• Era vecina mea ,treceam zilnic lângă casa ei .Locuinţa doamnei Adele avea două ferestre mari înspre stradă,unde deseori trona mama ei,observatoarea permanentă a tot ce se întâmplă pe uliţă.Era singura distracţie pentru o doamnă care nu mai ieşise de ani de zile între oameni.Se apropia de vârsta venerabilă de 90 de ani,fiind însă în deplinătatea capacităţilor intelectuale.Avea în permanenţă o carte deschisă în faţă,din care citea cu sârg,exceptând momentele când ridica privirea ca să vadă pe cei care pleacă dimineţile,sau când şi cu cine se întorc după miezul zilei.De la ea Adele primea toate informaţiile despre viaţa uliţei noastre,atunci când venea acasă de la liceu.Căci d-na Adele era profesoară de matematică, avea catedră la Liceul ,Hurmuzachi,,unde învăţau numai băieţi,iar eu mă întrebam deseori cum rezistă ea în faţa adolescenţilor cu vocea în schimbare şi puşi mereu pe şotii ,gata să comită acte de bravură ,cu care se lăudau apoi în faţa noastră, a fetelor.Dar ea ,se vede că de-a-lungul anilor s-a obişnuit cu acestă luptă ,,corp la corp,,: micile obrăznicii din timpul lecţişi le pedepsea cu note mici,funcţie de gravitatea faptei.Acest secret ,,pedagogic,,născocit de ea personal în scopul convieţuirii cu ,,bandiţeii,,nu-l divulga nicicând direcţiunii şcolii.Când intra la noi în vizită atrasă de mirosul apetisant al prăjiturilor coapte de mama,ne povestea nouă răzând despre metodele ei,însă spunea ea,treaba rămâne între ea şi elevii ei ,fără amestecul conducerii. Cred că asta a făcut să fie agreată de copii,care pe măsură ce creşteau deveneau tot mai serioşi în studiul ştiinţelor exacte.Eu cel puţin nu cunosc pe nici unul care să fi rămas corijent la matematică,spre deosebire de fete,unde liceul era plin cu ,,aspirante,, pentru medicină sau filologie.Ca mine de pildă .Am absolvit cu succes Facultatea de Limbi străine,dar tot nu am obţinut postul promis la catedra de literatură clasică,ci am executat ,conform legii ,cei trei ani de stagiu la ţară.Şi astfel m-am întors din nou în casa părintească,de unde făceam naveta zilnică într-o comună apropiată,unde am primit numirea ca profesoară...,,multilaterală,,conform nevoilor şcolii.Adică,predam limba română,limba germană,limba rusă,istorie....plus activităţi culturale cu elevii,cu sătenii,conferinţe în zilele de sărbători naţionale, acţiuni voluntar-obligatorii în zilele de alegeri parlamentare sau toamna,la strânsul recoltei.Un singur lucru nu aveam obligaţia să-l facem eu şi colegii mei : niciodată nu am măturat uliţa satului.
  • Şi aşa ,mare mi-a fost mirarea,când în prima zi de activitate didactică ,m-am întâlnit în cancelarie la ora 8 dimineaţa cu doamna Adele. Ea a preluat toate orele de matematică ,de bună voie şi nesilită de nimeni.În pauza mare am aflat şi despre misterul prezenţei ei acolo. Doamna a împlinit 63 de ani,trecuse de vârsta pensionării,iar directorul liceului i-a cerut să ia o hotărâre,deoarece avea cadre tinere care aşteptau să primească catedra ei.Adele nu se simţea în stare să devină ,,inutilă,,-expresia ei- mai ales,că în acel moment rămăsese cu totul singură : şi mama şi-a părăsit postul de observaţie,ca şi cărţile lui Heine,plecând pe drumul firesc al veşniciei.Cu cine să stea ea în casa goală,se întreba întruna.Prin urmare,doamna Adele a luat hotărârea cea justă : s-a prezentat cu cererea de pensionare la Inspectoratul şcolar,adăugând încă o cerere pentru a primi o catedră oriunde, la periferie sau la ţară,dar să nu fie exclusă cu totul din învăţământ. Fie că i-au înţeles situaţia,fie din nevoia de cadre calificate şi cu multă experienţă, cert este că i s-au aprobat ambele cereri,şi iată-ne lucrând împreună la aceeaşi şcoală.Prindeam un tren de navetişti la ora 5 dmineaţa ,or noi ,care coboram la prima staţie,ajungeam la destinaţie pe la 5,20,adică în plină noapte.Ni s-a alăturat încă o colegă,începătoare ca şi mine,Netty,astfel că aveam cel puţin o companie plăcută la plecare şi la întoarcere.Din prima iarnă ne-am dat seama că nu se poate pleca zilnic la asemenea ore timpurii ,pe întuneric şi în geruri cumplite care depăşeau deseori 20 de grade Celsius.De aceea ,toate trei,Doamna Adele,Netty şi eu,am închiriat o cameră la nişte săteni cumsecade ,unde petreceam împreună nopţile lungi de iarnă.Uneori,colegii localnici ne învitau după mesele în casa lor,dar la ora 4 cădea deja întunericul,aşa că după o scurtă vizită de 2 ore ,veneam spre ,,acasă,, în plină noapte , călcând pe zăpada care scârţâia sub picioare din cauza gerului năpraznic. În camera noastră bine încălzită de o sobiţă cu rumeguş ,era plăcut ,cald dar prea puţin luminat de la o lampă cu petrol lampant.Greu de corectat caietele elevilor,şi mai greu de citit o carte.Nu ne rămânea altceva de făcut decât să vorbim despre lucruri plicticoase,uneori râdeam povestind anecdote ,sau chiar povestind întămplări hazlii despre băieţi.Dacă la început ne jenam faţă de doamna Adele,evitând subiectul ,,băieţi ,,în faţa colegei noastre în vârstă,cu timpul însă ne-am dat seama că aveam de-a-face cu o personă ,,tânără,, sufleteşte,de la care aveam şi multe de învăţat despre viaţă.Deşi Adele a păşit în ultimul ei an de activitate didactică,pe când noi ,la o diferenţă de 40 de ani am intrat abia în primul,cu timpul am început să ne simţim bine împreună,ca şi cum eram trei prietene de aceeaşi vârstă. Ea era de înălţime mijlocie,nu depăşea un metru şi şaizeci ,dar era suplă,feminină,şi foarte,foarte îngrijită.Adele ne-a învăţat pe Netty şi pe mine ,cum trebuie o femeie să se aranjeze,ce soi de îmbrăcăminte se potriveşte fiecăreia, ce înseamnă un machiaj discret,cum trebuie să ne comportăm în societate pentru a face o impresie bună şi potrivită cu persoana noastră.Când eram între străini ,la şcoală sau în tren,ni se adresa cu ,,domnişoara colegă,,(la fel şi noi cu ea ),în schimb în camera ,,noastră ,,vorbeam liber,ne strigam pe nume,iar Adele era prima care deschidea avalanşa de bancuri,care ne făceau să râdem cu lacrimi.Deşi o dată,am avut prilejul să vărsăm o lacrimă de tristeţe pentru prietena noastră,vârstnică dar şi tânără totodată.
  • Era într-o noapte de ianuarie,când un vânt puternic viscolea zăpada,acoperindu-ne ferestrele ,de nu mai vedeam strada.Dar mai rău ne deranja vuietul vijeliei,care răscolea nervii ,creea o stare de nelinişte,iar niciuna dintre noi nu reuşea să adoarmă.-
  • Nici voi nu dormiţi,fetelor,?veni întrebarea din direcţia Adelei.
  • Cum să dormim cu zgomotele astea sinistre ,zic eu.Netty,tu ce faci,ţi-e frică?
  • Aiurea,mă gândesc doar că este deja ora 10,noi nu putem aţipi,cum vom ajunge la şcoală mâine ?Frânte de oboseală !Mai bine vorbiţi ceva,să auzim mai puţin vijelia de afară.
  • Păi să vorbim.Stai să mă gândesc despre ce să vorbim....
  • Vă povestesc eu ceva,se auzi vocea Adelei din colţul ei.De mult vroiam să vă povestesc despre fiul meu,că nu am cu cine vorbi ,decât cu voi două.Mă ascultaţi ?
    Noi două am rămas mute de mirare.Niciodată nu am ştiut că Adele era mamă.
  • Dacă aţi adormit ,o lăsăm pe altădată. Nu ?Vreţi totuşi să auziţi...bine.
    Poate vă amintiţi din vremurile când eraţi copile,că eu am fost măritată.Soţul meu era avocat,sigur că în zilele noastre această meserie nu prea este apreciată,dar pe vremuri,la Cernăuţi,un avocat cu studii la Viena,era o persoană ,cum să zic ,era cineva ! Am dus-o bine în tinereţea mea,aveam o casă superbă,salariile noastre întreceau toate nevoile unei familii tinere,ne iubeam.În mod firesc într-o astfel de căsnicie se naşte un copil.În 1930 am născut un băiat,Albert,noi îi ziceam Berti.Pe măsură ce a crescut,copilul se arăta a fi deosebit de inteligent,iar din primele clase primare s-a văzut cât era de dotat în toate,dar în special la ştiinţe exacte.Nu ştiu cum s-a făcut că în timpul războiului familia mea a scăpat de Transnistria,dar nu a fost bine nici aşa.Ne-au scos din casa noastră,am fost transferaţi în getto,undeva într-o mizerie cu două cămăruţe,unde am luat-o şi pe mama.Am apucat să luăm lucrurile copilului într-o sacoşă,câteva obiecte de strictă necesitate ,ca să nu umblăm dezbrăcaţi şi cam atât.Da,soţul şi-a pus în geantă cărţi de drept internaţional,iar mama şi-a pus cărţile lui Heine şi încă câţiva autori.La despachetare am fost în şoc!Eram convinsă că le-am cerut amândurora să pună paltoane de iarnă şi pulovere.Ei erau convinşi că într-o jumătate de an ne vom întoarce acasă,cât poate să ţină un război ?!-a replicat mama mea cu naivitate.Până la urmă ,nici după trei ani nu s-a terminat,şi nici azi nu ştiu cum de am supravieţuit fără îmbrăcăminte ,pe lângă multe alte necazuri.
    În 1945 Berti a intrat în clasa V11I într-o şcoală rusească.Profesorii lui nu mai puteau de mirare cât de bun este la matematică-fizică,un copil genial,aşa că în 1946 el a fost avansat direct în clasa X.Asta n-ar fi fost nimic,dacă o lună după începerea învăţământului,nu primeam vizita directorului şcolii,care după câteva felicitări şi strângeri de mână pentru geniul de copil pe care l-am crescut,vrea să ne anunţe că fiul nostru are onoarea să fie transferat la cel mai bun liceu din Kiev ,unde va termina maturitatea paralel cu primul an de facultate.....-Aţi adormit fetelor,sau mai ascultaţi ?
    Stăteam amândouă în capul oaselor ,ascultând fără a respira.
    -Nu vă opriţi !am strigat eu,strident.
  • Bine.Noi nu puteam să ne opunem.De fapt nici nu am fost întrebaţi dacă suntem de acord.Aşa că băiatul a plecat la Kiev şi aşa...mi-au luat copilul.
    Înainte de plecare Berti ne-a spus :-în clipa când veţi primi aprobarea de a trece graniţa spre România,porniţi imediat la drum.Doar să-mi scrieţi ca să ştiu unde vă găsiţi şi am să vă ajung din urmă mai devreme sau mai târziu.La sfârşitul lui 46 am plecat cu ultimul transport ,înainte de a se închide graniţa. Am fost în corespondenţă cu fiul nostru încă câţiva ani.Pe urmă el a împlinit vârsta de majorat,a devenit cetăţean sovietic,şi gata,nu s-a mai pus problema să vină după noi în România.După aceea corespondenţa s-a întrerupt cu totul ,iar ani de zile nu am ştiut nimic de copilul meu.Soţul a murit amărât şi singur ,fără Kadişul său.Nu de mult am primit o carte poştală expediată din Moskova de la Berti.Câteva cuvinte,...dar ştiu că trăieşte,că şi-a luat un doctorat în matematică,este profesor universitar la ,,Lomonosov,,şi...că rămânem în legătură.Asta a fost în ziua aceea când v-am adus un tort de ciocolată ,zicând că era ziua mea.A fost într-adevăr ziua cea mai mare a mea din ultimii20 de ani.
    Tăcere...Fetelor,ştiu că mă ascultaţi.Vom mai vorbi despre acest subiect atunci când voi primi o scrisoare cu amânunte .Până atunci ,vă rog să nu mă mai răscoliţi.
  • Dar poate că va veni în vizită ?întrebă Netty-
  • Din gura ta în urechile Domnului ! Gata,dormiţi,a trecut de ora 11 şi vântul s-a mai potolit.
    Numai că după asemenea poveste niciuna dintre noi nu a mai adormit.Nici nu se putea !!!
    În vacanţa de vară -ultima din stagiul meu -doamna Adele a intrat pe la noi în casă,aşa cum venea de obicei la mama să întrebe dacă a mai făcut ceva bun.De data asta maică-mea i-a pus de o parte nişte colţunaşi umplute cu brânză şi stafide.--Le-a răsplătit cu complementul ,,Ce deliciu ,pur şi simplu mă răsfăţaţi !! şi cu un poem recitat în limba latină.Pe urmă a întrebat cu o voce care părea indiferentă : Domnişoara colega este plecată de acasă,? Aş fi vrut să-i povestesc ceva.
    ,,Ba e acasă cu prietenii ,dar stau cu toţii în grădină,se distrează la umbra nucului.,,Atunci va ieşi şi ea să ne vadă pe toţi. Prietenii mei o acceptau pe doamna cu bunăvoinţă.Nu fiindcă unii erau foştii ei elevi,ci s-au obişnuit pur şi simplu cu prezenţa ei la întălnirile noastre.Uneori când ne găsea dansând,cerea băieţilor să-i explice şi ei paşii unor dansuri moderne.Chiar dacă răsunau râsete vesele,dansam cu toţii ,iar Adela în mijlocul nostru.În ziua aceea am înţeles din privirea ei că are să-mi povestească ceva important.Mi-am lăsat prietenii în plină distracţie,iar eu m-am retras în urma ei,ca s-o conduc câţiva paşi până la locuinţă. Deci,a venit o scrisoare de la Berti,cu vestea că s-a însurat,nu acum,ci de mult,că are doi copii şi ar dori ca mama să-i viziteze.Pentru asta anexează scrisorii o învitaţie oficială.Adela era îmbujorată de bucurie şi surpriză.Iar eu m-am bucurat alături de ea cu toată sinceritatea.
    Nu am mai fost prezentă atunci când Doamna Adela a plecat şi s-a întors de la Moscova.Eu am obţinut un transfer la o Şcoală Superioară din Braşov şi am plecat să iau viaţa mea de la început.Am aflat însă că şi fiul a venit
    o dată s-o viziteze .La sfârşitul anilor 70 Adele a renunţat la vizitele în Rusia,dar în schimb a făcut alia în Israel.Ne-am întălnit abia în 1983 .Atunci eu i-am făcut o vizită în casa ei din Natania.
    Am fost plăcut impresionată de faptul că Adela a reuşit să se aranjeze atât de bine într-un apartament confortabil în centrul frumos al oraşului.Înteriorul era de asemenea plăcut ,mobilat cu mult gust,aş zice chiar elegant.Adele m-a primit cu îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie,m-a aşezat în fotoliul cel mai comod din salon, mi-a pus pe o măsuţă fel de fel de trataţii răcoritoare şi în timp ce mă tot săruta în repetate rânduri,nu a pierdut ocazia să-mi recite versurile în limba latină,ca şi în alte dăţi,învăţate de ea în liceu din cărţile vestiţilor poeţi antici. Ca şi atunci ,mă întrebam : cum de ţine minte poezii învăţate în urmă cu peste o jumătate de veac ,ce memorie fenomenală poate avea o femeie care a depăşit de mult 80...plus.Era vioaie,săltăreaţă,iute exact cum am cunoscut-o în anii navetei noastre ,,vesele,,.Ştiam de la nişte cunoştinţe că Adele s-a măritat puţin timp după ce a ajuns în Natania.Când şi-a terminat programul de ,,răsfăţ,,datorat emoţiilor revederii,am aflat din gura ei care este situaţia reală cu această căsătorie ,care i-a adus o casă atât de bună ,ca şi o situaţie materială mai mult decât acceptabilă.
    Deci,venind în Israel,doamna Adele a cerut încă din aeroport să fie repartizată la un centru cu ulpan,unde se învăţa limba ebraică.Funcţionarii au înţeles că având de-a-face cu o femeie cultă, că trebuie să facă abstracţie de vârsta înaintată a persoanei şi să-i îndeplinească dorinţa.Astfel ea a ajuns la Centrul de Absorbţie din Hedera,unde a fost mulţumită de condiţii. Spre bucuria ei ,au vizitat-o în centru câţiva foşti elevi de la liceul Hurmuzachi, toţi acuma bărbaţi maturi , cu familii şi cu locuri de muncă onorabile.Unul dintre ei era chiar profesor de istorie şi director de liceu.Ari Weiner îl chema.Acesta a venit s-o învite acasă la o masă de Şabat,pentru a-i prezenta familia şi prietenii.Şi tocmai acolo i-a surâs norocul.Unul dintre prietenii lui Ari era venit din America ca să-şi viziteze tatăl.Se grăbea tare să ajungă acasă la el,undeva în Texas,căci îl aşteptau acolo afaceri în curs de rezolvare.El credea că o vizită de o săptămână era suficientă,însă a găsit un tată foarte schimbat,bolnav din rinichi,dar mai ales prea senil ca să fie lăsat singur.A doua zi după întălnirea în casa lui Ari,acest domn şi-a făcut apariţia la Centrul de Absorbţie,învitând-o pe Adele la o discuţie directă şi sinceră.A explicat situaţia reală a tatălui său,care nu mai poate rămâne singur,iar până ieri,el domnul Benyamin Goold era în mare dilemă cum să-şi aranjeze tatăl : într-un ,,beit avot,,-îl doare inima,să-l ia în America,este imposibil, căci riscă să-l piardă pe drum.Aseară s-a sfătuit cu amicul Ari,acesta i-a dat ideea s-o întrebe pe doamna Adele dacă acceptă să se mute în casa lor şi să-i îngrijească tatăl. Iar Adele a răspuns cu o altă întrebare :,,în ce calitate să mă mut ,de servitoare,infirmieră,sau la ce altceva te-ai gândit dumneata ?
    Benyamin s-a gândit o clipă,după care a răspuns :-După masă mă voi sfătui cu avocatul lui Ari,iar mâine mă voi întoarce cu propunerea.
    A doua zi Adele a aflat condiţiile şi le-a acceptat.Prin urmare,ea s-a mutat în casa în care ne aflăm acum ,având obligaţia să-l îngrijească pe bătrânul domn Gold până în ultima clipă a vieţii sale.În schimb ea va fi stăpână deplină în casa care va fi restituită lui Benyamin abia după moartea ei, plus că va primi intreţinerea lunară pentru absolut toate nevoile tatălui şi ale casei.Iar ei personal i se vor depune în contul din bancă 30 de mii de dolari pentru efort,bunăvoinţă şi truda care cere îngrijirea unui vârstic la 93 de ani.
    Ari Weiner,elevul Adelei ,a fost martor la semnarea acestei înţelegeri în faţa unui notar.
  • Cum te descurci,Frau Colegin,oare nu e prea greu pentru dumneata să te ocupi de gospodărie şi de un om bătrân? Nu am mai adăugat că nici ea nu este tânără.
  • Eu ?Află că mă descurc excelent.Am angajat o femeie care face curăţenie de două ori pe săptămână şi o dată spală două maşini şi calcă lucrurile uscate de la spălarea trecută.În afară de asta mai am o cunoştinţă,o doamnă din Cernăuţi,care vine o dată la trei zile să ne gătească mâncare. Ai să-ţi dai seama ce bine găteşte dacă,rămâi să prânzeşti cu noi şi vei simţi că mănânci ca la mama acasă.
