Hedi S.Simon
Întunericul s-a lăsat devreme ,ca în toate serile de iarnă.Începutul lunii martie era încă foarte departe de sfârşitul iernii în oraşul de la poalele Tâmpei ,chiar dacă noi începusem să ne pregătim deja pentru sărbătoarea de Purim.Aceasta este sărbătoarea primăverii şi a bucuriilor,simbolizând momente istorice despre salvarea poporului evreu de furia duşmanilor în vremuri îndepărtate numărând milenii şi petrecute în locuri însorite de pe alt continent.Acuma însă nu ţineam cont de stratul gros de zăpadă în care ni se înfundau picioarele, deoarece gândul ne ducea la întălnirea care va avea loc în curând cu prieteni mulţi în jurul unei mese festive, supraîncărcată cu ,,munţi,,de prăjiturele coapte în forma pălăriei lui Haman,duşmanul care a fost învins în ziua de Purim ,salvându-se astfel viaţa stră-strămoşilor noştri. Despre toate acestea vorbeam în casă cu fetiţa noastră în seara de 4 martie 1977,povestindu-i despre momenele de groază trăite atunci de evrei, momente urmate de profunda uşurare la aflarea veştii despre eliberarea poporului de duşman.Şi de câte ori s-a mai repetat acest scenariu în viaţa evreilor de-alungul istoriei lor zbuciumate.!
Desigur că în continuarea serii am mai avut de răspuns la multe întrebări despre regina Ester şi în special despre costumaţia pe care trebuia s-o îmbrace fiica noastră după,, moda ,,rochiilor purtate de această regină legendară.
În această atmosferă prevestitoare de bucuria sărbătorii,ne-am ocupat locurile în jurul televizorului pentru a vedea ştirile serii,urmate de un film bulgar.După atât de mulţi ani,cum de îmi mai aduc aminte ce film ni s-a transmis în seara aceea ? Fiindcă atunci ,tocmai în seara aceea la ora 21,22 a început clipa cea rea,clipa cea nefastă,care a frânt toate bucuriile prezente şi viitoare ale unei ţări întregi.La început noi nu am înţeles ce se întâmplă : oare dansează vecinii de la etajul de sus , ne-am întrebat, oare tremură scaunele de sub noi şi se mişcă lustra peste cap ? Numai în momentul când am observat că pereţii se înclină schimbându-şi poziţia normală ,iar ecranul televizorului s-a întunecat ,lăsând în urmă sute de puncte argintii- vestitoare ale dezastrului- am înţeles că în jurul nostru se petrece o catastrofă cum noi încă nu am trăit şi că ar trebui să întreprindem ceva.Eu am rostit cu o voce care nu era a mea : ,,cred că se cutremură pământul,,.Imediat după asta soţul a scos din priză aparatele electrice,a adunat paltoanele ,după care ne-a împins afară pe amânouă,fata şi cu mine,îmbrăcându-ne pe drum. Locuinţa noastră fiind la parter,ne-a luat o fracţiune de secundă să ajungem afară,pe spaţiul înzăpezit între blocuri.Abia atunci m-am speria,deoarece am recunoscut siluetele tuturor vecinilor de la etajele superioare,stând cu picioarele goale scufundate în zăpadă şi îmbrăcaţi doar în pijamale,aşa cum ieşiseră din paturi când a început cutremurul.Numai noi am ajuns ultimii, în clipa când pământul începu deja să se liniştească ,reluându-şi imperturbabil rotaţia fără de sfârşit în jurul axei sale.Ne-am întors în casă după ce s-au retras şi vecinii ,convinşi că ne aşteaptă o nouă pauză de vreo 30-40 de ani până ce pământul se va enerva încă o dată.În casă însă ,a urmat abia adevărata spaimă,când ne-am văzut deodată izolaţi de lume :televizorul era mort,staţiile de radio Bucureşti nu funcţionau,telefoanele amorţiseră într-o tăcere îngheţată.
Abia mult mai târziu,după miezul nopţii ,am auzit o voce cunoscută care anunţa în limba română despre cutremurul catastrofal care a avut loc în România.Nu era Radio Bucureşti,care continua să tacă.Ne vorbea staţia ,,Europa liberă,,transmiţând toate informaţiile despre cele petrecute,despre nenorocirea din capitală, numind cu lux de amânunte străzile şi clădirile dărâmate până la fundaţie ,inclusiv miile de oameni morţi, surprinşi în interiorul apartamenelor dezbrăcaţi ,sau chiar dormind .Crainicul continua să citească nume peste nume de oameni recunoscuţi sau de persoane prea bine cunoscute de întreaga naţiune.
În noaptea aceea nimeni nu a mai închis un ochi .Sărbătoarea de Purim a dispărut în ceaţă,uitată de tot pentru acel an.În schimb am plâns atunci şi în zilele care au urmat ,pentru miile de victime necunoscute,ca şi pentru oamenii mari pe care îi admiram şi îi iubeam.Am plâns şi pentru blocul ,,Casatta,, pentru ,,Carlton,,- căzut a doua oară în ultimii 40 de ani şi pentru multe alte locuri minunate,care au luat cu ele minunatul Bucureşti de altădată,chiar dacă ulterior au fost reconstruite frumos, măreţ dar...prea modern.Aşa dar o clipă,una singură,a dărâmat o lume,a luat cu ea pe Doina Badea şi pe Toma Caragiu,şi câţi alţii,pe care nu-i poate reconstrui nici un arhitect,nu-i poate înlocui nimeni pe lumea asta,deoarece au fost unici .Până şi astăzi,după 36 de ani, mi se umezesc ochii ori de câte ori aud vocea inconfundabilă -puternică dar caldă şi catifelată totodată-a Doinei Badea,care pătrunde adânc până în sufletul ascultătorului cum nu a mai fost alta, sau încă nu am încetat să mă întristez auzindu-l pe Toma Caragiu prezentând un umor ,,cu dinţi ascuţiţi,,care te făcea să gândeşti profund la fiecare cuvânt ,care numai vesel nu era.
Iată ce se întâmplă când se revoltă natura împotriva omului ; se înfurie pe omenire ,luând cu ea pe cine nu trebuie şi lăsând pe pământ tocmai pe cei care vor continua s-o înfurie.Iar pedepsele se tot repetă.Fără avertismente,fără a ne lăsa timp de pregătire.Urgia vine şi pleacă într-o clipă.Dar ce lasă în urma ei ?....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu