Un om fericit
   
               Hedi S.Simon

Mai întâi de toate el s-a născut într-o zi frumoasă de 01.ianuarie,ceea ce era un bun început  şi  un eveniment special.Câţi oameni oare se nasc în acelaşi timp cu intrarea Anului Nou? Iar ziua aceea care a adus cu sine anul 1945 a fost cu adevărat minunată,însorită, parfumată de un aer curat ,de parcă se apropia primăvara.Aşa era toată dimineaţa, atunci când mama viitorului omuleţ pleca spre maternitate ,unde născu uşor şi fără probleme pe ,,prinţişorul ,,ei. Când i-a fost pus în braţe pentru prima oară,tânăra mamă i-a mângăiat capul acoperit cu un pufuleţ moale şi negru,exclamând : ,,oh,puişorul meu drag ,ce copil minunat am adus pe lume !Ce fericiţi vom fi noi amândoi,Puiule !
Deşi tatăl s-a prezentat a doua zi dimineaţa la Primăria oraşului ca să obţină un certificat de naştere pentru fiul său pe numele Daniel Singer,băiatul a fost strigat Puiu tot restul vieţii sale, Daniel fiind considerat doar un nume de împrumut pentru momentele oficiale .Domnul Max Segal era aspru apostrofat de către soţia sa,doamna Ella,atunci când încerca să-l cheme ,,la ordine,,pe fecioraşul său prea jucăuş,strigându-l : ,,Daniel,fii cuminte !,,Acest prenume fu rezervat doar dirigintei,directoarei liceului ,iar mai târziu profesorilor de la facultate. Aşa dar ,băiatul a crescut frumos,cam răsfăţat de mămica,dar fiind un copil inteligent,acest răsfăţ nu l-a înfluenţat în rău,se comporta politicos cu oamenii mari,primea note bune la toate obiectele ,iar la facultate a reuşit cu uşurinţă la examenul de admitere. Doar colegii de clasă mai râdeau uneori de el pentru că nu ieşea mai niciodată la joacă ca ,,să nu se obosească,,- nici la petrecerile organizate de băieţi nu se ducea şi chiar dacă uneori îşi făcea apariţia,după o oră apărea mama să-l cheme acasă sub diferite pretexte.Chiar şi atunci când Puiu devenise student, desigur cât mai aproape de casă-la Iaşi- au făcut un aranjament ca ,,familia,,să se întălnească în fiecare săptămână : fie că băiatul trăgea o fugă acasă,fie mama pleca să-l vadă,cu care ocazie îi ducea la Iaşi pachete cu mâncare,haine şi buneînţeles,mai stătea câte o zi-două după duminică,pentru ca să vadă câte un spectacol la Teatrul Naţional împreună cu Puiuţ.Asta îi dădea forţă ca să reziste mai uşor cele patru zile până la sfârşitul săptămânii,când putea să-şi revadă ,,copilul,,.
Şi aşa au trecut cei cinci ani de studii . Puiu a devenit un bărbat tânăr şi chipeş, foarte elegant în îmbrăcămintea aleasă cu bun gust de mama şi pe lângă asta şi un foarte bun inginer .Certificatul de absolvire cu cele mai bune calificative i-a adus şi o repartiţie pentru un post important la una din uzinele mari din capitală.Ella era disperată,nici nu-şi putea închipui cum va arăta viaţa ei departe de Puiu.Atunci l-a pus la treabă pe Max : cu plânsete şi vaiete,cu rugăminţi,ameninţări că se va îmbolnăvi,sau mai rău,va divorţa de el pentru a locui la Bucureşti împreună cu ,,băiatul,,-toate împreună l-au pus la grea încercare pe bietul om. Era veşnic pe drumuri în căutarea unor relaţii –vechi sau noi- care să-l ajute în găsirea unui servici pentru Daniel.
Până la urmă,după vreo lună de căutări disperate ,a găsit un post de inginer-şef la I.T.B.,adică la atelierul de reparaţii ale autobuzelor interurbane.Cu vestea asta a fericit-o pe Ella într-atât,încât i-a permis soţului ca el personal să-l sune pe Puiuţ seara,pentru a-i cere să-şi dea demisia şi să vină acasă.
- De ce să-l sun eu şi nu tu ? –se revoltă Max .Cine sunt eu ca să-i stric cariera, chiar dacă tot eu i-am găsit  acest post tâmpit , împins evident, de tine .Poftim telefonul,vorbeşte tu cu băieţelul tău pe care niciodată nu ai să-l laşi să se maturizeze.Hai,spune-i tu că ai nevoie de el ca să-ţi ducă ,,trena,,chiar dacă îşi sacrifică tinereţile.Eu am terminat cu de toate. Mi-am făcut datoria ca orice maur,acuma pot să şi plec ca tot maurul. Dacă te interesează unde plec,află că la spital plec.De două zile mă aşteaptă doctorul Hirsh cu o rezervă la secţia de cardiologie.Tu nu ai avut timp să observi că de câţiva ani sunt bolnav de inimă .
Max îşi luă o valijoară gata pregătită ,făcu un gest în semn de salut şi ieşi.Ella rămase tăcută ceva timp,cât i-a trebuit să-şi compună textul pentru discuţia cu Puiu.Îl sună de câteva ori,până ce îi răspunse abia după ora 9 seara. Începu cu un ropot de plâns,povestindu-i că tata este bolnav ,internat la spital,iar o biată femeie singură ca dânsa nu se mai poate descurca într-o situaţie grea ca asta.Dacă ar putea el să obţină un scurt concediu, să vadă de taică-său şi ,de ce nu,de amândoi....Urmă o clipă de tăcere,după care băiatul întrebă cu voce stinsă :
- Spune mamă ce vrei, să iau concediu,sau să dau cu piciorul unei cariere şi să mă întorc acasă ?Aşa-i că la asta te duce gândul ?
- Vreau să fim fericiţi împreună ca şi înainte.Vreau să te am sub ochii mei,să am grijă de tine,să nu umbli pe drumuri cu haimanalele,ca în seara asta până după ora 9.Ai înţeles ? Iar tatăl tău este într-adevăr la spital,bolnav,cardiac.S-a dat peste cap în ultimul timp ca să găsească pentru tine un servici onorabil de inginer-şef.De asta i s-a agravat boala,să ştii.!
- Am bănuit că ceva pui la cale...Să ştii că nu am umblat cu haimanale,pur şi simplu am fost la cinema cu o fată foarte drăguţă.Asta-i tot.Dar mie mi-e dat să fiu fericit numai cu ...mama. Noapte bună.
În dimineaţa următoare Ella ieşi foarte devreme din casă,îndreptându-se către spital. Trebuia să fie alături de Max,doar era soţul ei ! A aşteptat  lângă poartă ceva timp , până ce s-a făcut ora 8,pentru că portarul nu i-a permis să intre fără aprobarea  doctorului Hirsh.Când şi acesta a sosit,au intrat împreună ,iar doctorul a condus-o până la etajul întâi ,unde Max ocupa rezerva nr.3.
- Peste o jumătate de ceas voi veni cu tot colectivul secţiei pentru vizita de dimineaţă.Până atunci intră să-l vezi mai întâi tu.
Erau prieteni cu familia Hirsh,deseori se întălneau la o partidă de remi sau chiar de pocker.Jucau amical,fără bani sau numai pe mărunţiş ,ca să fie jocul mai interesant. Altfel ce puteau face oamenii într-un oraş mic,mai ales în serile lungi de iarnă.? Acuma Ella era supărată pe doctor că nu a avertizat-o mai de mult în legătură cu suferinţa lui Max.Avea dreptul să ştie, şi-a câştigat acest drept în 30 de ani de căsnicie ! Oare nu ea trebuia să fie informată prima despre boala soţului , ca să-l îngrijească ? De necaz i se umplură ochii cu lacrimi ,într-atât că nici nu observă cât de palid şi sleit părea Max.Acesta însă o văzu pe soţia sa înlăcrimată şi îi veni un gând năstruşnic ,aşa ,deodată : ,,este posibil ca femeia asta să fi avut un dram de sentiment şi pentru mine ?Iată,îi vorbeşte şi frumos,cu duioşie  :
- Se poate,dragule,să nu-mi povesteşti tu mie că te-ai îmbolnăvit ,cine sunt eu,o străină ?Timp de 30 de ani ţi-am fost o soţie credincioasă ,iar în tot acest timp ne-am înţeles perfect în toate !Iar acuma...
Ellei i se făcu milă de propria ei persoană neândreptăţită şi pentru asta izbucni în plâns.Max respira greu,tot mai greu,totuşi l-au impresionat lacrimile femeii şi a reuşit să-i spună :- ,,iartă-mă,dragă !,,Atât,mai mult nici nu reuşi să vorbească,totuşi cu această formulă era obişnuit de foarte mult timp.Mai ales că acest,,iartă-mă dragă,,era deseori foarte util în stingerea conflictelor dintre ei .Şi de data asta Ella s-a calmat brusc ,pe urmă s-a apropiat de pat,a aranjat perna într-o poziţie mai ridicată şi i-a dat lui Max apă proaspătă ,pe care a putut s-o bea stând aproape aşezat.
-E mai bine aşa ? întrebă ea,aproape de urechea bărbatului.El închise ochii ,iar ceva mai târziu se strădui să-i şoptească ceva greu de desluşit ,dar până la urmă ea înţelese :-,,nu pot respira.,,Atunci Ella deschise uşa şi strigă cât putu ea de tare : -,,Doctor Hirsh,repede,veniţi repede! –Este o problemă,pacientul nu poate să respire,ajutor !
Au venit fugind o grămadă de persoane,medici,asistenţi,surori.Pe ea au scos-o din încăpere ,a stat cât a stat lângă uşă ,iar apoi s-a aşezat pe cel mai apropiat dintre scaune,ca să oprească  cu întrebări pe toţi cei care ieşeau sau intrau .Dar nimeni nu o luă în seamă.După o oră , care părea a fi  o veşnicie,doctorul Hirsh se aşeză lângă ea şi îi mângâie mâna.Femeia tresări :- ce se întâmplă,Hirsh, e mai bine,l-aţi restabilit ?
- ...Nu tocmai.Adică am întârziat.L-am pierdut.
- Pe cine,pe Max ? Cum aşa l-aţi pierdut,unde ?Nu înţeleg,vorbeşte clar cu mine ! se răsti Ella la medic.
- Trebuie să fii tare şi calmă.Bun,e uşor de zis,dar realitatea este asta,Max Singer,prietenul meu ,a murit.Tu mă auzi,înţelegi ce-ţi spun ?De ce a murit ?Fiindcă în timpul nopţii s-a produs o embolie,adică un cheag de sânge i-a astupat vasele de sânge care alimentează inima.El nu a sunat după ajutor,părea că doarme liniştit.Asta-i tot,Ella.Eu mă voi ocupa de toate formalităţile ,dar înainte de toate te voi conduce pe tine acasă.
- Cum aşa,singură,fără el ?
- Am să-ţi explic pe drum mai pe larg .Hai să mergem !
........................................................................................................................................................................
Daniel a ajuns la timp ca să-şi conducă tatăl pe ultimul drum.Pe urmă a rămas acasă în cele şapte zile de doliu.După aceea nu a ştiut cum să procedeze cu mama ,care plângea fără întrerupere.S-a gândit că nu o poate lăsa în situaţia în care se afla acum şi a comunicat la servici că cere un concediu fără plată pentru trei luni.În acest timp mama l-a dus să-i arate locul de muncă pe care i l-a găsit taică-său în ultimile zile de viaţă.Apoi  el a mai  mers de câteva ori singur,să vadă ce ar avea de lucrat acolo şi a constatat nu e nimic rău la munca aceea.În continuare au început să-i plătească un salar, şi unul destul de bun. Cu timpul s-a obişnuit ,a demisionat la uzina din Bucureşti şi nu a mai plecat nicăieri,a rămas acasă,cu mama.Acuma erau fericiţi împreună,exact cum şi-a dorit ea dintotdeauna. Sau cel puţin ea s-a autoconvins că aşa stau lucrurile , căci ei îi era bine.
Puiu   mai încerca să intre  din când în când la nişte prieteni din vecini,unde se adunau oameni tineri ,amuzanţi  : râdeau de orice,dansau uneori, ,ascultau muzică modernă ,într-un cuvânt el se simţea bine în societatea lor .Dar nu stătea mai mult de o oră ca să n-o necăjească pe mama care era singură în casă. Dacă uneori uita să se uite la ceas fiindcă  era tare plăcut între prieteni, mama apărea la fereastra deschisă şi îl striga : - ,,Puiuţ,nu mai vii acasă ?E târziu,te aştept cu cina şi mi-e foame.,,Atunci Daniel sărea în picioare,îi saluta pe toţi în mare grabă şi ieşea, ca să treacă   străduţa unde îl aştepta  casa de vis-a-vis  cu portiţa  larg deschisă , semn că este aşteptat cu nerăbdare .
Cu timpul prietenii erau tot mai puţini,de fiecare dată mai dispărea câte unul,deoarece îşi făceau un rost pe alte meleaguri : unii s-au mutat la Suceava, alţii au găsit locuri de muncă în oraşe şi mai îndepărtate ,rămânând  acolo definitiv ,după ce îşi găseau şi o pereche pentru viaţă.
Într-o bună zi Daniel s-a văzut singur .Adică nu chiar singur, era împreună cu mama. Când veneau sărbătorile de toamnă,de Roş Haşana şi Yom Kipur ,Ella mergea la Templu împreună cu Puiuţul ei,foarte mândră să spună doamnelor lângă care stătea în timpul rugăciunii : ,,M-a însoţit fiul meu ,ca deobicei. Aruncaţi o privire către rândul întâi la parter şi îl veţi vedea şezând pe fotoliul tatălui său,domnul contabil - şef  Max Singer,Cel de Sus să-i lumineze veşnicia ,că a fost un om tare bun şi un tată minunat.Oh ,cât îmi lipseşte !,,
În serile de vară ieşeau amândoi la o plimbare în parc sau duminicile vedeau câte un film la cinematograful oraşului.Acasă aveau un televizor modern şi un calculator nou,pe care Daniel îl folosea deseori ca să scrie articole pentru ziarul local.Cu timpul el a devenit o persoană foarte apreciată în orăşel,iar viaţa i s-a aranjat în bine.Sau ,,obişnuinţa s-a transformat în a doua natură,, . S-ar putea spune că rutina , plus răsfăţul confortabil de acasă s-a echivalat de-a-lungul timpului cu acea ,,fericire,,promisă de mama.Până în ziua când mama l-a părăsit ,alăturându-se soţului ei în eternitate .Din acel moment Daniel a simţit vidul din jur,pustiul din casa goală,lipsa unei familii,singurătatea.În anii care au urmat el ieşea în oraş ca să schimbe câteva vorbe cu oamenii,ori lucra multe ore peste program unde lucrătorii îl respectau ,unii chiar îl  iubeau. Într-una din zile s-a uitat mai cu atenţie la calendar :  arăta 01.ianuarie 2005.Daniel-Puiu Segal împlinea 60 de ani .Nici el nu ştia de ce l-a impresionat atât faptul că era ziua sa de naştere.Tocmai pentru că ajunsese la pefixul ,,6,,a rămas mult timp pe gânduri.Pe măsură ce treceau zilele  se gândea tot mai mult la trecut . Ce a realizat el în 60 de ani,când şi pentru ce a trecut acest timp ?-se întreba tot mai des  . Dar de fapt nu avea amintiri din trecut. În viaţa sa nu s-a petrecut nimic.A uitat şi numele acelei fete drăguţe cu care a ieşit o singură dată la cinema în scurta sa perioadă bucureşteană.- ,,Oare aş recunoaşte fata aceea dacă mi-ar apărea în cale ?-se întrebă Puiu.-Probabil că nu.Astăzi este o doamnă de 60 de ani,poate o bunică-
pensionară.Dar peste puţini ani şi eu voi ieşi la pensie !.Doamne,ce mă voi face atunci,singur în casă,fără o ocupaţie,fără oameni în jur ?,,Ultimul gând îl cutremură într-atât , încât simţi un junghi în inimă,de parcă ar fi fost străpunsă de o sabie.Întinse mâna după telefon ca s-o sune pe Silvia,colega de liceu şi vecina care s-a mutat la Suceava cu mult timp în urmă.Vorbeau deseori la telefon,fie ca să se felicite cu ocazia sărbătorilor sau a zilelor de naştere,fie ca să-i ceară sfaturi legate de nişte hotărâri domestice.De când mama nu mai era ,avea nevoie de cineva care să-l sfătuiască cu ce să se îmbrace,ce să-şi cumpere sau cum să gătească un prânz de şabat.Silvia era acum persoana cea mai apropiată şi importantă pentru el .Din păcate,tocmai în acel moment ea nu era acasă,iar telefonul suna în gol.Păcat !Avea atâta nevoie tocmai atunci să schimbe cu ea câteva vorbe.Mai ales că junghiul din inimă se repeta tot mai des...tot mai des..,,-,,Se înteţesc durerile înainte de naştere,pot să pornesc spre maternitate,,îşi zise Daniel zâmbind larg pentru sine însuşi,,.Până ce a alunecat încet de pe scaun ,trăgând telefonul după el.A rămas culcat într-o poziţie nefirească , dar cu zâmbetul încremenit pe faţă .Aşa a rămas chircit în spatele biroului mai mult de o oră,până ce Silvia a intrat în casă .Venise din Suceava special ca să-l felicite pe Daniel de ziua lui ; când a sunat-o,ea era deja pe drum.Silvia a şofat cu prudenţă ca deobicei ,mai ales astăzi ,când şoseaua a prins polei. Normal,doar era o zi de iarnă -01.ianuarie-,nici nu se putea  altfel.
Din prima privire Silvia a înţeles situaţia ; a sunat ambulanţa, a anunţat pe ceilalţi colegi din Suceava şi numai atunci şi-a permis să-şi ia  timp ca să plângă. Era tristă,foarte tristă.Şi total nedumerită.Abia aseară l-a auzit la telefon.De ce aşa de repede ,ce valorează viaţa unui om ?
Doctorul care a scris certificatul de deces a văzut-o plângând.
-Sunteţi o rudă ?o întrebă el cu respect.Fără a aştepta un răspuns,el  continuă :-Puteţi cel puţin să vă consolidaţi cu gândul că acest domn a murit ca un om fericit.Fără dureri,fără chinuri,fără tratamente epuizante. Pur şi simplu a spus ,,unu,doi trei,,şi a părăsit lumea noastră.Poate a schimbat-o cu una mai bună. Să vă gândiţi la asta în loc să plângeţi.Da,da,a fost un om fericit.
Silvia s-a strâmbat după ce doctorul a părăsit casa : ,,Da,da,eu ştiu cel mai bine cât de fericit a fost acest domn !

O vizită de zile mari

                                  Hedi S.Simon

Acum zece minute şi-a luat zborul avionul prezidenţial al Statelor Unite ale Americii ,având la bord un oaspete deosebit care ne-a onorat în ultimele trei zile cu o vizită ,,de zile mari,,-domnul Preşedinte Barac Obama. A venit la noi nu în prima sa cadenţă şi nu înaintea alegerilor pentru a doua .Vreau să cred că de data asta ne-a călcat pragul un prieten ,la fel cum s-a despărţit de noi ca un prieten ,reuşind în cele trei zile să  cucerească inimile israelienilor  cu sinceritatea şi carisma sa.
Se va vorbi şi scrie mult timp despre această întălnire dintre un preşedinte american cu poporul israelian.Comentatorii ,analiştii politici,reporterii de la posturile de televiziune autohtonă şi străine nu vor înceta încă mult timp de acum înainte să comenteze evenimentul.Deoarece mai toţi concetăţenii mei au urmărit ca şi mine întregul program al vizitei,nu intenţionez să repet ceea ce ştiu şi alţii,ceea ce a urmărit cu emoţie întreaga ţară.Am de adăugat doar impresiile ,părerile şi emoţiile mele personale.
Înainte de orice Barak Obama se impune ca o personalitate deosebită.Mă gândesc în primul rând la condiţiile speciale în care a crescut tineretul american prin anii 60-70 ,sau chiar mai târziu,în vâltoarea unor puternice mişcări pentru eliberarea de persecuţii rasiale,pentru dreptul la şanse egale la educaţie ,trecând peste ,,linia neagră a sărăciei,,şi a discriminărilor de orice natură.În asemenea vremuri s-au evidenţiat în ciuda tuturor greutăţilor tinerii cei mai dotaţi ,reuşind să se ridice prin învăţătură până la cele mai înalte culmi în societate.Desigur de atunci până astăzi multe lucruri s-au schimbat în America în bine.Şi totuşi atunci ,un om tânăr de origine afro-americană şi de condiţie socio-economică sub-mijlocie, care ajunge prin forţe proprii,datorită inteligenţei,puterii de muncă,ca şi a unei personalităţi carismatice de excepţie, să devină senator şi apoi Preşedintele S.U.A, primul preşedinte de culoare într-un stat-continent,unde sistemul capitalist şi rămăşiţele rasismului mai persistă în conştiinţa multor cetăţeni, el merită respectul şi admiraţia lumii. Am spus toate acestea în mod sincer şi cu toată seriozitatea.Cu atât mai mult cu cât în cele trei zile l-am văzut ,,pe viu,,urmărindu-i toate mişcările din curiozitate,dar şi cu simpatie ,din clipa în care a coborât din avion cu un zâmbet larg ,adevărat, până în clipa despărţirii ,când strângerile de mână şi îmbrăţişările au dovedit că nu s-a dezis de bunele intenţii cu care a venit la noi ,ducând cu el impresii şi emoţii speciale.
Ştiu desigur că preşedintele Obama este pregătit să răspundă la orice întrebare,că este un om puternic,îşi calculează fiecare minut din programul zilnic,fiecare cuvânt şi mişcare,se pregăteşte până la orice amânunt atunci când efectuează o vizită, dar mai ales în anii de preşedenţie a învăţat să fie un bun diplomat.Dar toate acestea nu mă împiedică să recunosc ,,omul,, din spatele diplomatului şi a politiceanului.Am cunoscut un om înţelept,cald,emotiv.
Atât în relaţiile cu preşedintele Shimon Peres pe care dl.Obama îl respectă cu adevărat, sau la întălnirile cu acei copii care au cântat pentru el în câteva limbi,când a dat dovadă de gingăşie sufletească cum numai un părinte are faţă de copii fără legătură cu funcţia sa în viaţa publică,dar în mod special am văzut un om sensibil la suferinţele semenilor în timpul vizitei la mormântul lui Iţhak Rabin şi mai ales la vizitarea muzeului Holocaustului.Deşi era la a treia vizită efectuată de-a-lungul anilor în muzeul Yad va Shem,preşedintele Barak a fost la fel de emoţionat văzând din nou urmele barbariilor suferite de poporul evreu în Cel de-al Doilea Război Mondial.S-a văzut cât l-au impresionat amintirile Rabinului Lau din acele timpuri,când el personal ,un copil orfan originar din Ungaria ,şi-a amintit de ultimile zile din lagărul de concentrare,care a fost eliberat de către armata americană.
După scurta vizită petrecută în mijlocul israelienilor,Preşedintele Barak Obama a putut vorbi despre tot ce leagă popoarele noastre,american şi evreu,începând cu trecutul,cu istoria şi greutăţile de a învinge  descriminările rasiale,lupta pentru omogenizarea şi consolidarea naţiunii,ca şi aspiraţiile pentru un viitor fericit.

Când Nurit vorbeşte...

                                Hedi S.Simon

Într-o singură clipă s-a creat o învălmăşală de nedescris în întreaga maternitate : toţi medicii şi asistentele lor s-au îngrămădit în salonul nr.4 ,lăsându-şi treburile importante de o parte.Numai personalul medical din sala de naşteri rămase pe loc ,neputând să-şi părăsească pacientele în acele momente.  Dar fiecare îşi dorea să fie schimbat de careva dintre colegi pentru a putea ieşi ca să afle amânunte despre cele întâmplate în ultima jumătate de oră. Se zvonea în tot spitalul că o pacientă a făcut o încercare de sinucidere,aruncându-se de la fereastră. Doar că de la etajul întâi a căzut pe nişte pături groase scoase pentru aerisire,care au amortizat căderea ,deci pacienta nu a murit şi nu s-a ales cu nici o fractură,numai cu o entorsă la încheietura umărului drept şi câteva zgârieturi .Asta e tot ce au constatat medicii care au venit în mare grabă spre  salonul unde lehuzele se odihneau 2-3 zile după naştere.Trecând peste  primele clipe de emoţii ,i s-au dat îngrijirile necesare pacientei iar  apoi s-a făcut linişte.Personalul s-a întors la treburile nu mai puţin urgente care aşteptau,s-a discutat cât s-a discutat despre întâmplarea cu pricina,iar până seara lucrurile s-au liniştit. Când a venit schimbul de noapte nimeni nu mai avea timp să povestească despre evenimentul petrecut dimineaţa,aşa că a doua zi totul era uitat.Doar şeful secţiei ,profesorul Ioav Şachor,după câteva încercări  nereuşite de a încropi o conversaţie cu tânăra femeie care tăcea cu încăpâţănare,a notat pe fişa ei diagnosticul : traumatism postnatal ,ca şi recomandarea să fie chemat un neurolog în scopul stabilirii unui tratament. În acest timp pacienta dormea ajutată de sedative ,sau se prefăcea că doarme ,ca să evite orice contact cu oamenii din jur.Pe scurt,pacienta Nurit Harari refuza să vorbească .Nici cu mama ei,care stătea pe un scaun lângă patul fiicei,frecându-şi mâinile în timp ce şoptea câte o rugăciune .Soţul lui Nurit a venit la spital o singură dată,iar după ce i s-a povestit despre tentativa  ei de sinucidere ,a încetat să mai vină.Nurit nici nu dorea să-l vadă şi în clipele de trezie privea pe furiş şi cu spaimă în direcţia uşii , unde l-a zărit  stând cu ceva timp în urmă ,să fi fost o zi sau cinci,ea nu-şi dădea seama.După cum a pierdut ritmul trecerii timpului ,tot aşa amesteca zilele cu nopţile ,trăind între somn şi trezie.
Când era trează Nurit,întoarsă cu faţa la perete ,încerca să nu accepte pe nimeni în singurătatea ei : se gândea la copilărie. O obseda acel  moment din trecut  când mama ei a intrat în casă ,ţinând de mână o fetiţă de vreo 3-4 ani,pe care i-a prezentat-o ei ca fiind ,,noua ei surioară,,-Tova.Au trecut ceva ani de atunci !
-,,Să ai grijă de ea şi s-o iubeşti,,a spus mama.Nurit era mai mare,împlinise deja 7 ani,mergea la şcoală în clasa a doua,avea deja prietene,or,copiliţa asta îi strica programul.Plus că o lipsea şi de o parte din atenţia părinţilor ,ceea ce pe atunci era neplăcut sau chiar dureros.Mai târziu,o dată cu trecerea anilor,treaba asta cu atenţia o deranja mai puţin. Din contra,îi dădea ei mai multă libertate ca să-şi folosească timpul după plac.În schimb a început s-o preocupe o întrebare la care ea,ca fetiţă de 12 ani,nu găsea răspuns : de unde a răsărit aşa deodată Tova la vârsta de 3 ani,când ea ştia deja că întotdeauna copiii noi născuţi sunt foarte mici ,încă nu vorbesc,încă nu umblă,pe scurt,ei se formează undeva în burta mamei şi nu apar de niciunde ca surioara ei. Aşa dar ,într-una din zilele de vineri,când o ajuta pe mama la curăţenie şi gătit, Nurit şi-a luat inima în dinţi şi a pus toate întrebările care o munceau în ultimul timp.Maică-sa a măsurat-o  gânditoare, ajungând la concluzia că fata este destul de mare ca să ştie adevărul.În timp ce punea la fiert peştele în sosul gros şi bine condimentat ,i-a întins fetei pe vârful lingurii puţin din conţinutul picant ca să guste,iar după ce fata şi-a exprimat aprecierea cu obişnuitul ,,iami !,,ea a spus  pe un ton calm,ca şi cum vorbea în continuare despre gustul mâncării :- ,,am înţeles ce vrei să ştii, dar răspunsul e simplu. Nu am născut-o eu pe Tova la maternitate ,ci am luat-o de suflet de la un orfelinat. La fel ca şi pe tine, doar că tu erai mult mai mică, pe tine te-am primit în prima săptămână de viaţă ,ca un dar preţios de la Cel de Sus.Ca să înţelegi,eu v-am crescut cu dragoste ,deci eu sunt mama voastră, la fel şi tata.Chiar dacă nu a fost uşor,că noi suntem oameni săraci,dar ne-a ajutat Domnul să muncim amândoi  pentru ca vouă să nu vă lipsească nimic.Acuma cred că ai înţeles,nu-i aşa ?,, Nurit a zâmbit timid ,mişcând capul afirmativ.Ea a înţeles că din acel moment a devenit o străină adusă în această casă din mila unor oameni cumsecade care au muncit pentru ea. Partea cu dragostea părintească nu i-a intrat în cap.Dacă aşa ceva ar exista cu adevărat ,atunci unde este mama aceea care i-a dat naştere ?A părăsit-o după numai o săptămână după ce a născut-o fiindcă a iubit-o prea tare ? Nu i-a păsat s-o lase pe mâini străine ?Probabil că nu are idee ce s-a ales de fata ei,nici nu o cunoaşte pe Liza ,femeia bună care a crescut-o.
Din acel moment Nurit nu mai putea să o numească ,,mamă,,pe Liza decât atunci când i se adresa direct,ceea ce i se întâmpla tot mai rar.Fata s-a închis în sine,vorbea tot mai puţin cu oamenii din jur,dar tot mai des cu sine însăşi.În gând îşi spunea că Liza este bună,că îi e dragă ,chiar dacă nu e mama ei.Iar ea,Nurit,va trebui cât mai curând s-o despovăreze de griji ,să-şi găsească de lucru imediat după terminarea şcolii,dacă va fi posibil undeva departe de casă,în alt oraş.Destul a stat pe capul acestor oameni ! Şi astfel au ajuns la ora despărţirii. Nu însă cum şi-ar fi dorit ea, să-şi găsească un servici undeva mai departe de casă ,ci cu totul altfel decât şi-a propus.
Într-o zi de şabat Rafi s-a întors de la synagogă foarte bine dispus. Liza a clipit în direcţia fetelor,şoptind astfel ca s-o audă numai ele : ,,tatăl vostru a băut precis vreo două-trei păhărele după rugăciune. Cine ştie ce sindrofie o fi fost azi, o bar-mizva sau sărbătorirea unui mire....O să vedem acuşi că nici foame nu-i este,până la urmă vom prânzi singure.,,
Numai că de data asta nu a ghicit.Rafi a chemat-o în dormitor ca să vorbească cu ea nişte secrete.În acel şabat familia  s-a aşezat la masă cu întârziere.Când au ajuns la desert-un kugel apetisant făcut din tăieţei îndulciţi cu miere şi fructe- Liza a atras atenţia fetelor să asculte ce are tata să le povestească despre veştile bune pe care le-a adus de la synagogă. Nimeni nu s-a mai atins de kugel, curiozitatea era mai mare decât pofta de mâncare.
- Ei bine,începu Rafi să povestească,ceea ce s-a întâmplat azi trebuie să aflaţi şi voi. Mai ales voi ,fetelor!...Deci aşa, după rugăciune ,tocmai mă pregăteam de plecare,cine credeţi că mă opreşte  ? Nu altul decât rabinul nostru, care mă roagă să mai rămân puţin ca să schimbăm o vorbă.Ne-am aşezat amândoi în rândul din faţă ,singuri amândoi  la o vorbă. Nu am înţeles de ce a căzut atâta cinste pe mine,eu un om simplu fără prea multă carte,ca să stau la o vorbă eu cu rabinul synagogii.Dar el şi-a dat seama că sunt curios şi emoţionat totodată.De aceea m-a luat repede : -,,Să mă ierţi reb Rafael că te reţin tocmai acuma,când ţi-o fi foame şi eşti aşteptat la masa de Şabat.De aceea voi fi scurt.Un enoriaş de-al nostru,om de treabă şi cinstit,m-a rugat să vorbesc cu tine în numele lui.Zicea că ai două fete,iar cea mare a terminat şcoala ,deci e tocmai bună de măritat.Or el,are un băiat la vârsta când trebuia însurat mai de mult,dar era ocupat cu învăţatura la o Ieşiva bună. Adică nu a terminat încă învăţătura,că evreul învaţă cât trăieşte,numai că şi viaţa de familie trebuie respectată.Aşa că s-au gândit la tine.Ei,ce zici ?,,Eu m-am speriat mai întâi,că nu m-am gândit încă la asta.Pe urmă m-am bălbâit,fiindcă nu ştiam ce să spun ca să nu se supere,Doamne fereşte,rabinul pe mine.Totuşi n-am avut încotro,iar până la urmă am încropit un răspuns : ,,Să-mi fie cu iertare Rabi,m-ai luat pe neaşteptate,am zis.Fetele mele sunt mici,nu ne-am gândit încă la măritiş. Şi apoi,trebuie să mărturisesc cinstit că nu avem zestre pentru ele,suntem oameni muncitori,dar săraci.Nici nu mi-aţi spus ce pretenţii ar avea ...cuscrul...cine o fi el.,,
- Îţi spun eu cine este...hazanul nostru,reb Moşe Melamed,o ştii şi pe soţia sa care lucrează la Banca Mizrachi ,dacă ai treabă pe acolo.Oameni aşezaţi,cuminţi,destul de înstăriţi.Ei nu vor zestre de la tine,îşi doresc doar o fată bună pentru băiatul lor,destul de tânără ca să-i bucure  la bătrâneţe cu mulţi nepoţi.Aşa dar,ce zici ?
- Zic că vreau mai întâi să mă sfătuiesc cu Liza,nevastă-mea,şi bineînţeles să aud şi ce vrea fiică-mea cea mai mare .Sigur că noi suntem oameni cu frica lui Dumnezeu şi respectăm obiceiurile din străbuni.Totuşi trăim vremuri noi,e bine să ascult şi de vrerea fetei,că şi ea e suflet de om,nu-i aşa,Rabi ?
- Bine,bine,cum spui tu...Gândiţi-vă ,aveţi tot dreptul să nu luaţi hotărâri pripite.Cum o să vreţi voi,aşa să fie şi să fie numai bine.!
După asta rabinul s-a ridicat,ne-am strâns mâna şi a rămas să mai vorbim atunci când va fi un răspuns. Ei,acuma haideţi să gustăm din kugel că simt miros de scorţişoară şi mi-e poftă să muşc.Despre treburi serioase,mai avem tot timpul să vorbim.
Nurit simţi atunci cât îl iubeşte pe tatăl acesta ,singurul tată pe care îl are.Ce bun este ,cum s-a gândit la vrerea ei înainte de a da un răspuns nechibzuit.!...Nu au mai vorbit în acea zi depre subiectul cu pricina .Nurit continuă să citească paginile de ziar cu anunţuri de servici,Tova o urmărea curioasă,încercând să ghicească ce o să facă până la urmă sora ei.Mama aruncă doar o vorbă-două despre ce oameni de treabă trebuie să fie părinţii unui băiat care nu au niciun fel de pretenţii materiale de la familia miresei ,iar tata replică ,,să fie mulţumiţi părinţii mirelui dacă găsesc o fată cuminte ,cu şcoală,dar mai ales tânără –abia trecută de 17 ani- care o să-i facă fericiţi cu o mulţime de nepoţi,,Nurit continuă să tacă,dar în gând se şi vedea fabrică de nepoţi ; oare tatăl acestor nepoţi cum este,oare cum arată ,câţi ani are,despre el nu vine vorba ?
A treia zi ,în timp ce luau masa de seară în familie,tata o întrebă dacă s-a mai gândit despre problema cu şiduch-ul propus de rabin.Nurit înghiţi o gură de ceai ,după care zise .,,da,m-am gândit,dar nu ştiu la cine să mă gândesc.Cu cine de fapt trebuie să mă mărit ?Rabinul a rostit un singur cuvânt despre mire ?După o lungă tăcere,când toţi cei prezenţi continuau să mănânce cu ochii în farfurie,Rafi o împinse pe a sa din faţa nasului,îşi îndreptă spatele şi îi răspunse cu o voce blândă :-Tu ai tot dreptul să pui astfel de întrebări ,ai şi dreptul să refuzi.Adevărat că rabinul nu a amintit despre mire,decât că este ocupat cu studiile,deci e om învăţat.Eu însă m-am interesat pe căile mele despre familie şi despre băiat.Aşadar, familia e besseder din toate punctele de vedere.Despre mire se ştie că a trecut de 35 cam de multişor,deci e băiat copt,cu nasul în cărţi.Părerea mea este următoarea : omul e mult prea în vârstă pentru tine şi prea ocupat cu studiile.Asta e un aspect.Celălalt aspect ar fi că la vârsta asta un bărbat ştie să se poarte bine cu o femeie,să aprecieze tinereţea ei,şi de ocupat ce e,nu se amestecă în treburile casei,aşa că ai avea libertatea să-ţi conduci familia în bunăstare şi liberă de ochii unui bărbat care numără fasolele în oală.Acuma tu vei lua hotărârea până sâmbătă.Dacă nu vrei,nu trebuie.Am să mai găsesc eu ceva de lucru ca să punem de o parte nişte bani pentru voi,fetelor,şi căsătoria poate să mai aştepte.Nici la 20 de ani o fată încă nu e bătrână.
Nurit a fost impresionată de spusele tatălui ei.Care de fapt nu era tatăl adevărat şi nu îi datora chiar atât de mult,să mai muncească pentru ea în câteva locuri,s-o lase pe ea să aleagă,să ia hotărâri...Vineri seara ea a anunţat părinţii că tata poate să dea răspuns rabinului despre acordul ei de a se mărita cu fiul hazanului.Cum se numeşte viitorul... Iacob ? Bine,fie şi Iacob.Fie,fie...Nurit adormi cu aceste gânduri.De data asta fără medicament.A scuipat pastila,s-a săturat de dormit prea mult.I-ar prinde bine să-şi limpezească creierul.

Când se trezi peste câteva ore-sau poate a doua zi-Nurit văzu că scaunul mamei era ocupat de un bărbat pe care nu l-a mai văzut pe acolo.Purta ochelari cu ramă groasă,neagră care îi dădeau o înfăţişare de savant.Şi de om blând, calm,flegmatic.Ce ştie ea de fapt despre oameni ?Un străin şi atât.În timp ce tânăra femeie îl cercetă pe străin,el avu destul timp să-i studieze reacţiile.La un moment dat  el vorbi cu o voce domoală,care se potrivea cu înfăţişarea sa ,aşa cum îl văzu Nurit în momentul trezirii. Împreună cu vorbele i se lumină şi faţa de un zâmbet plăcut,iar toată imaginea din închipuirea femeii se schimbă.Acum i se păru simpatic şi mult mai puţin străin.
- E timpul să facem cunoştinţă. Mă cheamă Arie Weisselberg, sunt medicul neurolog al spitalului.Dacă vrei,mă poţi striga doctor Arie şi e destul.
Acum spune-mi tu cum te cheamă....De ce nu-mi răspunzi ? Eu aştept de mult timp ca să te trezeşti ,vreau să stăm de vorbă.Ar trebui să te prezinţi aşa cum am făcut-o şi eu.
- Nu sunt politicoasă ?întrebă Nurit pe neaşteptate.
- Nu,nu eşti.Dar nu sunt pedagog şi nu am venit pentru lecţii de bună purtare.Acuma eşti pacienta mea şi am datoria să te predau sănătoasă familiei tale.Pentru asta trebuie să mă ajuţi, să stai de vorbă cu mine.
Ochii mari ,de un albastru intens al femeii se măriră şi mai tare,îngroziţi.
- Nu,nu trebuie,nu vreau...nu mai vorbesc cu tine,doctor !
- Stai drăguţo,abia ai rostit două cuvinte după o săptămână de tăcere şi deja nu mai vorbeşti ?Ascultă, eu pot să te ajut,dacă mă faci să te înţeleg.
Cum ziceai că te cheamă ?
-Nu ziceam.Scrie pe undeva...Şi nu poţi să mă ajuţi.Nimeni nu mă poate ajuta .Doar dacă mor.Atunci scap de toate. Vrei să mă ajuţi ?
-Să te ajut să mori ?Sigur că pot...să mori sau să trăieşti. Dar în nici un caz nu fac nimic până ce nu înţeleg.Începem ?.....
   Deci,cum te cheamă ?
-Nurit Harari.
-Aici scrie Melamed ,de unde ai scos Harari ?
-E numele părinţilor mei.Aşa mă cheamă.
Doctorul o privi îndelung în adâncul ochilor înainte de a continua :
- Mi s-a spus că ai născut un copil,chiar aici,în spitalul acesta.Cu câteva zile în urmă te-a vizitat un bărbat cu care nu ai vorbit,însă el s-a interesat despre tine ta la profesorul Şachor,şeful secţiei,care i-a explicat situaţia ta din momentul respectiv.Ştii,atunci când ai...ameţit şi ai căzut în gol.Noroc că nu s-a întâmplat ceva mai grav,iar acuma eşti pe cale de însănătoşire.În curând te vom elibera din maternitate şi atunci...vei pleca acasă cu fetiţa ta pe care încă nu ai văzut-o.Ea a împlinit deja o săptămână,ar trebui să-i dai un nume...sper că te-ai gândit la un nume.
Nurit îi aruncă doctorului aceeaşi privire îngrozită ca înainte.Nu răspunse nimic despre numele fetiţei,doar întrebă:
-Unde ,,acasă,,?La care casă mă trimiteţi ?
- Normal,la casa unde locuieşti împreună cu soţul tău.
În loc de răspuns femeia scoase un ţipăt puternic semănând cu un ,,nuuuu,,prelungit ca un urlet de fiară rănită care nu avea nimic omenesc în el  ;era  doar un răcnet nearticulat care se amplifica din ce în ce ,semănând cu spaimă,disperare,strigăt după ajutor. Asta l-a descumpănit pentru o clipă pe doctorul Arie ,care numai la aşa ceva nu se aştepta.Pe urmă îşi reveni ,apucă mâinile femeii încercând s-o liniştească,dar în zadar,nu ajutau vorbele sale liniştitoare.Una dintre surorile care au intrat atrase de zgomotul neobişnuit din salon îi administră de urgenţă un calmant ,după care Nurit adormi pentru mai multe ore.Spre seară a vizitat-o din nou acelaşi neurolog,doctorul Arie.Îşi făcuse calculul că pacienta se va trezi din moment în moment.O găsi într-adevăr trează,dar ameţită încă de somn.Tocmai bine pentru o discuţie liniştită.
-Bună,Nurit, te simţi mai bine acuma ?Ştiu,tu retrăieşti un coşmar de care trebuie neapărat să scapi.Repet ,eu vreau şi pot să te ajut,dar am nevoie şi de colaborare din partea ta.
-Cum mă poţi tu ajuta pe mine ?întrebă ea cu o voce sleită.Hai,explică-mi .
-Aş putea să te ajut să te întorci în casa părinţilor şi nu  la soţul tău.Ai vrea asta ?
Nurit se lumină la faţă ,într-o clipă îi trecu şi mahmureala somnului artificial.
- Sigur că vreau !Doctore,crezi că e posibil să faci asta pentru mine ?Cu aşa o ,,Mizwa,,îţi vei câştiga veşnicia !!
- Nu e vorba de ,,mizwa,,drăguţo, doar tu să-mi povesteşti ce te apasă pe suflet,iar eu îmi voi face datoria.Dar vorbeşte o dată cu mine,altfel plec şi te las în voia soartei.Hai ,dă-i drumul !
Nurit privi cu îndoială spre medicul ei,care se schimbase mult de la prima vizită : nu mai era omul cel blând şi simpatic.Acuma părea enervat,sever,dur.În acest doctor Arie  ea avea mai multă încredere.Îşi acoperi ochii cu braţul drept şi începu să vorbească ,rămănând culcată în aceeaşi poziţie.Ea ştia că doctorul acesta nu scria nimic într-o fişă,ci doar asculta.Aparatul de înregistrare din buzunarul halatului alb Nurit nu l-a văzut niciodată.
Începu să vorbească ,iar pe măsură ce vorbea ,cuvintele curgeau tot mai coerent,ca o cascadă care nu se mai putea opri până ce apele ei se întâlneau cu râul care aştepta să le înghită.Acuma Nurit vorbea despre tot ce i s-a întâmplat în scurta ei viaţă : despre mama care a născut-o,dar a şi părăsit-o imediat după naştere,despre adevărata ei mamă Liza ,care a crescut-o ca pe propriul copil,cu dragoste şi sacrificii.Despre tatăl care muncea din zori până-n noapte ca să hrănească familia ; era hamal, şofer,negustor ambulant şi multe altele. Chiar şi Liza îngrijea oameni bătrâni ca să mai adauge la veniturile casei. De fapt au hotărât împreună să crească doi copii de suflet.De aceea s-au străduit amândoi să ne ţină la şcoală şi să nu ne lipsească nimic....
- Nu te opri din povestit,Nurit,tocmai ai ajuns la partea esenţială care mă interesează.Hai fetiţo,continuă,chiar dacă abia acuma vine greul.
- Da,până aici a fost uşor,am avut o copilărie normală,ca şi ceilalţi copii din şcoala mea.Nu era nimeni mai bogat,dar nu ni-e era nici foame,nici frig,nu am lipsit niciodată de la excursiile şcolare sau de la festigaluri.Liza plătea totul,îmi dădea chiar bani de buzunar.Tocmai de aceea nu am îndrăznit să-i dezamăgesc pe părinţii mei atunci când i s-a propus tatei o partidă pentru mine.Aveam numai 17 ani,terminasem liceul atunci şi aveam planuri pentru viitor : să fac servici militar sau civil, apoi să găsesc de lucru şi cu banii căştigaţi să învăţ o meserie.În orice caz am vrut să-i uşurez pe ai mei de povara de a mă întreţine.Tata însă a primit o cerere de căsătorie pentru mine,de la o familie cu stare,care nu pretindea nici  măcar zestre.Deşi mi s-a spus în repetate rânduri că eu sunt aceea care hotăreşte şi că am dreptul să refuz propunerea,eu am simţit profunda uşurare şi respect cu care tata se exprima despre nişte oameni care nu pretind zestre pentru viitoarea lor noră.Părinţii mei trebuiau să muncească din  greu încă ani de zile ca să adune zestre pentru două fete ...De aceea am acceptat măritişul cu un necunoscut,ca să nu-i mai împovărez pe ei.Poate că aş fi procedat altfel cu părinţii mei biologici,dar ei doi  m-au adoptat ,ca oameni buni ce erau,însă au făcut destul,a venit timpul să-i eliberez de o obligaţie .
- Prin urmare ,s-a făcut o nuntă modestă ,dar frumoasă,aşa cum trebuie.Pe Iacob,mirele meu,l-am cunoscut în ,,sâmbăta mirilor,,-cu trei zile înainte de cununie.A fost groaznic.Mi s-a părut mai bătrân ca tata Rafi,cu început de chelie şi burtă.M-au mutat în garsoniera lui din Bnei Brak.După nuntă el m-a dus ,,acasă,,-era trecut de miezul nopţii.Străinul cu care am intrat în dormitor mirosea a vin şi a carne cu usturoi.Spre dezamăgirea mea vinul nu l-a ameţit .Era destul de treaz ca să rupă de pe mine singura rochie frumoasă pe care am avut-o vreodată,apoi m-a împins cu piciorul spre pat,s-a trântit peste mine şi pur şi simplu m-a violat.Nici nu a observat că plâng,fiindcă imediat după...deja dormea,sforâind ca o locomotivă.Dimineaţa,abia reuşisem să aţipesc,am simţit că el mă scutură şi când am deschis ochii , era din nou peste mine.Şi tot aşa mă sfâşia pe dinăuntru mereu şi mereu în cele două zile cât a stat acasă în concediul de nuntă.A treia zi a plecat însfârşit la ieşiva.M-a anunţat că va veni pe la ora 9 seara,să fie masa pregătită ...şi eu la fel ,că abia am început să-i plac.Aşa au trecut aproape doi ani din viaţa mea,cu unele mici înrăutăţiri.Cu timpul îmi făcea şi reproşuri că nu gătesc bine,mă întreba pe ce cheltuiesc cei 3000 de şekeli pe care îi primeam la început de lună pentru întreţinerea casei.,,Nu cumva duceam banii lui la ,,sărăntocii ,,de părinţii mei ?Ăia care nici o zestre nu i-au dat pentru ca să ia de nevastă o acritură ca mine ?Când a zis ce a zis de părinţii mei nu am mai tăcut şi am sărit la el să-i răspund.Şi ce crezi ,doctore ?Mi-a tras o palmă de mi-a înroşit obrazul.Seara i-am întors spatele în pat,iar el m-a ciupit de m-a înveniţit,iar până la urmă iar m-a violat,chiar de două ori.M-a averizat că voi avea de-aface cu el dacă am să îndrăznesc să povestesc ,,lucruri din casă care ţin numai de soţ şi soţie,,Prin urmare,am tăcut.După ce am rămas gravidă,mi-a spus să am grijă să-i nasc un băiat,de parcă depindea de mine.Bun,acuma doctore poţi să-ţi faci o părere,ţi-am povestit destul ,chiar dacă nu totul.Şi faţă de doctor mi-e ruşine să spun tot.
- Aţi vorbit ceva săptămâna trecută când a venit în vizită,măcar după naştere ţi-a spus o vorbă bună ?
- Păi nu a intrat la mine.A stat lângă uşă,m-a privit cu reproş,că nu l-am ascultat şi  am născut o fată . De atunci nu a mai apărut.
...Doctor Arie,acuma vei putea să mă aperi de omul ăsta ?Adică doar atâta vreau,să mă trimiţi oriunde în altă parte,numai nu înapoi  la el .
--Totuşi ce se va întâmpla cu fetiţa ,dacă îţi vom găsi un loc undeva într-un cămin pentru femei în aceeaşi situaţie, ai să iei copila cu tine ?-
-Nu ! Sunt sigură că toată viaţa o să-mi amintească de el,de faţa lui ,de caracterul lui..Nu am să pot trăi cu umbra acestui om lângă mine .Vreau să-l uit,trebuie să-l uit doctore,altfel mă sinucid de-a-binelea.
Doctorul Arie era profund impresionat de mărturiile lui Nurit.Abia acum observă că faţa ei era scăldată în lacrimi.Nurit a vorbit însfârşit astăzi.Deocamdată era destul,trebuia s-o fi oprit mai de mult.Acuma ar fi vrut  s-o liniştească.
-Uite că s-a înserat,iar noi nu ne-am dat seama.Eu zic aşa,că ţi-ar prinde bine să te odihneşti .Desigur,după ce vei servi masa de seară.Precis  că noaptea asta vei dormi bine , iar mâine sper să te pot transfera la secţia mea.Eu am să te tratez şi voi avea grijă de tine.Vrei să sun la părinţii tăi,ai să le transmiţi ceva ?
-Nu prea multe.Doar că îi iubesc şi că le cer iertare pentru necazurile pe care le-au avut din cauza mea.

Încheiere.
Nurit a mai stat o lună de zile sub tratament în secţia doctorului Arie Weisselberg.Înainte de a ieşi din spital a primit o veste bună : Iacob a obţinut un divorţ urgentat de situaţia ,,tristă,,că nevasta era ,,nebună,,şi a încercat să se sinucidă.De aceea i s-a încredinţat lui copilul ,care nu putea fi crescut de o femeie bolnavă.Această veste a ajutat-o pe Nurit mai mult decât orice tratament medical.S-a întors în casa Lizei şi a lui Rafi ,bucuroşi s-o îngrijească.Cu timpul Nurit a început să-şi revină la normal,îşi făcea din nou planuri să găsească de lucru,să înveţe o meserie.Iacob s-a recăsătorit foarte repede după divorţ.Bărbaţii sunt obligaţi să cultive o viaţă de familie şi să aducă comunităţii mulţi copii.A doua soţie i-a născut deja doi copii în ultimii trei ani.Nu mai avea timp şi răbdare pentru Hava,fetiţa unei străine.Aşa dar,într-o bună zi,Iacob s-a înfiinţat la uşa Lizei cu o fetiţă de mână.I-a predat-o,spunând :,,Te rog să i-o dai lui Nurit, copila vrea la mama ei, şi nici eu nu am timp să mă ocup de ea,eu învăţ...,,! Acuma vecinii o întălnesc deseori pe Nurit la supermarket sau în parc împreună cu o fetiţă drăgălaşă care se ţine de ea ca o umbră şi o alintă mereu strigând-o ,,Ima,Imale !Îar faţa lui Nurit,se scaldă într-un zâmbet fericit,când o prezintă vecinilor : -Aceasta este fetiţa mea,Havale...!

O carte impresionantă

O carte impresionantă
        Hedi  S. Simon

Astăzi am terminat de citit ,,Cartea şoaptelor,,semnată de domnul
Varujan Voscganian .O carte impresionantă ,tristă şi
îngrijorătoare.Consider că am comis un act de curaj,citind
conştiincios,pagină după pagină acest volum de 521 de pagini.În nici
un caz nu intenţionez să scriu o recenzie a acestei cărţi dureroase ,
deoarece nu mă simt în stare să duc până la capăt o asemenea sarcină
.Din mai multe motive,pe care voi încerca să le explic,cel puţin
parţial în continuare.
La început a fost curiozitatea : de zeci de ani,de când am citit
romanul excelent al lui Frantz Werfel : ,,Patruzeci de zile pe Musa
Dag,,nu am mai avut ocazia să reântălnesc  vreo altă pagină scrisă
despre poporul armean şi trista sa istorie.De aceea am hotărât să
răsfoiesc primele pagini din ,,Cartea şoaptelor,,şi...nu m-am oprit
decât la final.
Autorul volumului povesteşte despre trecutul poporului său . O
naraţiune lentă,fără patimă ,fără comentarii personale,dar însoţită
permanent de o umbră cenuşie de amărăciune . Evenimentele curg,chiar
dacă nu în ordine cronologică, iar cititorul le primeşte din gura unui
copil,care a auzit în familie ,de la cei doi bunici,de la unchi şi
mătuşi, vorbe adunate în întămplări cumplite şi povestite în taină
,şoptit,  despre un trecut îndepărtat sau mai apropiat , despre locuri
unde el,copilul, nu a călcat niciodată şi despre timpuri care s-au
consumat cu mult timp înainte de naşterea sa.
Aflăm prin intermerdiul băiatului despre momentele de groază prin care
au trecut armenii încă la începutul veacului XX, care au suferit un
adevărat holocaust din partea turcilor,dar nu numai atât.Scenele din
perioada evacuării în masă a miilor de armeni,scoşi cu forţa din
casele lor şi mânaţi  prin pustiităţi sub paza severă a armatei spre o
destinaţie necunoscută , cu scopul de a-i nimici pe drum ,fără hrană
şi apă,lăsaţi cu indiferenţă  pradă bandelor de curzi sau arabi, ca şi
miile de morţi căzuţi la marginea drumului ,de slăbiciune şi inaniţie,
iar apoi aruncaţi în gropi comune ,se transformă toate  în imagini de
coşmar . La fel ca şi povestirile despre pogromurile săvârşite în
cartierele armene din localităţile turceşti, măcelărirea bărbaţilor ,a
copiilor,violurile suferite de  femei,care se sinucideau din disperare
şi spaimă,trezesc groaza şi ura cititorului ,fără ca implicarea
autorului în acest sens să mai fie necesară.
Desigur ,masele de armeni destinate nimicirii prin mijloace barbare
,inumane , greu de înţeles nu sunt prezentate în carte ca o mulţime
amorfă,cenuşie.Autorul desprinde personaje
individualizate,relatându-ne soarta fiecăruia în mediul specific în
care evoluează,ca şi în momentul istoric şi locul geografic în care au
trăit.Astfel cunoaştem o mulţime de oameni şi soarta lor ,unii din
amintirile venite din vremuri îndepărtate şi repovestite de către
bunicul Garabet,sau găsite în jurnalul secret al acestuia, ori altele
despre destinul unor armeni care au reuşit să se salveze ,fugind din
Turcia cu vapoare care i-au adus în diferite colţuri din lume.Unii au
ajuns în portul Constanţa,iar de aici în diferite oraşe din
România,unde au rămas şi şi-au refăcut existenţa.Alţii au plecat mai
departe ,căutându-şi norocul prin alte zări,chiar şi în Armenia
sovietică prin anii 48-50.Cum a fost de pildă,unchiul Simon,care după
ani de suferinţă în ,,raiul comunist,,s-a întors înfrânt sufleteşte şi
fizic la Focşani ,în sânul familiei.
Întălnim şi scene tragice din perioada înfăptuirii colectivizării
agriculturii în România socialistă din anii 50 ,când pe baza
principiului ,,scopul scuză mijloacele,,s-a tras cu mitraliere şi
tunuri în mulţimea de ţărani ,,nesupuşi,,care se opuneau încă
presiunii de a preda statului singura lor avere--pământul .
Printre altele autorul povesteşte cum în vremurile  tulburi când s-au
ars cărţile ,,necorespunzătoare,,orânduirilor din ,,acel secol al
mirării şi al rătăcirilor,dar şi al absurdului,,totuşi nu s-au putut
distruge toate cărţile ,,pentru că oamenii au scris mai mult decât au
putut să uite,, . Iar mai târziu,prin anii 2005,când  oamenii s-au
eliberat de... ,,povara de a  vorbi în şoaptă,au simţit povara de a nu
şti ce să spună,tocmai pentru că nu ştiau ce să spună mai întâi,,.Nici
astăzi,în 2012 ,nu ştim ce să spunem şi nu vom ştii niciodată
,deoarece nu s-au născut cuvintele care să dea o explicaţie pentru
crimele inutile înfăptuite de oameni împotriva altor oameni , născute
dintr-o ură absurdă ,lipsită de  logică şi din păcate,fără sfârşit.
Căci tot ceea ce am citit în ,,Cartea şoaptelor,,nu s-a înfăptuit ca o
eroare întămplătoare  a istoriei ,ci a fost doar o repetare a altor
crime începute din momentul  ieşirii omului din Paradis şi care se vor
termina o dată cu dispariţia speciei umane.Şi acesta a fost unul
dintre motivele pentru care m-am apropiat cu teamă şi emoţie de cartea
domnuluiVarujan Voscganian : amintirile mele legate de tragediile
neamului meu ,începând cu măcelul evreilor din Ierusalimul
antic,continuând cu uciderea unei mulţimi de evrei în Spania de acum
500 de ani,ca şi alungarea celorlalţi în lumea largă,apoi pogromurile
sângeroase din Polonia,Ucraina,Rusia sau oriunde se găsea picior de
evreu,iar toate culminând cu Holocaustul săvârşit în evoluatul veac XX
prin exterminarea a şase milioane de evrei,evocându-se ,,găselniţa
soluţiei finale,,a problemei evreieşti. Iar acea coloană  de armeni
civili goniţi de către soldaţii turci spre moarte,mi-a trezit toate
amintirile primei mele copilării,smulse din subconştient ,despre
,,marşul,, spre Transnistria a mii şi mii de copii ca mine purtaţi în
braţele părinţilor,care nici nu au înţeles că bunicii lor au căzut la
marginea drumului murind din cauza oboselii şi dezhidratării.Aidoma
armenilor cu un veac  în urmă. Deoarece foarte mulţi ani am evitat
să-mi amintesc sau să scriu despre Holocaust,acuma m-am supus acestei
terapii dureroase ,poate şi utile, citind ,,Cartea şoaptelor,, Ca
să-mi contopesc sentimentele cu destinele dureroase ale omenirii.  Şi
să mă rog împreună cu toţi oamenii de bună credinţă ca ceea ce a
fost,să nu se mai repete niciodată .