tânără dintre cei cinci copii ai familiei,împuşcată de nemţi la Jmerinka ,înainte de a împlini 22 de ani.Dar văzând lucrurile mai îndeaproape , înţeleg că toţi evreii au suferit într-un fel sau altul,indiferent unde se aflau în anii aceia de tristă amintire.Tata era însă un om optimist,deosebit de încrezător într-o rezolvare fericită a lucrurilor ,convins că ne vom regăsi cu toţii acasă într-o bună zi . După ce însă a aflat cum au pierit părinţii săi şi surioara, el s-a schimbat într-un fel,a devenit mai tăcut,mai închis în sine,şi mult mai puţin credincios în puterea Divină de a ne apăra.Acest lucru l-a făcut mai răzbătător,mai hotărât să se apere singur,să ne apere pe noi două,mama şi cu mine,că numai noi eram toată familia din preajma sa . Pot să spun în modul cel mai ferm că noi trei am răzbit ,,furtunile,,fiindcă eram un nucleu indistructibil,legat prin iubire şi grijă reciprocă. Adică grija celor doi adulţi-părinţii mei-de a mă aduce pe mine acasă întreagă şi nevătămată.Iar în continuare,de a mă conduce pe calea cea bună. Am crescut într-o casă în care domnea sărăcia,ca şi la toţi cei din jurul nostru,dar în acelaşi timp pacea ,înţelegerea,iubirea reciprocă  se revărsa pe deplin asupra mea.Nu m-am simţit nicicând umilită de sărăcie ,deoarece nu apucasem să văd ceva mai bun la oamenii de lângă mine.Asta m-a vaccinat pentru toată viaţa împotriva sentimentului de invidie,pe care slavă Domnului,nu am apucat să-l cunosc.De aceea sunt convinsă  că cei 18 ani petrecuţi în căminul părintesc au fost pentru mine anii cei mai buni din viaţă,când am crescut iubită,lipsită de griji,protejată. Aceşti ani m-au înarmat pentru tot restul vieţii cu puterea de a învinge greutăţile existenţei,luciditate,capacitatea de a mă resemna cu orice situaţie dată,şi cu o  sănătate sufletească  care nu o dată m-a salvat de atâtea rele ,care puteau să doboare pe orice om mai slab.
Tata era produsul perfect al  familiei evreieşti bukoviniene , care a moştenit  toate calităţile lăsate de o educaţie austriacă rămasă din timpurile lui Kaiser Frantz Iosef. El trăia după principiile de cinste,corectitudine,ordine ,de la care nu ţin minte să se fi abătut vreodată.Nu de mult,o persoană care l-a cunoscut pe tata la Rădăuţi,mi-a spus că ,,dintre toţi meseriaşii cu care avea relaţii zilnice de lucru în oraş,tatăl meu era un Lord,,.Acest lucru eu l-am simţit întotdeauna în toţi anii cât am fost împreună şi ori de câte ori mă gândesc la el,după ce m-a părăsit .Şi mă gândesc deseori,deoarece mi-a fost drag şi am fost foarte legaţi sufleteşte.Noi doi ne înţelegeam doar dintr-o privire,fără prea multe vorbe .Îl port în permanenţă cu mine prin amintirile mereu prezente  ,fiind convinsă că el trăieşte alături , prin persoana mea .Numai oamenii uitaţi de toată lumea sunt cu adevărat morţi,căci adevărata moarte este uitarea.Or,părinţii mei trăiesc atâta timp cât mai trăiesc şi eu,deoarece memoria mea funcţionează cel mai bine atunci când mă gândesc la momentele petrecute alături de ei, ca şi cum a fost ieri. Mama spunea nu o dată că eu sunt o copie după tata,că i-am moştenit obiceiurile şi calităţile. Parţial le-am moştenit,îi sunt chiar recunoscătoare pentru că m-a învăţat să fiu corectă şi cinstită faţă de semenii mei.În nici un caz nu sunt la fel de ordonată cum era tata şi nici atât de interiorizată. Eu reuşesc să scot din mine gândurile,bucuriile sau supărările. Asta esta partea primită de la mama. Cu ea vorbeam mult şi de toate.Mama avea principiul că dacă am ceva pe suflet e bine să povestesc despre acel ,,ceva,,.Pe ea o ajuta să treacă peste necazuri ,povestea şi râdea cu poftă ,căci era convinsă că şi de necazuri se poate face haz.Dacă nu e bine astăzi,va fi mai bine mâine !Ce nu aduce anul,aduce clipa !Acestea sunt principiile pe care le-am moştenit  de la mama mea.Astăzi sunt conştientă de capacitatea mea de a fi ca un burete care absoarbe tot ce mi se pare bun şi util.A fost norocul meu că am reuşit să deosebesc binele de rău şi nu regret nici o clipă că nu mi-am dorit niciodată mai mult de la viaţă decât am putut obţine numai prin mijloace cinstite.
