Cât durează iubirea ...?

                        Hedi S.Simon

A început  prin  anii 5o, ceva obişnuit , ceva frumos. Prima dragoste,cea mai mare,cea care nu se uită niciodată.Tinerii amorezaţi trăiesc un vis fermecat care nu se visează de două ori în viaţă . Sunt convinşi că tot ceea ce simt ei este unic, este ,,pentru totdeauna,,.Că nu se vor trezi niciodată din acel farmec care le-a fost dăruit pentru veşnicie.
Mina şi Andi tocmai terminaseră cu bine examenele de maturitate .Se cunoşteau de mulţi ani, învăţau la licee paralele : cel pentru fete şi cel pentru băieţi. Balul absolvenţilor însă se organiza în comun.Pentru prima oară profesorii stăteau separaţi de învăţăceii lor ,de care a venit timpul să se despartă.Gata,păsărelele îşi luau zborul,azi au devenit persoane mature,liberi să se distreze după pofta inimii fără ,,supraveghere,,S-au distrat şi au dansat până ce lumina soarelui a sfâşiat întunericul nopţii,iar masa dascălilor se golise de mult.Erau singuri şi descătuşaţi de sfială sau jena de a fi văzuţi de ,,ei,,...Se simţeau bine,în largul lor.
Andi se plimba printre mesele rotunde unde se odihneau colegii lor.După atâta dans ,venise momentul potrivit să şi discute cu domnişoarele pe care le-au tot călcat pe picioare în ultimile ceasuri .El încă nu-şi găsise o parteneră permanentă,în schimb îşi etala cu mândrie paharul cu vin alb ,pe care nu-l lăsa din mână.I se părea că acest pahar îi dă o înfăţişare de matur ,cu atât mai mult cu cât nu îl putea înlocui cu o ţigară,nefiind fumător.
- Nu vrei să şi stai puţin pe scaun,aici lângă mine ?.Prea mult te învârţi cu acest vin pe care oricum nu-l bei .
Abia atunci Andi o văzu pe Mina aşezată la o masă nu departe de ieşire.Era singură,nu dansa şi părea că se pregătea de plecare.-,,De ce nu, gândi băiatul,stau  dacă tot am fost învitat ...şi să vedem ce iese...
Fata era drăgălaşă, o blonduţă cu ochi verzi şi micuţă ca o adolescentă.Îi zâmbi cu un zâmbet de copil stânjenit,ca şi cum ea l-ar fi ,,agăţat,,-ceea ce nu ar fi trebuit să observe nimeni .Andi însă nu era de această părere : dacă fata l-a chemat ,atunci o să-i arate el cum se comportă un  bărbat. ! Şi-a tras scaunul mai aproape de ea, a fixat-o câteva clipe cu o privire insistentă ,de parcă vroia să-i descifreze trăsăturile şi gândurile ,iar abia după ce şi-a dat seama că ceea ce vede îi place,a pus paharul pe masă şi a întrebat-o ce preferă : un pahar cu vin sau un dans .Răspunsul era promiţător : ,,şi una şi alta; mai întâi ciocnim un pahar,după aceea vom dansa.Noaptea asta ne aparţine,nu ne grăbim nicăieri.,,Lui Andi i-a plăcut răspunsul fetei.Au băut vinul până la fund , apoi au dansat până la finalul petrecerii.Ulterior el şi-a amintit de nenumărate ori vorbele ei -,,Noaptea asta ne aparţine,,...
Şi uite ,,aşa începe dragostea,, .De atunci Mina cu Andi erau nedespărţiţi. Ieşeau în fiecare după amiază împreună. .Vizitau prieteni,mergeau să vadă filme –de repetate ori acelaşi film- ,se plimbau prin parcurile oraşului până seara târziu...Foarte repede grupul lor de amici i-a acceptat ca pe o pereche.Desigur ,pe vremea aceea,la jumătatea veacului trecut,până  şi tinerii mai trăiau după alte reguli decât în zilele noastre.Încă nu se obişnuia ,,mutatul împreună,,sau concedii în doi,sau alte libertăţi acceptate astăzi ca fiind ceva normal.Sentimentele însă,erau mereu aceleaşi,iar Andu cu Mina se iubeau cu adevărat.Au început să se viziteze acasă unul pe celălalt,să cunoască familiile,apoi şi părinţii şi-au făcut vizite reciproce,până ce la un moment dat au început să discute despre logodnă. Tocmai atunci a ,,explodat bomba,,: Mina a primit pe neaşteptate  aprobarea de a pleca în Israel.Toată familia a fost chemată într-o zi la Biroul Populaţiei din incinta Miliţiei orăşăneşti,pentru a primi un dosar depus cu ani în urmă ,care tocmai acum a fost  aprobat după atâta aşteptare .Cuprindea paşapoarte pentru fiecare persoană majoră ,având un termen de expirare foarte scurt.Într-un cuvânt, într-o lună de zile erau obligaţi să părăsească ţara .Desigur ,s-a creat o mică tragedie pentru Mina şi Andi,care nu s-au gândit nici o clipă că va veni pentru ei un moment al despărţirii. Şi părinţii lor erau necăjiţi ,simţind durerea copiilor lor ,pe care doreau să-i ştie fericiţi.Până ce doamna Ella,mama lui Andi ,a reuşit să le dea o rază de speranţă .Ea şi-a adus aminte că atunci când fiul lor cel mare a plecat în Ereţ Israel cu un grup de tineri sionişti,ei au hotărât să-l urmeze cu prima ocazie,şi au depus un dosar cu cerere de a li se aproba ieşirea din ţară.A urmat o perioadă îndelungată de linişte,când nimănui nu i s-a aprobat plecarea în Israel,iar ei au stat ,,cuminţi,,în aşteptare.
Acuma doamna Ella a povestit ,,copiilor,,despre acest dosar aproape uitat .-,,Dacă familia Minei poate pleca,atunci şi alţii vor veni la rând,adică şi noi,poate chiar curând,,!
Ştirea aceasta i-a calmat pe cei doi îndrăgostiţi. Au început să pregătească plecarea Minei ,de parcă ar pleca împreună.Andi şi-a găsit un servici provizoriu ,programat iniţial pentru câteva luni,timp în care el se pregătea pentru o facultate. Pe urmă planul cu facultatea a căzut,mai întâi datorită hotărârii de a se căsători,iar acuma s-a pus deja problema plecării în Israel.Deci Andi câştiga bani şi avea posibilitatea să-i cheltuiască pentru iubita lui.Fata avea nevoie de o mulţime de lucruri pentru un nou început de viaţă ,din care şi Andi va face parte,chiar dacă cu o mică întârziere . Cine ştie dacă la început ea îşi va putea permite...Şi câte probleme trebuiau să rezolve înainte de plecare,asta în afară de împachetat.Andi alerga de la o instituţie la alta pentru a obţine toate aprobările şi adeverinţele necesare obţinerii paşapoartelor în mână,fără de care nu se puteau comanda bilete de călătorie cu vaporul.În ultima săptămână toate treburile erau rezolvate,iar Andi a obţinut un concediu de la servici pentru şapte zile lucrătoare,când a plecat s-o conducă pe Mina cu familia ei până la Constanţa.În ultima zi nu mai era nimic de făcut; s-au plimbat amândoi pe străzi în tăcere. O îmbrăţişare,un sărut fără prea multe cuvinte ...Până pe la ora 4,când au pornit spre port ca să se întălnească cu restul familiei. Înainte de a urca pe puntea vaporului care îi ducea spre Israel ,via Italia, Mina  spuse  : ,,sper că ai să mă urmezi cât mai repede posibil ,,şi ,,nu ştiu cum am fi trecut peste toate încercările din ultima lună fără ajutorul tău.Îţi mulţumesc din suflet !,,
Mult timp ea flutură o batistă albă în direcţia lui Andi.Din când în când ducea batista la ochi. Andi mai rămase mult timp în port,după plecarea vaporului. Nu se putea mişca din locul său,stătea nemişcat privind în depărtare până la căderea întunericului.S-a întors direct la gară,nu mai avea nici o treabă prin oraş.După o lungă aşteptare s-a urcat în trenul accelerat  care l-a dus spre casă.Avea înaintea sa o cale lungă  de o noapte, suficient timp de a gândi. În primele ore l-a consumat despărţirea şi fulgerări de gânduri care nu-i dădeau odihnă.Avea sentimente amestecate : durerea unei pierderi ,(definitive ?!),lucruri neânţelese ,tăcerile prelungite din ultima zi (oare trebuia el să le umple cu vorbe ?)Pentru ce i-a mulţumit Mina înainte de a urca ( ce i-a spus exact ,nu-şi putea aminti ),ce a însemnat batistuţa albă ?(adio...lacrimi...nu am văzut-o plângând )...şi multe altele.Aşa a trecut noaptea.Gândurile au dispărut o dată cu răsăritul soarelui ,când lumina unei zile noi a şters amărăciunile,lăsând loc aşteptării.
Cum a ajuns acasă Andi a început să aştepte : scrisori de la Mina şi o înştiinţare despre aprobarea plecării din ţară.Ca să fie mai sigur de reuşită ,el a făcut încă o cerere  numai în numele său,deoarece în vechiul dosar Andi nu figura ca solicitant  separat, fiind pe atunci minor.Speranţe avea,deoarece se părea că statul a deschis graniţele pentru evrei,iar mulţi concetăţeni primiseră deja paşapoartele. De la Mina veneau veşti bune.La început soseau vederi frumoase din Italia,cu câteva vorbe drăguţe ,ca ,,mi-e dor de tine,,,,aştept revederea cu nerăbdare,,etc.Pe urmă a urmat o pauză ,după care o scrisoare expediată din Haifa.Mina era bine,familia locuieşte la sora mamei,în curând ea va începe să înveţe limba ebraică,pentru a găsi cât mai curând un servici.Asta era deosebit de important,ca orice nou venit , vrea şi ea să se aranjeze cât mai repede şi mai bine.În următoarele săptămâni soseau iarăşi vederi,toate cu fotografii frumoase din Haifa şi cuvinte puţine : adică Mina este foarte ocupată,învaţă multe ore pe zi şi caută de lucru.Şi tot aşa au trecut câteva luni,când Andi trecea prin toate stările posibile : nerăbdare,nervozitate,îngrijorare pentru sănătatea şubredă a tatălui,dar mai ales dorul de Mina care îl rodea tot mai tare ,pe măsură ce timpul trecea ,trecea greu , căci se apropia  un an de la plecarea ei .
Dar într-o zi a sosit totuşi plicul cu aprobarea plecării,dar nu pentru întreaga familie,ci numai pentru Andi.După primul moment de bucurie,tânărul a înţeles că abia acuma are o mare problemă.Cum să plece el singur,s-o lase pe mama cu toate greutăţile şi cu un soţ bolnav care nu-i poate fi de ajutor în  organizarea unei plecări.Mama însă,ca în toate situaţiile ,a ştiut cum să-l liniştească pe băiatul ei, să-l elibereze de mustrări de conştiinţă, să-l lase să se bucure de viaţa sa.I-a explicat că în oraş sunt doi sau chiar trei avocaţi care în schimbul unei sume de bani se ocupă de rezolvarea tuturor problemelor oficiale.Or,ei doi ,nu au intenţia să se încarce cu multe lucruri ,în afară de obiectele de folosinţă personală.Adică două valize.Prin urmare Andi trebuie să se pregătească de plecare,cu cât mai repede, cu atât mai bine ,să nu cumva să primească un ordin de chemare pentru serviciul militar.În cazul acesta,chiar nu va mai pleca decât peste câţiva ani.
Această ultimă ameninţare l-a speriat pe Andi şi l-a pus în mişcare ca să grăbească toate pregătirile.Cu o săptămână înainte de data îmbarcării el îşi lua rămas bun de la părinţi,plecând spre Constanţa.De data asta a plâns ca pe vremuri,în copilărie.
Din Italia Andi a scris mai multe scrisori : părinţilor,ca să fie liniştiţi în privinţa lui,  Minei ,anunţând-o în repetate rânduri că este pe drum şi în curând vor fi din nou împreună ,iar de vreo două ori i-a scris şi fratelui său Moşe,pentru a-l înştiinţa în ce zi va ajunge în portul Haifa. Era un sentiment ciudat de a se revedea cu un  frate după o despărţire atât de îndelungată.Andi era copil în şcoala primară atunci când Moşe a reuşit să facă alya spre Ereţ Israel,via Cipru. Acuma nu ştia dacă se vor recunoaşte şi încercă să-şi imagineze cum arată astăzi acest frăţior –adolescent,pe care abia reuşea să şi-l amintească.Andi visa cu ochii deschişi momentul reântălnirii,ba cu Mina,ba cu Moşe.Dar cu soţia acestuia şi cu băieţelul ? Deodată el realiză faptul că a devenit unchi ...! Asta da, din cale afară de comic... să te simţi ...unchi ?
Însfârşit vaporul a ajuns în Haifa. Toţi călătorii au dat buzna să-şi zărească rudele, făceau semne cu ambele mâini,strigau nume.Deocamdată nimeni nu cobora pe uscat,în schimb urcau funcţionarii de la Sohnut ca să ia în primire pe noii veniţi,pentru a discuta cu fiecare în parte şi pentru a-i îndruma spre diferite Centre de Absorbţie.Andi îşi aştepta rândul ,aparent liniştit.Însă în sine era foarte iritat de faptul că nu vede pe nimeni din cei care trebuiau să fie aici,să-l întâmpine.Deodată el şi-a auzit numele : Rosner Adrian !La masa nr.3
El înaintă făcându-şi loc în mulţime,până ce ajunse la funcţionarul care l-a chemat.Acesta îi aruncă o privire rapidă,cercetătoare ,apoi îl învită să ia loc ,deschise un dosar în care notă câteva rânduri în tăcere şi însfârşit vorbi :- De azi înainte eşti în grija mea,eu te voi îndruma pe calea adaptării în noua ta patrie.Dar mai întâi să mă prezint : numele meu este Moşe Rosner,întâmplarea face să fiu fratele tău.
Moşe închise dosarul şi întinse peste masă ambele mâini care s-au întălnit cu mâinile lui Andi într-o strângere frăţească.S-au privit în ochi  timp îndelungat,cu mâinile încleştate,până ce Andi a înţeles că ,,este el,fratele acela uitat în multe clipe,dar renăscut în acest bărbat matur,frumos,puternic,care ciudat lucru,semâna cu el însuşi ca două picături de apă. Ghicindu-i gândul,Moşe spuse -,,Amândoi semânăm cu tata,,
Prima săptămână Andi a petrecut-o în casa lui Moşe,adică în familie.,,-Simtă-te ca acasă,i-a spus cumnata sa  Ani,şi a făcut tot posibilul ca să-i fie bine frăţiorului lui Moşe.Băieţelul a refuzat de la început să-l numească ,,unchi,,pe Andi.-,,Are un nume frumos,de ce să-l fac unchi ?Doar nu e bătrân!,,
În acest timp Andi nu a încetat s-o caute pe Mina .Ani l-a ajutat : au citit împreună toată cartea de telefoane,fără să găsească  numele ei. Moşe s-a urcat în a treia dimineaţă într-o maşină de la servici şi a tras o fugă înainte de a intra în tură până la Kiriath Ata ,ca să caute adresa la care Andi îi scria fetei în ultimul an . S-a întors seara târziu de la slujbă,dar Andi îl aştepta,oricum somnul nu se lipea de el. Erau singuri în bucătărie,Ani făcea baie copilului înainte de culcare.În timp ce înfuleca mâncarea din farfurie,Andi îl privi în tăcere .
- ,,Ţi-a fost foame tare ?îl întrebă Andi atunci când acesta împinse farfuria golită,apucând paharul cu suc de portocale. Vrei să-mi povesteşti ceva şi ţi-e greu să începi,aşa-i ?Hai,dă-i drumul,o să fac faţă situaţiei.
- Mda...începu Moşe.Am să-ţi spun două veşti : una  rea şi una bună. Însă trebuie să încep cu vestea cea rea...
Fata asta a ta,Mina Drucker,s-a măritat acum patru luni .Nu mai locuieşte în Kiriat Ata s-a mutat undeva mai înspre Nord,poate la Naharia sau chiar la Ţfat. Nici vecina nu era sigură,dar nici pe mine nu m-a interesat mai mult de atât.Acuma vestea cea bună este că ai scăpat de ea.Văd că te-ai albit la faţă,ba te-ai şi înroşit.În acest moment ştiu,doare,sau mai mult de atât,frige ca focul.Mai târziu însă,timpul o să vindece arsura,iar tu vei înţelege că o asemenea fiinţă înşeală.Dacă nu o făcea acuma,din anumite interese materiale probabil,ar fi făcut-o precis mai târziu,când eraţi deja căsătoriţi,sau mai rău,când erau deja copii.Frăţioare,luptă cu tine însuţi,şterge-o din memorie.Închipue-ţi că nu a existat nicicând,începe viaţa de mâine.... Gata,hai la culcare.Ştii ceva,Ani precis că a adormit în patul copilului.Eu am să mă culc noaptea asta lângă tine ,este loc pentru amândoi.
-,, Nu-i nevoie,odihneşte-te în patul tău,,mormâi Andi. Dar Moşe nu a auzit,s-a dezbrăcat şi s-a întins lângă el.I-a cuprins capul şi l-a sărutat pe creştet,la fel cum făcea mama când venea de la şcoală necăjit.
,,-Dacă vrei să vorbeşti , eu te ascult,dacă ţi-e mai bine să plângi în tăcere,atunci plânge.Şi bărbaţii au voie să plângă când nu-i vede nimeni.Iar tu eşti numai cu mine,nu ne vede nimeni.Noi doi,frate cu frate...atât.!
Aici Moşe adormi.Obosit rău,din când în când sforâia.Andi îl auzea şi nu-l auzea.El era departe,cu gândurile amestecate .Dimineaţa era treaz atunci când Moşe mânca micul dejun,iar Ani îi pregătea pachetul cu mâncare pentru  ziua care abia începea .- ,,Bea o cafea,îl îndemnă pe Andi.Am adormit repede,aşa-i ?,,
- Bine că te-ai odihnit. M-am gândit ce am să fac de acum încolo,Moişale,şi tu ai să mă ajuţi,dacă vei putea.Vreau să mă înrolez cât mai repede în Zahal,limba pot s-o învăţ şi acolo,o dată cu instrucţia.Nu are rost să mă plictisesc zile întregi fără nici o ocupaţie.Mai ales că nu mai aştept pe nimeni...
- Da,acum chiar ai nevoie de o muncă,să fi preocupat de ceva tot timpul. Stai azi acasă ,mai ocupă-te puţin de Dori cel mic,ca Ani să se elibereze pentru câteva ore,să ajungă la doctor.Ştiai că ea este însărcinată ?Ei,o ajuţi tu astăzi ca să meargă până la policlinică să fie consultată.Iar eu am să mă interesez pentru tine în legătură cu armata. De fapt te rog chiar să stai mai mult lângă telefon,s-ar putea să am nevoie de tine pentru nişte lămuriri.
Astfel s-au rezovat problemele practice la care Andi aspira ; Moşe a aranjat pentru el ca să fie recrutat,evident nu direct la instrucţie, ci la un curs de învăţare a limbii ebraice care a durat câteva luni,iar numai după aceea a intrat în serviciul militar pentru trei ani.În ultimul an Andi a urmat un curs de ofiţeri şi la sfârşitul serviciului s-a reangajat,pornind pe o carieră militară.Pe Mina s-a străduit s-o uite .De fapt era chiar convins că a uitat-o atunci când a cunoscut-o pe Rachela,o fată drăgălaşă,liniştită,care lucra ca angajată civilă în aceeaşi unitate cu Andi.La nunta lor au fost de faţă şi părinţii Rosner ,care au ajuns în ţară cu un an mai târziu,după Andi.Erau fericiţi şi mândri cu cei doi feciori ai lor .Se înţelegeau de minune cu părinţii Rachelei,originari din Polonia,şi ei trecuţi prin Holocaust.Aveau multe amintiri de depânat împreună.
Andi cu Rachel au crescut împreună patru copii minunaţi,o fată şi trei băieţi.Erau o familie fericită ,dar foarte ocupaţi amândoi  la locul de muncă.Se întălneau cu toţii numai în zilele de sâmbătă la masa de prânz ,sau nici atunci ,dacă  Andi era plecat pentru a rezolva situaţii speciale. Însă atunci când Andi s-a retras din serviciul militar,la vârsta de pensionare a cadrelor militare , ei erau încă oameni tineri.Acuma abia a început a doua viaţă pentru ei.Cele câteva excursii în Europa au fost pentru cei doi o descătuşare după mulţi ani de muncă tensionată .Totodată Andi avea însfârşit  timp liber ca să reia legăturile cu vechii prieteni din anii de liceu.Toţi erau acolo,pe aproape,iar acuma a sosit timpul unor revederi.Se întălneau deseori la câte un restaurant în Tel-Aviv,într-un loc central unde era comod pentru fiecare să ajungă din orice colţ al ţării. Andi,care ani de zile a lipsit de la aceste întălniri,era acuma cel mai înflăcărat şi le aştepta cu cea mai mare nerăbdare.În timpul discuţiilor prelungite el,, umplea golurile ,,aflând totul despre viaţa prietenilor din copilărie .La una dintre aceste întălniri colegul Joji Braun a împărţit tuturor învitaţii pentru nunta fiului său.Evident că Andi cu Rachel au fost prezenţi şi foarte  bucuroşi să se întălnească cu atâtea vechi cunoştinţe de acasă .După ,,hupa,, Andi şi-a luat paharul cu vin alb şi a pornit să-l îmbrăţişeze pe Joji ,căutându-l în înghesuiala din jurul tinerilor proaspăt cununaţi şi a părinţilor.Rachel a rămas la masă ,spunând că nu va întârzia cu felicitările după ce se va destrăma mulţimea.Andi totuşi  dori să fie printre primii în preajma vechiului prieten. Ajunse până la Joji,îl sărută pe ambii obraji,o felicită şi pe soţia acestuia,după care se retrase ca să se întoarcă la masa lui. Deodată simţi că cineva îl atinge pe mâna în care continua să-şi ţină paharul.-,,Încă ne mai înghesuim ?gândi el.Am crezut că am ieşit deja din mulţime.,,Atunci atingerea se repetă,ca o mângâiere.Andi se opri ,întoarse capul înspre dreapta şi simţi o lovitură de ciocan în inimă. Mina stătea în faţa lui,iar Andi căuta o gură de aer,deoarece se sufoca .- ,,Tot cu vinul alb în mâna dreapta ? Nu te-ai apucat încă de fumat ?,,întrebă ea cu un ton glumeţ..Ca atunci,în noaptea aceea lungă,care le aparţinea numai lor .El tăcea ,privind-o în tăcere.Încet-încet îşi reveni , după ce respiră adânc de căteva ori.
- Ce faci,Andi,de ce nu vorbeşti cu mine,chiar m-ai uitat ?
- Nu doamnă, faceţi o confuzie.Pur şi simplu mă confundaţi cu altcineva. Bună seara.
Bărbatul coti spre grădină în loc să se întoarcă la masă.Avea nevoie de timp ca să-şi revină,să înspire aer curat.Afară găsi un scaun lângă o măsuţă care a fost deja,, golită,, de toate delicatesele de către oaspeţii pofticioşi .Nu era ţipenie de om în jur.Andi îşi întinse picioarele şi stătu astfel un timp până ce i se normaliză respiraţia şi bătăile inimii . Avea nevoie de puţin răgaz ca să gândească.
-,,La naiba,se întrebă el,cât timp ţine o iubire ?
Pe urmă tot el îşi dădu răspunsul :-,,Depinde de om.La unii ţine trei luni.La alţii ţine 30 de ani.
Ridică-te şi întoarce-te la masa unde aşteaptă Rachel.-îşi ordonă el-.Sunt şi lucruri mai importante în viaţa asta.Hai,sus ! La naiba cu iluziile ,viaţa adevărată contează !
Andi se ridică şi se  întoarse în sală.Numai paharul cu vin alb rămase uitat  pe  masa încă necurăţată de la resturile de delicatese fărâmiţate .

Un om fericit
   
               Hedi S.Simon

Mai întâi de toate el s-a născut într-o zi frumoasă de 01.ianuarie,ceea ce era un bun început  şi  un eveniment special.Câţi oameni oare se nasc în acelaşi timp cu intrarea Anului Nou? Iar ziua aceea care a adus cu sine anul 1945 a fost cu adevărat minunată,însorită, parfumată de un aer curat ,de parcă se apropia primăvara.Aşa era toată dimineaţa, atunci când mama viitorului omuleţ pleca spre maternitate ,unde născu uşor şi fără probleme pe ,,prinţişorul ,,ei. Când i-a fost pus în braţe pentru prima oară,tânăra mamă i-a mângăiat capul acoperit cu un pufuleţ moale şi negru,exclamând : ,,oh,puişorul meu drag ,ce copil minunat am adus pe lume !Ce fericiţi vom fi noi amândoi,Puiule !
Deşi tatăl s-a prezentat a doua zi dimineaţa la Primăria oraşului ca să obţină un certificat de naştere pentru fiul său pe numele Daniel Singer,băiatul a fost strigat Puiu tot restul vieţii sale, Daniel fiind considerat doar un nume de împrumut pentru momentele oficiale .Domnul Max Segal era aspru apostrofat de către soţia sa,doamna Ella,atunci când încerca să-l cheme ,,la ordine,,pe fecioraşul său prea jucăuş,strigându-l : ,,Daniel,fii cuminte !,,Acest prenume fu rezervat doar dirigintei,directoarei liceului ,iar mai târziu profesorilor de la facultate. Aşa dar ,băiatul a crescut frumos,cam răsfăţat de mămica,dar fiind un copil inteligent,acest răsfăţ nu l-a înfluenţat în rău,se comporta politicos cu oamenii mari,primea note bune la toate obiectele ,iar la facultate a reuşit cu uşurinţă la examenul de admitere. Doar colegii de clasă mai râdeau uneori de el pentru că nu ieşea mai niciodată la joacă ca ,,să nu se obosească,,- nici la petrecerile organizate de băieţi nu se ducea şi chiar dacă uneori îşi făcea apariţia,după o oră apărea mama să-l cheme acasă sub diferite pretexte.Chiar şi atunci când Puiu devenise student, desigur cât mai aproape de casă-la Iaşi- au făcut un aranjament ca ,,familia,,să se întălnească în fiecare săptămână : fie că băiatul trăgea o fugă acasă,fie mama pleca să-l vadă,cu care ocazie îi ducea la Iaşi pachete cu mâncare,haine şi buneînţeles,mai stătea câte o zi-două după duminică,pentru ca să vadă câte un spectacol la Teatrul Naţional împreună cu Puiuţ.Asta îi dădea forţă ca să reziste mai uşor cele patru zile până la sfârşitul săptămânii,când putea să-şi revadă ,,copilul,,.
Şi aşa au trecut cei cinci ani de studii . Puiu a devenit un bărbat tânăr şi chipeş, foarte elegant în îmbrăcămintea aleasă cu bun gust de mama şi pe lângă asta şi un foarte bun inginer .Certificatul de absolvire cu cele mai bune calificative i-a adus şi o repartiţie pentru un post important la una din uzinele mari din capitală.Ella era disperată,nici nu-şi putea închipui cum va arăta viaţa ei departe de Puiu.Atunci l-a pus la treabă pe Max : cu plânsete şi vaiete,cu rugăminţi,ameninţări că se va îmbolnăvi,sau mai rău,va divorţa de el pentru a locui la Bucureşti împreună cu ,,băiatul,,-toate împreună l-au pus la grea încercare pe bietul om. Era veşnic pe drumuri în căutarea unor relaţii –vechi sau noi- care să-l ajute în găsirea unui servici pentru Daniel.
Până la urmă,după vreo lună de căutări disperate ,a găsit un post de inginer-şef la I.T.B.,adică la atelierul de reparaţii ale autobuzelor interurbane.Cu vestea asta a fericit-o pe Ella într-atât,încât i-a permis soţului ca el personal să-l sune pe Puiuţ seara,pentru a-i cere să-şi dea demisia şi să vină acasă.
- De ce să-l sun eu şi nu tu ? –se revoltă Max .Cine sunt eu ca să-i stric cariera, chiar dacă tot eu i-am găsit  acest post tâmpit , împins evident, de tine .Poftim telefonul,vorbeşte tu cu băieţelul tău pe care niciodată nu ai să-l laşi să se maturizeze.Hai,spune-i tu că ai nevoie de el ca să-ţi ducă ,,trena,,chiar dacă îşi sacrifică tinereţile.Eu am terminat cu de toate. Mi-am făcut datoria ca orice maur,acuma pot să şi plec ca tot maurul. Dacă te interesează unde plec,află că la spital plec.De două zile mă aşteaptă doctorul Hirsh cu o rezervă la secţia de cardiologie.Tu nu ai avut timp să observi că de câţiva ani sunt bolnav de inimă .
Max îşi luă o valijoară gata pregătită ,făcu un gest în semn de salut şi ieşi.Ella rămase tăcută ceva timp,cât i-a trebuit să-şi compună textul pentru discuţia cu Puiu.Îl sună de câteva ori,până ce îi răspunse abia după ora 9 seara. Începu cu un ropot de plâns,povestindu-i că tata este bolnav ,internat la spital,iar o biată femeie singură ca dânsa nu se mai poate descurca într-o situaţie grea ca asta.Dacă ar putea el să obţină un scurt concediu, să vadă de taică-său şi ,de ce nu,de amândoi....Urmă o clipă de tăcere,după care băiatul întrebă cu voce stinsă :
- Spune mamă ce vrei, să iau concediu,sau să dau cu piciorul unei cariere şi să mă întorc acasă ?Aşa-i că la asta te duce gândul ?
- Vreau să fim fericiţi împreună ca şi înainte.Vreau să te am sub ochii mei,să am grijă de tine,să nu umbli pe drumuri cu haimanalele,ca în seara asta până după ora 9.Ai înţeles ? Iar tatăl tău este într-adevăr la spital,bolnav,cardiac.S-a dat peste cap în ultimul timp ca să găsească pentru tine un servici onorabil de inginer-şef.De asta i s-a agravat boala,să ştii.!
- Am bănuit că ceva pui la cale...Să ştii că nu am umblat cu haimanale,pur şi simplu am fost la cinema cu o fată foarte drăguţă.Asta-i tot.Dar mie mi-e dat să fiu fericit numai cu ...mama. Noapte bună.
În dimineaţa următoare Ella ieşi foarte devreme din casă,îndreptându-se către spital. Trebuia să fie alături de Max,doar era soţul ei ! A aşteptat  lângă poartă ceva timp , până ce s-a făcut ora 8,pentru că portarul nu i-a permis să intre fără aprobarea  doctorului Hirsh.Când şi acesta a sosit,au intrat împreună ,iar doctorul a condus-o până la etajul întâi ,unde Max ocupa rezerva nr.3.
- Peste o jumătate de ceas voi veni cu tot colectivul secţiei pentru vizita de dimineaţă.Până atunci intră să-l vezi mai întâi tu.
Erau prieteni cu familia Hirsh,deseori se întălneau la o partidă de remi sau chiar de pocker.Jucau amical,fără bani sau numai pe mărunţiş ,ca să fie jocul mai interesant. Altfel ce puteau face oamenii într-un oraş mic,mai ales în serile lungi de iarnă.? Acuma Ella era supărată pe doctor că nu a avertizat-o mai de mult în legătură cu suferinţa lui Max.Avea dreptul să ştie, şi-a câştigat acest drept în 30 de ani de căsnicie ! Oare nu ea trebuia să fie informată prima despre boala soţului , ca să-l îngrijească ? De necaz i se umplură ochii cu lacrimi ,într-atât că nici nu observă cât de palid şi sleit părea Max.Acesta însă o văzu pe soţia sa înlăcrimată şi îi veni un gând năstruşnic ,aşa ,deodată : ,,este posibil ca femeia asta să fi avut un dram de sentiment şi pentru mine ?Iată,îi vorbeşte şi frumos,cu duioşie  :
- Se poate,dragule,să nu-mi povesteşti tu mie că te-ai îmbolnăvit ,cine sunt eu,o străină ?Timp de 30 de ani ţi-am fost o soţie credincioasă ,iar în tot acest timp ne-am înţeles perfect în toate !Iar acuma...
Ellei i se făcu milă de propria ei persoană neândreptăţită şi pentru asta izbucni în plâns.Max respira greu,tot mai greu,totuşi l-au impresionat lacrimile femeii şi a reuşit să-i spună :- ,,iartă-mă,dragă !,,Atât,mai mult nici nu reuşi să vorbească,totuşi cu această formulă era obişnuit de foarte mult timp.Mai ales că acest,,iartă-mă dragă,,era deseori foarte util în stingerea conflictelor dintre ei .Şi de data asta Ella s-a calmat brusc ,pe urmă s-a apropiat de pat,a aranjat perna într-o poziţie mai ridicată şi i-a dat lui Max apă proaspătă ,pe care a putut s-o bea stând aproape aşezat.
-E mai bine aşa ? întrebă ea,aproape de urechea bărbatului.El închise ochii ,iar ceva mai târziu se strădui să-i şoptească ceva greu de desluşit ,dar până la urmă ea înţelese :-,,nu pot respira.,,Atunci Ella deschise uşa şi strigă cât putu ea de tare : -,,Doctor Hirsh,repede,veniţi repede! –Este o problemă,pacientul nu poate să respire,ajutor !
Au venit fugind o grămadă de persoane,medici,asistenţi,surori.Pe ea au scos-o din încăpere ,a stat cât a stat lângă uşă ,iar apoi s-a aşezat pe cel mai apropiat dintre scaune,ca să oprească  cu întrebări pe toţi cei care ieşeau sau intrau .Dar nimeni nu o luă în seamă.După o oră , care părea a fi  o veşnicie,doctorul Hirsh se aşeză lângă ea şi îi mângâie mâna.Femeia tresări :- ce se întâmplă,Hirsh, e mai bine,l-aţi restabilit ?
- ...Nu tocmai.Adică am întârziat.L-am pierdut.
- Pe cine,pe Max ? Cum aşa l-aţi pierdut,unde ?Nu înţeleg,vorbeşte clar cu mine ! se răsti Ella la medic.
- Trebuie să fii tare şi calmă.Bun,e uşor de zis,dar realitatea este asta,Max Singer,prietenul meu ,a murit.Tu mă auzi,înţelegi ce-ţi spun ?De ce a murit ?Fiindcă în timpul nopţii s-a produs o embolie,adică un cheag de sânge i-a astupat vasele de sânge care alimentează inima.El nu a sunat după ajutor,părea că doarme liniştit.Asta-i tot,Ella.Eu mă voi ocupa de toate formalităţile ,dar înainte de toate te voi conduce pe tine acasă.
- Cum aşa,singură,fără el ?
- Am să-ţi explic pe drum mai pe larg .Hai să mergem !
........................................................................................................................................................................
Daniel a ajuns la timp ca să-şi conducă tatăl pe ultimul drum.Pe urmă a rămas acasă în cele şapte zile de doliu.După aceea nu a ştiut cum să procedeze cu mama ,care plângea fără întrerupere.S-a gândit că nu o poate lăsa în situaţia în care se afla acum şi a comunicat la servici că cere un concediu fără plată pentru trei luni.În acest timp mama l-a dus să-i arate locul de muncă pe care i l-a găsit taică-său în ultimile zile de viaţă.Apoi  el a mai  mers de câteva ori singur,să vadă ce ar avea de lucrat acolo şi a constatat nu e nimic rău la munca aceea.În continuare au început să-i plătească un salar, şi unul destul de bun. Cu timpul s-a obişnuit ,a demisionat la uzina din Bucureşti şi nu a mai plecat nicăieri,a rămas acasă,cu mama.Acuma erau fericiţi împreună,exact cum şi-a dorit ea dintotdeauna. Sau cel puţin ea s-a autoconvins că aşa stau lucrurile , căci ei îi era bine.
Puiu   mai încerca să intre  din când în când la nişte prieteni din vecini,unde se adunau oameni tineri ,amuzanţi  : râdeau de orice,dansau uneori, ,ascultau muzică modernă ,într-un cuvânt el se simţea bine în societatea lor .Dar nu stătea mai mult de o oră ca să n-o necăjească pe mama care era singură în casă. Dacă uneori uita să se uite la ceas fiindcă  era tare plăcut între prieteni, mama apărea la fereastra deschisă şi îl striga : - ,,Puiuţ,nu mai vii acasă ?E târziu,te aştept cu cina şi mi-e foame.,,Atunci Daniel sărea în picioare,îi saluta pe toţi în mare grabă şi ieşea, ca să treacă   străduţa unde îl aştepta  casa de vis-a-vis  cu portiţa  larg deschisă , semn că este aşteptat cu nerăbdare .
Cu timpul prietenii erau tot mai puţini,de fiecare dată mai dispărea câte unul,deoarece îşi făceau un rost pe alte meleaguri : unii s-au mutat la Suceava, alţii au găsit locuri de muncă în oraşe şi mai îndepărtate ,rămânând  acolo definitiv ,după ce îşi găseau şi o pereche pentru viaţă.
Într-o bună zi Daniel s-a văzut singur .Adică nu chiar singur, era împreună cu mama. Când veneau sărbătorile de toamnă,de Roş Haşana şi Yom Kipur ,Ella mergea la Templu împreună cu Puiuţul ei,foarte mândră să spună doamnelor lângă care stătea în timpul rugăciunii : ,,M-a însoţit fiul meu ,ca deobicei. Aruncaţi o privire către rândul întâi la parter şi îl veţi vedea şezând pe fotoliul tatălui său,domnul contabil - şef  Max Singer,Cel de Sus să-i lumineze veşnicia ,că a fost un om tare bun şi un tată minunat.Oh ,cât îmi lipseşte !,,
În serile de vară ieşeau amândoi la o plimbare în parc sau duminicile vedeau câte un film la cinematograful oraşului.Acasă aveau un televizor modern şi un calculator nou,pe care Daniel îl folosea deseori ca să scrie articole pentru ziarul local.Cu timpul el a devenit o persoană foarte apreciată în orăşel,iar viaţa i s-a aranjat în bine.Sau ,,obişnuinţa s-a transformat în a doua natură,, . S-ar putea spune că rutina , plus răsfăţul confortabil de acasă s-a echivalat de-a-lungul timpului cu acea ,,fericire,,promisă de mama.Până în ziua când mama l-a părăsit ,alăturându-se soţului ei în eternitate .Din acel moment Daniel a simţit vidul din jur,pustiul din casa goală,lipsa unei familii,singurătatea.În anii care au urmat el ieşea în oraş ca să schimbe câteva vorbe cu oamenii,ori lucra multe ore peste program unde lucrătorii îl respectau ,unii chiar îl  iubeau. Într-una din zile s-a uitat mai cu atenţie la calendar :  arăta 01.ianuarie 2005.Daniel-Puiu Segal împlinea 60 de ani .Nici el nu ştia de ce l-a impresionat atât faptul că era ziua sa de naştere.Tocmai pentru că ajunsese la pefixul ,,6,,a rămas mult timp pe gânduri.Pe măsură ce treceau zilele  se gândea tot mai mult la trecut . Ce a realizat el în 60 de ani,când şi pentru ce a trecut acest timp ?-se întreba tot mai des  . Dar de fapt nu avea amintiri din trecut. În viaţa sa nu s-a petrecut nimic.A uitat şi numele acelei fete drăguţe cu care a ieşit o singură dată la cinema în scurta sa perioadă bucureşteană.- ,,Oare aş recunoaşte fata aceea dacă mi-ar apărea în cale ?-se întrebă Puiu.-Probabil că nu.Astăzi este o doamnă de 60 de ani,poate o bunică-
pensionară.Dar peste puţini ani şi eu voi ieşi la pensie !.Doamne,ce mă voi face atunci,singur în casă,fără o ocupaţie,fără oameni în jur ?,,Ultimul gând îl cutremură într-atât , încât simţi un junghi în inimă,de parcă ar fi fost străpunsă de o sabie.Întinse mâna după telefon ca s-o sune pe Silvia,colega de liceu şi vecina care s-a mutat la Suceava cu mult timp în urmă.Vorbeau deseori la telefon,fie ca să se felicite cu ocazia sărbătorilor sau a zilelor de naştere,fie ca să-i ceară sfaturi legate de nişte hotărâri domestice.De când mama nu mai era ,avea nevoie de cineva care să-l sfătuiască cu ce să se îmbrace,ce să-şi cumpere sau cum să gătească un prânz de şabat.Silvia era acum persoana cea mai apropiată şi importantă pentru el .Din păcate,tocmai în acel moment ea nu era acasă,iar telefonul suna în gol.Păcat !Avea atâta nevoie tocmai atunci să schimbe cu ea câteva vorbe.Mai ales că junghiul din inimă se repeta tot mai des...tot mai des..,,-,,Se înteţesc durerile înainte de naştere,pot să pornesc spre maternitate,,îşi zise Daniel zâmbind larg pentru sine însuşi,,.Până ce a alunecat încet de pe scaun ,trăgând telefonul după el.A rămas culcat într-o poziţie nefirească , dar cu zâmbetul încremenit pe faţă .Aşa a rămas chircit în spatele biroului mai mult de o oră,până ce Silvia a intrat în casă .Venise din Suceava special ca să-l felicite pe Daniel de ziua lui ; când a sunat-o,ea era deja pe drum.Silvia a şofat cu prudenţă ca deobicei ,mai ales astăzi ,când şoseaua a prins polei. Normal,doar era o zi de iarnă -01.ianuarie-,nici nu se putea  altfel.
Din prima privire Silvia a înţeles situaţia ; a sunat ambulanţa, a anunţat pe ceilalţi colegi din Suceava şi numai atunci şi-a permis să-şi ia  timp ca să plângă. Era tristă,foarte tristă.Şi total nedumerită.Abia aseară l-a auzit la telefon.De ce aşa de repede ,ce valorează viaţa unui om ?
Doctorul care a scris certificatul de deces a văzut-o plângând.
-Sunteţi o rudă ?o întrebă el cu respect.Fără a aştepta un răspuns,el  continuă :-Puteţi cel puţin să vă consolidaţi cu gândul că acest domn a murit ca un om fericit.Fără dureri,fără chinuri,fără tratamente epuizante. Pur şi simplu a spus ,,unu,doi trei,,şi a părăsit lumea noastră.Poate a schimbat-o cu una mai bună. Să vă gândiţi la asta în loc să plângeţi.Da,da,a fost un om fericit.
Silvia s-a strâmbat după ce doctorul a părăsit casa : ,,Da,da,eu ştiu cel mai bine cât de fericit a fost acest domn !

O vizită de zile mari

                                  Hedi S.Simon

Acum zece minute şi-a luat zborul avionul prezidenţial al Statelor Unite ale Americii ,având la bord un oaspete deosebit care ne-a onorat în ultimele trei zile cu o vizită ,,de zile mari,,-domnul Preşedinte Barac Obama. A venit la noi nu în prima sa cadenţă şi nu înaintea alegerilor pentru a doua .Vreau să cred că de data asta ne-a călcat pragul un prieten ,la fel cum s-a despărţit de noi ca un prieten ,reuşind în cele trei zile să  cucerească inimile israelienilor  cu sinceritatea şi carisma sa.
Se va vorbi şi scrie mult timp despre această întălnire dintre un preşedinte american cu poporul israelian.Comentatorii ,analiştii politici,reporterii de la posturile de televiziune autohtonă şi străine nu vor înceta încă mult timp de acum înainte să comenteze evenimentul.Deoarece mai toţi concetăţenii mei au urmărit ca şi mine întregul program al vizitei,nu intenţionez să repet ceea ce ştiu şi alţii,ceea ce a urmărit cu emoţie întreaga ţară.Am de adăugat doar impresiile ,părerile şi emoţiile mele personale.
Înainte de orice Barak Obama se impune ca o personalitate deosebită.Mă gândesc în primul rând la condiţiile speciale în care a crescut tineretul american prin anii 60-70 ,sau chiar mai târziu,în vâltoarea unor puternice mişcări pentru eliberarea de persecuţii rasiale,pentru dreptul la şanse egale la educaţie ,trecând peste ,,linia neagră a sărăciei,,şi a discriminărilor de orice natură.În asemenea vremuri s-au evidenţiat în ciuda tuturor greutăţilor tinerii cei mai dotaţi ,reuşind să se ridice prin învăţătură până la cele mai înalte culmi în societate.Desigur de atunci până astăzi multe lucruri s-au schimbat în America în bine.Şi totuşi atunci ,un om tânăr de origine afro-americană şi de condiţie socio-economică sub-mijlocie, care ajunge prin forţe proprii,datorită inteligenţei,puterii de muncă,ca şi a unei personalităţi carismatice de excepţie, să devină senator şi apoi Preşedintele S.U.A, primul preşedinte de culoare într-un stat-continent,unde sistemul capitalist şi rămăşiţele rasismului mai persistă în conştiinţa multor cetăţeni, el merită respectul şi admiraţia lumii. Am spus toate acestea în mod sincer şi cu toată seriozitatea.Cu atât mai mult cu cât în cele trei zile l-am văzut ,,pe viu,,urmărindu-i toate mişcările din curiozitate,dar şi cu simpatie ,din clipa în care a coborât din avion cu un zâmbet larg ,adevărat, până în clipa despărţirii ,când strângerile de mână şi îmbrăţişările au dovedit că nu s-a dezis de bunele intenţii cu care a venit la noi ,ducând cu el impresii şi emoţii speciale.
Ştiu desigur că preşedintele Obama este pregătit să răspundă la orice întrebare,că este un om puternic,îşi calculează fiecare minut din programul zilnic,fiecare cuvânt şi mişcare,se pregăteşte până la orice amânunt atunci când efectuează o vizită, dar mai ales în anii de preşedenţie a învăţat să fie un bun diplomat.Dar toate acestea nu mă împiedică să recunosc ,,omul,, din spatele diplomatului şi a politiceanului.Am cunoscut un om înţelept,cald,emotiv.
Atât în relaţiile cu preşedintele Shimon Peres pe care dl.Obama îl respectă cu adevărat, sau la întălnirile cu acei copii care au cântat pentru el în câteva limbi,când a dat dovadă de gingăşie sufletească cum numai un părinte are faţă de copii fără legătură cu funcţia sa în viaţa publică,dar în mod special am văzut un om sensibil la suferinţele semenilor în timpul vizitei la mormântul lui Iţhak Rabin şi mai ales la vizitarea muzeului Holocaustului.Deşi era la a treia vizită efectuată de-a-lungul anilor în muzeul Yad va Shem,preşedintele Barak a fost la fel de emoţionat văzând din nou urmele barbariilor suferite de poporul evreu în Cel de-al Doilea Război Mondial.S-a văzut cât l-au impresionat amintirile Rabinului Lau din acele timpuri,când el personal ,un copil orfan originar din Ungaria ,şi-a amintit de ultimile zile din lagărul de concentrare,care a fost eliberat de către armata americană.
După scurta vizită petrecută în mijlocul israelienilor,Preşedintele Barak Obama a putut vorbi despre tot ce leagă popoarele noastre,american şi evreu,începând cu trecutul,cu istoria şi greutăţile de a învinge  descriminările rasiale,lupta pentru omogenizarea şi consolidarea naţiunii,ca şi aspiraţiile pentru un viitor fericit.

Când Nurit vorbeşte...

                                Hedi S.Simon

Într-o singură clipă s-a creat o învălmăşală de nedescris în întreaga maternitate : toţi medicii şi asistentele lor s-au îngrămădit în salonul nr.4 ,lăsându-şi treburile importante de o parte.Numai personalul medical din sala de naşteri rămase pe loc ,neputând să-şi părăsească pacientele în acele momente.  Dar fiecare îşi dorea să fie schimbat de careva dintre colegi pentru a putea ieşi ca să afle amânunte despre cele întâmplate în ultima jumătate de oră. Se zvonea în tot spitalul că o pacientă a făcut o încercare de sinucidere,aruncându-se de la fereastră. Doar că de la etajul întâi a căzut pe nişte pături groase scoase pentru aerisire,care au amortizat căderea ,deci pacienta nu a murit şi nu s-a ales cu nici o fractură,numai cu o entorsă la încheietura umărului drept şi câteva zgârieturi .Asta e tot ce au constatat medicii care au venit în mare grabă spre  salonul unde lehuzele se odihneau 2-3 zile după naştere.Trecând peste  primele clipe de emoţii ,i s-au dat îngrijirile necesare pacientei iar  apoi s-a făcut linişte.Personalul s-a întors la treburile nu mai puţin urgente care aşteptau,s-a discutat cât s-a discutat despre întâmplarea cu pricina,iar până seara lucrurile s-au liniştit. Când a venit schimbul de noapte nimeni nu mai avea timp să povestească despre evenimentul petrecut dimineaţa,aşa că a doua zi totul era uitat.Doar şeful secţiei ,profesorul Ioav Şachor,după câteva încercări  nereuşite de a încropi o conversaţie cu tânăra femeie care tăcea cu încăpâţănare,a notat pe fişa ei diagnosticul : traumatism postnatal ,ca şi recomandarea să fie chemat un neurolog în scopul stabilirii unui tratament. În acest timp pacienta dormea ajutată de sedative ,sau se prefăcea că doarme ,ca să evite orice contact cu oamenii din jur.Pe scurt,pacienta Nurit Harari refuza să vorbească .Nici cu mama ei,care stătea pe un scaun lângă patul fiicei,frecându-şi mâinile în timp ce şoptea câte o rugăciune .Soţul lui Nurit a venit la spital o singură dată,iar după ce i s-a povestit despre tentativa  ei de sinucidere ,a încetat să mai vină.Nurit nici nu dorea să-l vadă şi în clipele de trezie privea pe furiş şi cu spaimă în direcţia uşii , unde l-a zărit  stând cu ceva timp în urmă ,să fi fost o zi sau cinci,ea nu-şi dădea seama.După cum a pierdut ritmul trecerii timpului ,tot aşa amesteca zilele cu nopţile ,trăind între somn şi trezie.
Când era trează Nurit,întoarsă cu faţa la perete ,încerca să nu accepte pe nimeni în singurătatea ei : se gândea la copilărie. O obseda acel  moment din trecut  când mama ei a intrat în casă ,ţinând de mână o fetiţă de vreo 3-4 ani,pe care i-a prezentat-o ei ca fiind ,,noua ei surioară,,-Tova.Au trecut ceva ani de atunci !
-,,Să ai grijă de ea şi s-o iubeşti,,a spus mama.Nurit era mai mare,împlinise deja 7 ani,mergea la şcoală în clasa a doua,avea deja prietene,or,copiliţa asta îi strica programul.Plus că o lipsea şi de o parte din atenţia părinţilor ,ceea ce pe atunci era neplăcut sau chiar dureros.Mai târziu,o dată cu trecerea anilor,treaba asta cu atenţia o deranja mai puţin. Din contra,îi dădea ei mai multă libertate ca să-şi folosească timpul după plac.În schimb a început s-o preocupe o întrebare la care ea,ca fetiţă de 12 ani,nu găsea răspuns : de unde a răsărit aşa deodată Tova la vârsta de 3 ani,când ea ştia deja că întotdeauna copiii noi născuţi sunt foarte mici ,încă nu vorbesc,încă nu umblă,pe scurt,ei se formează undeva în burta mamei şi nu apar de niciunde ca surioara ei. Aşa dar ,într-una din zilele de vineri,când o ajuta pe mama la curăţenie şi gătit, Nurit şi-a luat inima în dinţi şi a pus toate întrebările care o munceau în ultimul timp.Maică-sa a măsurat-o  gânditoare, ajungând la concluzia că fata este destul de mare ca să ştie adevărul.În timp ce punea la fiert peştele în sosul gros şi bine condimentat ,i-a întins fetei pe vârful lingurii puţin din conţinutul picant ca să guste,iar după ce fata şi-a exprimat aprecierea cu obişnuitul ,,iami !,,ea a spus  pe un ton calm,ca şi cum vorbea în continuare despre gustul mâncării :- ,,am înţeles ce vrei să ştii, dar răspunsul e simplu. Nu am născut-o eu pe Tova la maternitate ,ci am luat-o de suflet de la un orfelinat. La fel ca şi pe tine, doar că tu erai mult mai mică, pe tine te-am primit în prima săptămână de viaţă ,ca un dar preţios de la Cel de Sus.Ca să înţelegi,eu v-am crescut cu dragoste ,deci eu sunt mama voastră, la fel şi tata.Chiar dacă nu a fost uşor,că noi suntem oameni săraci,dar ne-a ajutat Domnul să muncim amândoi  pentru ca vouă să nu vă lipsească nimic.Acuma cred că ai înţeles,nu-i aşa ?,, Nurit a zâmbit timid ,mişcând capul afirmativ.Ea a înţeles că din acel moment a devenit o străină adusă în această casă din mila unor oameni cumsecade care au muncit pentru ea. Partea cu dragostea părintească nu i-a intrat în cap.Dacă aşa ceva ar exista cu adevărat ,atunci unde este mama aceea care i-a dat naştere ?A părăsit-o după numai o săptămână după ce a născut-o fiindcă a iubit-o prea tare ? Nu i-a păsat s-o lase pe mâini străine ?Probabil că nu are idee ce s-a ales de fata ei,nici nu o cunoaşte pe Liza ,femeia bună care a crescut-o.
Din acel moment Nurit nu mai putea să o numească ,,mamă,,pe Liza decât atunci când i se adresa direct,ceea ce i se întâmpla tot mai rar.Fata s-a închis în sine,vorbea tot mai puţin cu oamenii din jur,dar tot mai des cu sine însăşi.În gând îşi spunea că Liza este bună,că îi e dragă ,chiar dacă nu e mama ei.Iar ea,Nurit,va trebui cât mai curând s-o despovăreze de griji ,să-şi găsească de lucru imediat după terminarea şcolii,dacă va fi posibil undeva departe de casă,în alt oraş.Destul a stat pe capul acestor oameni ! Şi astfel au ajuns la ora despărţirii. Nu însă cum şi-ar fi dorit ea, să-şi găsească un servici undeva mai departe de casă ,ci cu totul altfel decât şi-a propus.
Într-o zi de şabat Rafi s-a întors de la synagogă foarte bine dispus. Liza a clipit în direcţia fetelor,şoptind astfel ca s-o audă numai ele : ,,tatăl vostru a băut precis vreo două-trei păhărele după rugăciune. Cine ştie ce sindrofie o fi fost azi, o bar-mizva sau sărbătorirea unui mire....O să vedem acuşi că nici foame nu-i este,până la urmă vom prânzi singure.,,
Numai că de data asta nu a ghicit.Rafi a chemat-o în dormitor ca să vorbească cu ea nişte secrete.În acel şabat familia  s-a aşezat la masă cu întârziere.Când au ajuns la desert-un kugel apetisant făcut din tăieţei îndulciţi cu miere şi fructe- Liza a atras atenţia fetelor să asculte ce are tata să le povestească despre veştile bune pe care le-a adus de la synagogă. Nimeni nu s-a mai atins de kugel, curiozitatea era mai mare decât pofta de mâncare.
- Ei bine,începu Rafi să povestească,ceea ce s-a întâmplat azi trebuie să aflaţi şi voi. Mai ales voi ,fetelor!...Deci aşa, după rugăciune ,tocmai mă pregăteam de plecare,cine credeţi că mă opreşte  ? Nu altul decât rabinul nostru, care mă roagă să mai rămân puţin ca să schimbăm o vorbă.Ne-am aşezat amândoi în rândul din faţă ,singuri amândoi  la o vorbă. Nu am înţeles de ce a căzut atâta cinste pe mine,eu un om simplu fără prea multă carte,ca să stau la o vorbă eu cu rabinul synagogii.Dar el şi-a dat seama că sunt curios şi emoţionat totodată.De aceea m-a luat repede : -,,Să mă ierţi reb Rafael că te reţin tocmai acuma,când ţi-o fi foame şi eşti aşteptat la masa de Şabat.De aceea voi fi scurt.Un enoriaş de-al nostru,om de treabă şi cinstit,m-a rugat să vorbesc cu tine în numele lui.Zicea că ai două fete,iar cea mare a terminat şcoala ,deci e tocmai bună de măritat.Or el,are un băiat la vârsta când trebuia însurat mai de mult,dar era ocupat cu învăţatura la o Ieşiva bună. Adică nu a terminat încă învăţătura,că evreul învaţă cât trăieşte,numai că şi viaţa de familie trebuie respectată.Aşa că s-au gândit la tine.Ei,ce zici ?,,Eu m-am speriat mai întâi,că nu m-am gândit încă la asta.Pe urmă m-am bălbâit,fiindcă nu ştiam ce să spun ca să nu se supere,Doamne fereşte,rabinul pe mine.Totuşi n-am avut încotro,iar până la urmă am încropit un răspuns : ,,Să-mi fie cu iertare Rabi,m-ai luat pe neaşteptate,am zis.Fetele mele sunt mici,nu ne-am gândit încă la măritiş. Şi apoi,trebuie să mărturisesc cinstit că nu avem zestre pentru ele,suntem oameni muncitori,dar săraci.Nici nu mi-aţi spus ce pretenţii ar avea ...cuscrul...cine o fi el.,,
- Îţi spun eu cine este...hazanul nostru,reb Moşe Melamed,o ştii şi pe soţia sa care lucrează la Banca Mizrachi ,dacă ai treabă pe acolo.Oameni aşezaţi,cuminţi,destul de înstăriţi.Ei nu vor zestre de la tine,îşi doresc doar o fată bună pentru băiatul lor,destul de tânără ca să-i bucure  la bătrâneţe cu mulţi nepoţi.Aşa dar,ce zici ?
- Zic că vreau mai întâi să mă sfătuiesc cu Liza,nevastă-mea,şi bineînţeles să aud şi ce vrea fiică-mea cea mai mare .Sigur că noi suntem oameni cu frica lui Dumnezeu şi respectăm obiceiurile din străbuni.Totuşi trăim vremuri noi,e bine să ascult şi de vrerea fetei,că şi ea e suflet de om,nu-i aşa,Rabi ?
- Bine,bine,cum spui tu...Gândiţi-vă ,aveţi tot dreptul să nu luaţi hotărâri pripite.Cum o să vreţi voi,aşa să fie şi să fie numai bine.!
După asta rabinul s-a ridicat,ne-am strâns mâna şi a rămas să mai vorbim atunci când va fi un răspuns. Ei,acuma haideţi să gustăm din kugel că simt miros de scorţişoară şi mi-e poftă să muşc.Despre treburi serioase,mai avem tot timpul să vorbim.
Nurit simţi atunci cât îl iubeşte pe tatăl acesta ,singurul tată pe care îl are.Ce bun este ,cum s-a gândit la vrerea ei înainte de a da un răspuns nechibzuit.!...Nu au mai vorbit în acea zi depre subiectul cu pricina .Nurit continuă să citească paginile de ziar cu anunţuri de servici,Tova o urmărea curioasă,încercând să ghicească ce o să facă până la urmă sora ei.Mama aruncă doar o vorbă-două despre ce oameni de treabă trebuie să fie părinţii unui băiat care nu au niciun fel de pretenţii materiale de la familia miresei ,iar tata replică ,,să fie mulţumiţi părinţii mirelui dacă găsesc o fată cuminte ,cu şcoală,dar mai ales tânără –abia trecută de 17 ani- care o să-i facă fericiţi cu o mulţime de nepoţi,,Nurit continuă să tacă,dar în gând se şi vedea fabrică de nepoţi ; oare tatăl acestor nepoţi cum este,oare cum arată ,câţi ani are,despre el nu vine vorba ?
A treia zi ,în timp ce luau masa de seară în familie,tata o întrebă dacă s-a mai gândit despre problema cu şiduch-ul propus de rabin.Nurit înghiţi o gură de ceai ,după care zise .,,da,m-am gândit,dar nu ştiu la cine să mă gândesc.Cu cine de fapt trebuie să mă mărit ?Rabinul a rostit un singur cuvânt despre mire ?După o lungă tăcere,când toţi cei prezenţi continuau să mănânce cu ochii în farfurie,Rafi o împinse pe a sa din faţa nasului,îşi îndreptă spatele şi îi răspunse cu o voce blândă :-Tu ai tot dreptul să pui astfel de întrebări ,ai şi dreptul să refuzi.Adevărat că rabinul nu a amintit despre mire,decât că este ocupat cu studiile,deci e om învăţat.Eu însă m-am interesat pe căile mele despre familie şi despre băiat.Aşadar, familia e besseder din toate punctele de vedere.Despre mire se ştie că a trecut de 35 cam de multişor,deci e băiat copt,cu nasul în cărţi.Părerea mea este următoarea : omul e mult prea în vârstă pentru tine şi prea ocupat cu studiile.Asta e un aspect.Celălalt aspect ar fi că la vârsta asta un bărbat ştie să se poarte bine cu o femeie,să aprecieze tinereţea ei,şi de ocupat ce e,nu se amestecă în treburile casei,aşa că ai avea libertatea să-ţi conduci familia în bunăstare şi liberă de ochii unui bărbat care numără fasolele în oală.Acuma tu vei lua hotărârea până sâmbătă.Dacă nu vrei,nu trebuie.Am să mai găsesc eu ceva de lucru ca să punem de o parte nişte bani pentru voi,fetelor,şi căsătoria poate să mai aştepte.Nici la 20 de ani o fată încă nu e bătrână.
Nurit a fost impresionată de spusele tatălui ei.Care de fapt nu era tatăl adevărat şi nu îi datora chiar atât de mult,să mai muncească pentru ea în câteva locuri,s-o lase pe ea să aleagă,să ia hotărâri...Vineri seara ea a anunţat părinţii că tata poate să dea răspuns rabinului despre acordul ei de a se mărita cu fiul hazanului.Cum se numeşte viitorul... Iacob ? Bine,fie şi Iacob.Fie,fie...Nurit adormi cu aceste gânduri.De data asta fără medicament.A scuipat pastila,s-a săturat de dormit prea mult.I-ar prinde bine să-şi limpezească creierul.

Când se trezi peste câteva ore-sau poate a doua zi-Nurit văzu că scaunul mamei era ocupat de un bărbat pe care nu l-a mai văzut pe acolo.Purta ochelari cu ramă groasă,neagră care îi dădeau o înfăţişare de savant.Şi de om blând, calm,flegmatic.Ce ştie ea de fapt despre oameni ?Un străin şi atât.În timp ce tânăra femeie îl cercetă pe străin,el avu destul timp să-i studieze reacţiile.La un moment dat  el vorbi cu o voce domoală,care se potrivea cu înfăţişarea sa ,aşa cum îl văzu Nurit în momentul trezirii. Împreună cu vorbele i se lumină şi faţa de un zâmbet plăcut,iar toată imaginea din închipuirea femeii se schimbă.Acum i se păru simpatic şi mult mai puţin străin.
- E timpul să facem cunoştinţă. Mă cheamă Arie Weisselberg, sunt medicul neurolog al spitalului.Dacă vrei,mă poţi striga doctor Arie şi e destul.
Acum spune-mi tu cum te cheamă....De ce nu-mi răspunzi ? Eu aştept de mult timp ca să te trezeşti ,vreau să stăm de vorbă.Ar trebui să te prezinţi aşa cum am făcut-o şi eu.
- Nu sunt politicoasă ?întrebă Nurit pe neaşteptate.
- Nu,nu eşti.Dar nu sunt pedagog şi nu am venit pentru lecţii de bună purtare.Acuma eşti pacienta mea şi am datoria să te predau sănătoasă familiei tale.Pentru asta trebuie să mă ajuţi, să stai de vorbă cu mine.
Ochii mari ,de un albastru intens al femeii se măriră şi mai tare,îngroziţi.
- Nu,nu trebuie,nu vreau...nu mai vorbesc cu tine,doctor !
- Stai drăguţo,abia ai rostit două cuvinte după o săptămână de tăcere şi deja nu mai vorbeşti ?Ascultă, eu pot să te ajut,dacă mă faci să te înţeleg.
Cum ziceai că te cheamă ?
-Nu ziceam.Scrie pe undeva...Şi nu poţi să mă ajuţi.Nimeni nu mă poate ajuta .Doar dacă mor.Atunci scap de toate. Vrei să mă ajuţi ?
-Să te ajut să mori ?Sigur că pot...să mori sau să trăieşti. Dar în nici un caz nu fac nimic până ce nu înţeleg.Începem ?.....
   Deci,cum te cheamă ?
-Nurit Harari.
-Aici scrie Melamed ,de unde ai scos Harari ?
-E numele părinţilor mei.Aşa mă cheamă.
Doctorul o privi îndelung în adâncul ochilor înainte de a continua :
- Mi s-a spus că ai născut un copil,chiar aici,în spitalul acesta.Cu câteva zile în urmă te-a vizitat un bărbat cu care nu ai vorbit,însă el s-a interesat despre tine ta la profesorul Şachor,şeful secţiei,care i-a explicat situaţia ta din momentul respectiv.Ştii,atunci când ai...ameţit şi ai căzut în gol.Noroc că nu s-a întâmplat ceva mai grav,iar acuma eşti pe cale de însănătoşire.În curând te vom elibera din maternitate şi atunci...vei pleca acasă cu fetiţa ta pe care încă nu ai văzut-o.Ea a împlinit deja o săptămână,ar trebui să-i dai un nume...sper că te-ai gândit la un nume.
Nurit îi aruncă doctorului aceeaşi privire îngrozită ca înainte.Nu răspunse nimic despre numele fetiţei,doar întrebă:
-Unde ,,acasă,,?La care casă mă trimiteţi ?
- Normal,la casa unde locuieşti împreună cu soţul tău.
În loc de răspuns femeia scoase un ţipăt puternic semănând cu un ,,nuuuu,,prelungit ca un urlet de fiară rănită care nu avea nimic omenesc în el  ;era  doar un răcnet nearticulat care se amplifica din ce în ce ,semănând cu spaimă,disperare,strigăt după ajutor. Asta l-a descumpănit pentru o clipă pe doctorul Arie ,care numai la aşa ceva nu se aştepta.Pe urmă îşi reveni ,apucă mâinile femeii încercând s-o liniştească,dar în zadar,nu ajutau vorbele sale liniştitoare.Una dintre surorile care au intrat atrase de zgomotul neobişnuit din salon îi administră de urgenţă un calmant ,după care Nurit adormi pentru mai multe ore.Spre seară a vizitat-o din nou acelaşi neurolog,doctorul Arie.Îşi făcuse calculul că pacienta se va trezi din moment în moment.O găsi într-adevăr trează,dar ameţită încă de somn.Tocmai bine pentru o discuţie liniştită.
-Bună,Nurit, te simţi mai bine acuma ?Ştiu,tu retrăieşti un coşmar de care trebuie neapărat să scapi.Repet ,eu vreau şi pot să te ajut,dar am nevoie şi de colaborare din partea ta.
-Cum mă poţi tu ajuta pe mine ?întrebă ea cu o voce sleită.Hai,explică-mi .
-Aş putea să te ajut să te întorci în casa părinţilor şi nu  la soţul tău.Ai vrea asta ?
Nurit se lumină la faţă ,într-o clipă îi trecu şi mahmureala somnului artificial.
- Sigur că vreau !Doctore,crezi că e posibil să faci asta pentru mine ?Cu aşa o ,,Mizwa,,îţi vei câştiga veşnicia !!
- Nu e vorba de ,,mizwa,,drăguţo, doar tu să-mi povesteşti ce te apasă pe suflet,iar eu îmi voi face datoria.Dar vorbeşte o dată cu mine,altfel plec şi te las în voia soartei.Hai ,dă-i drumul !
Nurit privi cu îndoială spre medicul ei,care se schimbase mult de la prima vizită : nu mai era omul cel blând şi simpatic.Acuma părea enervat,sever,dur.În acest doctor Arie  ea avea mai multă încredere.Îşi acoperi ochii cu braţul drept şi începu să vorbească ,rămănând culcată în aceeaşi poziţie.Ea ştia că doctorul acesta nu scria nimic într-o fişă,ci doar asculta.Aparatul de înregistrare din buzunarul halatului alb Nurit nu l-a văzut niciodată.
Începu să vorbească ,iar pe măsură ce vorbea ,cuvintele curgeau tot mai coerent,ca o cascadă care nu se mai putea opri până ce apele ei se întâlneau cu râul care aştepta să le înghită.Acuma Nurit vorbea despre tot ce i s-a întâmplat în scurta ei viaţă : despre mama care a născut-o,dar a şi părăsit-o imediat după naştere,despre adevărata ei mamă Liza ,care a crescut-o ca pe propriul copil,cu dragoste şi sacrificii.Despre tatăl care muncea din zori până-n noapte ca să hrănească familia ; era hamal, şofer,negustor ambulant şi multe altele. Chiar şi Liza îngrijea oameni bătrâni ca să mai adauge la veniturile casei. De fapt au hotărât împreună să crească doi copii de suflet.De aceea s-au străduit amândoi să ne ţină la şcoală şi să nu ne lipsească nimic....
- Nu te opri din povestit,Nurit,tocmai ai ajuns la partea esenţială care mă interesează.Hai fetiţo,continuă,chiar dacă abia acuma vine greul.
- Da,până aici a fost uşor,am avut o copilărie normală,ca şi ceilalţi copii din şcoala mea.Nu era nimeni mai bogat,dar nu ni-e era nici foame,nici frig,nu am lipsit niciodată de la excursiile şcolare sau de la festigaluri.Liza plătea totul,îmi dădea chiar bani de buzunar.Tocmai de aceea nu am îndrăznit să-i dezamăgesc pe părinţii mei atunci când i s-a propus tatei o partidă pentru mine.Aveam numai 17 ani,terminasem liceul atunci şi aveam planuri pentru viitor : să fac servici militar sau civil, apoi să găsesc de lucru şi cu banii căştigaţi să învăţ o meserie.În orice caz am vrut să-i uşurez pe ai mei de povara de a mă întreţine.Tata însă a primit o cerere de căsătorie pentru mine,de la o familie cu stare,care nu pretindea nici  măcar zestre.Deşi mi s-a spus în repetate rânduri că eu sunt aceea care hotăreşte şi că am dreptul să refuz propunerea,eu am simţit profunda uşurare şi respect cu care tata se exprima despre nişte oameni care nu pretind zestre pentru viitoarea lor noră.Părinţii mei trebuiau să muncească din  greu încă ani de zile ca să adune zestre pentru două fete ...De aceea am acceptat măritişul cu un necunoscut,ca să nu-i mai împovărez pe ei.Poate că aş fi procedat altfel cu părinţii mei biologici,dar ei doi  m-au adoptat ,ca oameni buni ce erau,însă au făcut destul,a venit timpul să-i eliberez de o obligaţie .
- Prin urmare ,s-a făcut o nuntă modestă ,dar frumoasă,aşa cum trebuie.Pe Iacob,mirele meu,l-am cunoscut în ,,sâmbăta mirilor,,-cu trei zile înainte de cununie.A fost groaznic.Mi s-a părut mai bătrân ca tata Rafi,cu început de chelie şi burtă.M-au mutat în garsoniera lui din Bnei Brak.După nuntă el m-a dus ,,acasă,,-era trecut de miezul nopţii.Străinul cu care am intrat în dormitor mirosea a vin şi a carne cu usturoi.Spre dezamăgirea mea vinul nu l-a ameţit .Era destul de treaz ca să rupă de pe mine singura rochie frumoasă pe care am avut-o vreodată,apoi m-a împins cu piciorul spre pat,s-a trântit peste mine şi pur şi simplu m-a violat.Nici nu a observat că plâng,fiindcă imediat după...deja dormea,sforâind ca o locomotivă.Dimineaţa,abia reuşisem să aţipesc,am simţit că el mă scutură şi când am deschis ochii , era din nou peste mine.Şi tot aşa mă sfâşia pe dinăuntru mereu şi mereu în cele două zile cât a stat acasă în concediul de nuntă.A treia zi a plecat însfârşit la ieşiva.M-a anunţat că va veni pe la ora 9 seara,să fie masa pregătită ...şi eu la fel ,că abia am început să-i plac.Aşa au trecut aproape doi ani din viaţa mea,cu unele mici înrăutăţiri.Cu timpul îmi făcea şi reproşuri că nu gătesc bine,mă întreba pe ce cheltuiesc cei 3000 de şekeli pe care îi primeam la început de lună pentru întreţinerea casei.,,Nu cumva duceam banii lui la ,,sărăntocii ,,de părinţii mei ?Ăia care nici o zestre nu i-au dat pentru ca să ia de nevastă o acritură ca mine ?Când a zis ce a zis de părinţii mei nu am mai tăcut şi am sărit la el să-i răspund.Şi ce crezi ,doctore ?Mi-a tras o palmă de mi-a înroşit obrazul.Seara i-am întors spatele în pat,iar el m-a ciupit de m-a înveniţit,iar până la urmă iar m-a violat,chiar de două ori.M-a averizat că voi avea de-aface cu el dacă am să îndrăznesc să povestesc ,,lucruri din casă care ţin numai de soţ şi soţie,,Prin urmare,am tăcut.După ce am rămas gravidă,mi-a spus să am grijă să-i nasc un băiat,de parcă depindea de mine.Bun,acuma doctore poţi să-ţi faci o părere,ţi-am povestit destul ,chiar dacă nu totul.Şi faţă de doctor mi-e ruşine să spun tot.
- Aţi vorbit ceva săptămâna trecută când a venit în vizită,măcar după naştere ţi-a spus o vorbă bună ?
- Păi nu a intrat la mine.A stat lângă uşă,m-a privit cu reproş,că nu l-am ascultat şi  am născut o fată . De atunci nu a mai apărut.
...Doctor Arie,acuma vei putea să mă aperi de omul ăsta ?Adică doar atâta vreau,să mă trimiţi oriunde în altă parte,numai nu înapoi  la el .
--Totuşi ce se va întâmpla cu fetiţa ,dacă îţi vom găsi un loc undeva într-un cămin pentru femei în aceeaşi situaţie, ai să iei copila cu tine ?-
-Nu ! Sunt sigură că toată viaţa o să-mi amintească de el,de faţa lui ,de caracterul lui..Nu am să pot trăi cu umbra acestui om lângă mine .Vreau să-l uit,trebuie să-l uit doctore,altfel mă sinucid de-a-binelea.
Doctorul Arie era profund impresionat de mărturiile lui Nurit.Abia acum observă că faţa ei era scăldată în lacrimi.Nurit a vorbit însfârşit astăzi.Deocamdată era destul,trebuia s-o fi oprit mai de mult.Acuma ar fi vrut  s-o liniştească.
-Uite că s-a înserat,iar noi nu ne-am dat seama.Eu zic aşa,că ţi-ar prinde bine să te odihneşti .Desigur,după ce vei servi masa de seară.Precis  că noaptea asta vei dormi bine , iar mâine sper să te pot transfera la secţia mea.Eu am să te tratez şi voi avea grijă de tine.Vrei să sun la părinţii tăi,ai să le transmiţi ceva ?
-Nu prea multe.Doar că îi iubesc şi că le cer iertare pentru necazurile pe care le-au avut din cauza mea.

Încheiere.
Nurit a mai stat o lună de zile sub tratament în secţia doctorului Arie Weisselberg.Înainte de a ieşi din spital a primit o veste bună : Iacob a obţinut un divorţ urgentat de situaţia ,,tristă,,că nevasta era ,,nebună,,şi a încercat să se sinucidă.De aceea i s-a încredinţat lui copilul ,care nu putea fi crescut de o femeie bolnavă.Această veste a ajutat-o pe Nurit mai mult decât orice tratament medical.S-a întors în casa Lizei şi a lui Rafi ,bucuroşi s-o îngrijească.Cu timpul Nurit a început să-şi revină la normal,îşi făcea din nou planuri să găsească de lucru,să înveţe o meserie.Iacob s-a recăsătorit foarte repede după divorţ.Bărbaţii sunt obligaţi să cultive o viaţă de familie şi să aducă comunităţii mulţi copii.A doua soţie i-a născut deja doi copii în ultimii trei ani.Nu mai avea timp şi răbdare pentru Hava,fetiţa unei străine.Aşa dar,într-o bună zi,Iacob s-a înfiinţat la uşa Lizei cu o fetiţă de mână.I-a predat-o,spunând :,,Te rog să i-o dai lui Nurit, copila vrea la mama ei, şi nici eu nu am timp să mă ocup de ea,eu învăţ...,,! Acuma vecinii o întălnesc deseori pe Nurit la supermarket sau în parc împreună cu o fetiţă drăgălaşă care se ţine de ea ca o umbră şi o alintă mereu strigând-o ,,Ima,Imale !Îar faţa lui Nurit,se scaldă într-un zâmbet fericit,când o prezintă vecinilor : -Aceasta este fetiţa mea,Havale...!

O carte impresionantă

O carte impresionantă
        Hedi  S. Simon

Astăzi am terminat de citit ,,Cartea şoaptelor,,semnată de domnul
Varujan Voscganian .O carte impresionantă ,tristă şi
îngrijorătoare.Consider că am comis un act de curaj,citind
conştiincios,pagină după pagină acest volum de 521 de pagini.În nici
un caz nu intenţionez să scriu o recenzie a acestei cărţi dureroase ,
deoarece nu mă simt în stare să duc până la capăt o asemenea sarcină
.Din mai multe motive,pe care voi încerca să le explic,cel puţin
parţial în continuare.
La început a fost curiozitatea : de zeci de ani,de când am citit
romanul excelent al lui Frantz Werfel : ,,Patruzeci de zile pe Musa
Dag,,nu am mai avut ocazia să reântălnesc  vreo altă pagină scrisă
despre poporul armean şi trista sa istorie.De aceea am hotărât să
răsfoiesc primele pagini din ,,Cartea şoaptelor,,şi...nu m-am oprit
decât la final.
Autorul volumului povesteşte despre trecutul poporului său . O
naraţiune lentă,fără patimă ,fără comentarii personale,dar însoţită
permanent de o umbră cenuşie de amărăciune . Evenimentele curg,chiar
dacă nu în ordine cronologică, iar cititorul le primeşte din gura unui
copil,care a auzit în familie ,de la cei doi bunici,de la unchi şi
mătuşi, vorbe adunate în întămplări cumplite şi povestite în taină
,şoptit,  despre un trecut îndepărtat sau mai apropiat , despre locuri
unde el,copilul, nu a călcat niciodată şi despre timpuri care s-au
consumat cu mult timp înainte de naşterea sa.
Aflăm prin intermerdiul băiatului despre momentele de groază prin care
au trecut armenii încă la începutul veacului XX, care au suferit un
adevărat holocaust din partea turcilor,dar nu numai atât.Scenele din
perioada evacuării în masă a miilor de armeni,scoşi cu forţa din
casele lor şi mânaţi  prin pustiităţi sub paza severă a armatei spre o
destinaţie necunoscută , cu scopul de a-i nimici pe drum ,fără hrană
şi apă,lăsaţi cu indiferenţă  pradă bandelor de curzi sau arabi, ca şi
miile de morţi căzuţi la marginea drumului ,de slăbiciune şi inaniţie,
iar apoi aruncaţi în gropi comune ,se transformă toate  în imagini de
coşmar . La fel ca şi povestirile despre pogromurile săvârşite în
cartierele armene din localităţile turceşti, măcelărirea bărbaţilor ,a
copiilor,violurile suferite de  femei,care se sinucideau din disperare
şi spaimă,trezesc groaza şi ura cititorului ,fără ca implicarea
autorului în acest sens să mai fie necesară.
Desigur ,masele de armeni destinate nimicirii prin mijloace barbare
,inumane , greu de înţeles nu sunt prezentate în carte ca o mulţime
amorfă,cenuşie.Autorul desprinde personaje
individualizate,relatându-ne soarta fiecăruia în mediul specific în
care evoluează,ca şi în momentul istoric şi locul geografic în care au
trăit.Astfel cunoaştem o mulţime de oameni şi soarta lor ,unii din
amintirile venite din vremuri îndepărtate şi repovestite de către
bunicul Garabet,sau găsite în jurnalul secret al acestuia, ori altele
despre destinul unor armeni care au reuşit să se salveze ,fugind din
Turcia cu vapoare care i-au adus în diferite colţuri din lume.Unii au
ajuns în portul Constanţa,iar de aici în diferite oraşe din
România,unde au rămas şi şi-au refăcut existenţa.Alţii au plecat mai
departe ,căutându-şi norocul prin alte zări,chiar şi în Armenia
sovietică prin anii 48-50.Cum a fost de pildă,unchiul Simon,care după
ani de suferinţă în ,,raiul comunist,,s-a întors înfrânt sufleteşte şi
fizic la Focşani ,în sânul familiei.
Întălnim şi scene tragice din perioada înfăptuirii colectivizării
agriculturii în România socialistă din anii 50 ,când pe baza
principiului ,,scopul scuză mijloacele,,s-a tras cu mitraliere şi
tunuri în mulţimea de ţărani ,,nesupuşi,,care se opuneau încă
presiunii de a preda statului singura lor avere--pământul .
Printre altele autorul povesteşte cum în vremurile  tulburi când s-au
ars cărţile ,,necorespunzătoare,,orânduirilor din ,,acel secol al
mirării şi al rătăcirilor,dar şi al absurdului,,totuşi nu s-au putut
distruge toate cărţile ,,pentru că oamenii au scris mai mult decât au
putut să uite,, . Iar mai târziu,prin anii 2005,când  oamenii s-au
eliberat de... ,,povara de a  vorbi în şoaptă,au simţit povara de a nu
şti ce să spună,tocmai pentru că nu ştiau ce să spună mai întâi,,.Nici
astăzi,în 2012 ,nu ştim ce să spunem şi nu vom ştii niciodată
,deoarece nu s-au născut cuvintele care să dea o explicaţie pentru
crimele inutile înfăptuite de oameni împotriva altor oameni , născute
dintr-o ură absurdă ,lipsită de  logică şi din păcate,fără sfârşit.
Căci tot ceea ce am citit în ,,Cartea şoaptelor,,nu s-a înfăptuit ca o
eroare întămplătoare  a istoriei ,ci a fost doar o repetare a altor
crime începute din momentul  ieşirii omului din Paradis şi care se vor
termina o dată cu dispariţia speciei umane.Şi acesta a fost unul
dintre motivele pentru care m-am apropiat cu teamă şi emoţie de cartea
domnuluiVarujan Voscganian : amintirile mele legate de tragediile
neamului meu ,începând cu măcelul evreilor din Ierusalimul
antic,continuând cu uciderea unei mulţimi de evrei în Spania de acum
500 de ani,ca şi alungarea celorlalţi în lumea largă,apoi pogromurile
sângeroase din Polonia,Ucraina,Rusia sau oriunde se găsea picior de
evreu,iar toate culminând cu Holocaustul săvârşit în evoluatul veac XX
prin exterminarea a şase milioane de evrei,evocându-se ,,găselniţa
soluţiei finale,,a problemei evreieşti. Iar acea coloană  de armeni
civili goniţi de către soldaţii turci spre moarte,mi-a trezit toate
amintirile primei mele copilării,smulse din subconştient ,despre
,,marşul,, spre Transnistria a mii şi mii de copii ca mine purtaţi în
braţele părinţilor,care nici nu au înţeles că bunicii lor au căzut la
marginea drumului murind din cauza oboselii şi dezhidratării.Aidoma
armenilor cu un veac  în urmă. Deoarece foarte mulţi ani am evitat
să-mi amintesc sau să scriu despre Holocaust,acuma m-am supus acestei
terapii dureroase ,poate şi utile, citind ,,Cartea şoaptelor,, Ca
să-mi contopesc sentimentele cu destinele dureroase ale omenirii.  Şi
să mă rog împreună cu toţi oamenii de bună credinţă ca ceea ce a
fost,să nu se mai repete niciodată .