Dacă mă gândesc înapoi la primii 18 ani din viaţa mea ,îmi trec prin minte străfulgerări ridicate din adâncul memoriei cu  momente vesele sau triste ,toate legate de părinţii mei.Ca de pildă serile de iarnă din primii ani de după război, pe care le petreceam în jurul lămpii de petrol ce emana exact atâta lumină cât să vedem obiectele de pe masa pătrată din bucătăria-dormitor-salon, căci numai o singură odaie aveam .După ce terminam cina,lampa se muta în mijlocul mesei pentru ca eu să-mi termin lecţiile ,tata citea câteva file dintr-o carte în limba germană,iar mama avea întotdeauna câte ceva de făcut.Uneori jucam cărţi ,cred că remy,ca să mai omorăm ceva timp din serile  lungi şi plicticoase ale iernii .Atunci venea şi o vecină la noi,doamna Weinstein,pentru a completa jocul cu mâna a patra.Alteori intra şi alt vecin ,cel mai apropiat,domnul Barbiero,care îşi anunţa sosirea cu trei bătăi în uşa ferecată,despărţitoare a celor două ,,apartamene ,,din lunga casă vagon ocupată de trei familii de evrei.  Eu îi cedam bucuroasă locul,devenind ,,chibiţ,, ceea ce era mult mai distractiv,deoarece reuşeam să urmăresc pe toţi patru parteneri în acelaşi timp.Ne distram copios ori de câte ori câştigam mai multe boabe de fasole,iar câştigătorul le dona la sfârşit gazdei pentru supa de mâine.Mai târziu aveam deja becul electric şi chiar un difuzor care ne transmitea ştirile şi muzică de la Casa de Cultură orăşănească ,unde exista un aparat de radio.Până ce am ajuns să ne cumpărăm un radio al nostru,recunoşteam deja vocea gingaşă a Dorinei Drăgici care umplea casa cu ,,Firicelul de floare albastră,,sau pe Nicolae Niţescu şi Gică Petrescu şi alţii.Au fost frumoase cântecele copilăriei mele.Au fost frumoase şi iernile înzăpezite,deşi aceste ierni îmi trezeau mereu crizele de bronşită, urme rele ale gerurilor cumplite din Ucraina. Ţin minte acele nopţi când mă luptam să respir,să trag o gură de aer între două reprize de tuse înnăbuşită , aşezată ,dar nu culcată , în pat pe trei perne mari,iar pe mama neputincioasă şi disperată, şezând pe întuneric lângă mine,fără a putea să mă ajute ,deoarece nu avea nici un mijloc la îndemână cu care să-mi uşureze crizele .În afară de ceaiul de tei îndulcit cu miere de brad .Îl  urăsc până astăzi,recunosc de departe mirosul acelui ceai.Cert este că în toate momentele grele mama era alături de mine,mă păzea ca un uliu care îşi apără puii. A venit cu ani mai târziu la Braşov ca să mă ,,păzească,,în ultima lună de sarcină,să mă scutească de toate eforturile,deşi eu eram sănătoasă tun ,în afară de faptul că aveam o greutate de mărimea unui balon uriaş care îmi provoca crize de râs ori de câte ori îmi zăream imaginea în oglindă.Când balonaşul meu s-a transformat într-o fetiţă dulce de doi ani ,părinţii mei au insistat s-o aduc la Rădăuţi,s-o las un timp în grija lor.
Imediat i s-a cumpărat un cărucior sport,iar după mesele de vară s-au transformat în cele mai fericite plimbări prin parcul oraşului,unde copila mea şi-a consumat energia eliberată de restricţiile impuse de aleea îngustă dintre blocurile muncitoreşti din cartierul braşovean . Iar părinţii mei au întinerit la propriu, întorcându-se cu mândrie la anii frumoşi ai tinereţii ,născocind  jocuri copilăreşti, redobândind grijile dulci pentru îngrijirea unui puişor care deja începuse să-i iubească,având iarăşi privilegiul de a concura pentru rândul de a împinge căruciorul sau de a ţine fetiţa în braţe ,ca să se fălească cu ea în faţa  cunoştinţelor şi prietenilor . Ca şi alţi copii, fiica mea păstrează până astăzi cu sfinţenie amintirile dulci din casa bunicilor,iar oraşul Rădăuţi nu încetează să fie pentru ea locul visurilor dragi ai primei copilării.
Ulterior părinţii vizitau Braşovul nu atât pentru mine,cât pentru a mai prinde câteva zile de a fi împreună cu nepoţica,elevă la şcoala primară.Mai întâi veneau amândoi,pe urmă o întâmpinam la gară doar pe mama,evitând să vorbim prea mult despre durerea noastră comună : lipsa aceluia care făcea parte din existenţa nucleului nostru zdrobit într-o singură clipă nefastă ,datorită unui minuscul cheag de sânge care a astupat căile care duceau sânge spre inima cea mai bună şi nobilă din lume.Pe vremea aceea nu se făceau tratamente cu aspirină ; sau poate numai în spitalele de provincie ,cine ştie ?Noi două continuam să discutăm despre tata la timpul prezent, evocam clipele fericite petrecute în trei ca şi cum nu se îndepărtau cu anii ,ca şi cum nu pândea colbul pe la colţuri să acopere amintiri.Nu ştiu cum e la alţii ,dar eu sunt construită în aşa fel ca să pot duce cu mine prezentul şi trecutul laolaltă.Ţin minte de pildă ceva emoţionant care nu se poate dezlipi de mine.Nu vorbe,ci gesturi îmi apar în faţa ochilor ori de câte ori apare câte o asociaţie de idei.Era într-o iarnă geroasă ,cum numai în Braşov am întălnit.Şi tocmai atunci am fost internată de urgenţă la Spitalul Militar pentru o operaţie de fiere. Aveam o mulţime de pietricele şi nisip care m-au chinuit îngrozitor ,provocându-mi crize puternice.Am stat internată o săptămână,iar în ziua eliberării s-a permis familiei să intre ( vizitele se făceau doar o dată pe săptămână sau înainte de eliberare ).Deci a venit soţul cu mama ca să mă împacheteze,să obţină scrisoarea cu instrucţiuni ,ca apoi să mă ducă acasă.Se nimerise bine întoarcerea mea ,căci în acea seară toată ţara aştepta cu emoţie să urmărească la televizor deschiderea festivă a primei ediţii a Festivalului ,,Cerbul de Aur,,De aceea soţul meu se grăbea să rezolve cât mai repede toate formalităţile ,iar eu m-am îndreptat către o toaletă ca să mă aranjez puţin înainte de a ieşi în stradă.Mama era în permanenţă pe urmele mele, probabil arătam cam ameţită.La un moment dat am deschis uşa unei cabine ,ezitând o fracţiune de secundă pentru a mă asigura că este curat. În clipa aceea ,pe neaşteptate,mama şi-a scos de pe cap baticul din lână groasă şi cu viteză a şters scaunul ,înainte ca să pot protesta. Am apucat să spun doar : de ce,doar este uscat şi curat,nu trebuia s-o faci !Răspunsul a fost scurt şi convingător : ,,ca să te simţi tu bine,de asta sunt eu aici !.De batic n-ai grijă, mai am câteva în bagaj ,,.Am rămas singură în cabină şi am simţit ceva ca o stare de jenă,sau poate altceva ceea ce pe atunci nu puteam să-mi explic. Acuma înţeleg mult mai profund acest gest matern,deşi este mult prea târziu ca să mai rostesc un ,,mulţumesc,,Pentru atunci ,ca şi pentru toate celălalte ,al căror sens adevărat îl înţelegem cu mare întărziere.Dar  seara aceea a fost o seară fericită ,când eu stăteam în pat ca o regină –pansată ,ţinută la regim alimentar strict,dar foarte bucuroasă să fiu acasă în milocul familiei ,cu soţul,fetiţa noastră şi mama ,urmărind şi aplaudând concurenţii la festival, cântând cu ei împreună minunatele cântece ale anilor 60 ,rămase şlagăre până în zilele noastre.
Iată cum pe nesimţite am reuşit să povestesc câte ceva despre oamenii cei mai dragi mie şi totodată şi despre mine. Cred că mi-a făcut bine.Totodată sunt convinsă  că legătura mea cu trecutul nu m-a deprimat,nu m-a desprins niciodată de viaţa mea în care mă simt obligată să stau mereu ,,la verticală,,Pentru mine,dar şi pentru ei,bătrâneii mei, care au fost întotdeauna mândri de mine,mai ales că eu mă străduiam să reuşesc în toate pentru a-i bucura pe ei.
Mi-a rămas doar un vis care mă urmăreşte în mod periodic de foarte mulţi ani ,câteodată îl aştept chiar ,îmi lipseşte atunci când intervalele sunt mai mari. Se face că sunt foarte grăbită să mă urc într-un tren,pe care deobicei reuşesc să-l prind.Ocup un loc lângă fereastră şi privesc spre peron în timp ce trenul porneşte .Deodată o zăresc pe mama mergând în aceeaşi direcţie cu trenul,ca pe vremurile când după o vizită scurtă,ea mă conducea la gară .Numai că de data asta ea nu se întoarce ca să-mi fluture cu mâna,îi recunosc numai spatele înaintând fără a se opri.O strig cât pot eu de tare,însă niciodată ea nu întoarce capul în direcţia mea.Merge pe drumul ei ,se îndepărtează până ce i se estompează imaginea  într-o ceaţă densă. Eu mă pornesc să plâng ,însă nu mai sunt pe locul meu din tren,ci stau pe un taburet în mijlocul bucătăriei ,lângă masa mare ,pătrată,acolo unde mi-am petrecut copilăria.După aceea mă trezesc ,în patul meu ,în Tel-Aviv ; îl aud pe soţul  respirând liniştit în somn,ceea ce mă calmează încet ,încet şi pe mine.
Îmi închipui că acest vis mi-a fost dat ca leac împotriva uitării. Şi e bine aşa, căci nu vreau să-i uit pe cei care mi-au fost atât de dragi,iar eu am fost tot sensul vieţii lor.Atâta timp cât trăiesc eu ei vor continua să trăiască o dată cu mine.
Acuma înţeleg şi nevoia simţită de vărul meu de a-şi aşterne pe hărtie amintirile.O dată cu înaintarea în vârstă omul adună un tezaur de amintiri despre oameni şi destine ,despre locuri prin care a trecut în diferite momente de viaţă : grele,plăcute sau chiar fericite ,alături de persoane dragi .Atunci şi memoria despre trecutul îndepărtatat este mult mai intensă,omul este mai deschis faţă de timpurile îndepărtate,le vede cu mai multă înţelegere şi generozitate. Biografia unui om este de fapt  istoria unei epoci ,este o felie desprinsă din istoria umanităţii.Viaţa unui singur om nu poate fi separată de lumea în care a trăit,de ţările prin care l-a împins soarta,de destinul neamului de care aparţine.O persoană nu se poate prezenta la singular,ci numai pe fondul unei perioade îndelungate de timp şi în strânsă legătură cu o colectivitate umană .De aceea nu mă împac cu genul ,,autobiografic,,care după mine a căpătat o denumire improprie.Să-i zicem deci ,,memorii,,despre lumea în care a trăit şi şi s-a evidenţiat fiecare persoană cu posibilităţile,abilităţile sau talentul cu care l-a dotat natura. Numai în felul acesta se poate scrie povestea adevărată a unui om .