  • Deci vă rămâne destul timp liber la dispoziţie ...
  • Ei,nu !Mă ocup de el mai toată ziua,doar când doarme,atunci mă odihnesc şi eu.Îl spăl,îl schimb de câte ori e nevoie ,iar serile îl duc la plimbare în parc,ceea ce îl bucură ca pe un copil...De fapt toţi ne transformăm în copii o dată cu vârsta....
  • Ne-am luat cu vorba şi încă nu v-am întrebat ce-i mai important.Ce ştiţi despre fiul dvs.din Moskova ?....Aici i s-a luminat toată faţa.
  • Am ştiri foarte bune.Fetele au studiat medicina,cea mare este deja angajată la un spital. El cu soţia mai lucrează,tot la universitate.Berti a primit o învitaţie să predea nişte cursuri le Universitatea din Boston,însă a amânat deocamdată.Cred însă că mă va vizita pe mine pentru o lună. În august,sper.
    Pe urmă se aplecă spre mine,ca şi cum ar avea să-mi spună un secret :
  • De ce crezi că mi-a trebuit toată treaba asta grea,răspunderea pentru o casă străină şi pentru un om bătrân ?Ca să adun bănuţi pentru Bertica.Da,mă gândesc deseori ,eu ce am făcut pentru copilul meu ?El s-a crescut singur,s-a instruit singur,nici măcar un costum nu i-am cumpărat vreodată,fiindcă nu aveam voie să i-l trimit.Nici până azi nu ştiu ce s-a întâmplat cu băiatul meu în cei aproape 10 ani cât mi-a dispărut.Nici un rând nu putea să-mi scrie,ca să ştiu că trăieşte....Oh draga mea,am greşit,sunt tot mai convinsă că trebuia să-l iau imediat din Cernăuţi şi să-l scot în România,înainte ca ei să afle că este un geniu.Nu s-a bucurat de viaţă ,genialul meu copil !Iar eu am trăit în pustiu,fără să simt o dată că sunt o mamă ,ca şi toate celălalte mame de lângă mine ..Am fost o nefericită care s-a legat de tine şi prietenii tăi,ca să-mi revărs sentimentele materne asupra voastră.Ştiu că aţi râs uneori de mine,vi s-a părut ciudat să vă distraţi cu ,,doamna de matematică,,...am simţit-o nu o dată,dar n-am putut să mă abţin.Acuma sunt deja liberă să-i ofer fiului meu o sumă de bani,care în ţară la el înseamnă o avere,dar asta nu compensează.anii pierduţi...
  • Doamna Adele,cred că greşiţi,aţi fost o mamă bună întotdeauna,numai timpurile au fost vitrege cu voi,şi cu toată lumea ,într-un fel sau altul.Nu se mai poate îndrepta nimic,poate va fi mai bine pentru copiii copiilor.Haideţi să-l cunosc şi eu pe domnul...cum,Willy ?iar pe urmă trebuie să plec.Aş vrea să ajung acasă până pe la ora 4-5, mi-am programat o groază de treburi ...
  • Bine,dragă,merg să-l spăl,să-l îmbrac,şi îndată venim să prânzim.Poate totuşi vrei să rămâi ?...Nu i-am mai răspuns,era deja dincolo de uşă.După puţin timp,Adele s-a întors ,aducându-l pe Willy de braţ.Moşulică era curat,mirosea a parfum bun şi părea să fie teribil de simpatic.Mi-a zâmbit cu cel mai fermecător surâs,iar Adela a şi glumit :,,aşa e el,îi plac doamnele tinere şi drăguţe.,,Peste un sfert de oră însă,am revăzut acelaşi surâs pe faţa lui Willy.
  • ,,Masca a rămas neschimbată,, mi-am zis eu.Ei,asta-i viaţa...Se strică şuruburile
    La plecare Adela m-a condus doar până la ieşirea din bloc :-,,nu pot să-l las singur,se sperie dacă nu mă vede şi începe să plângă,,Am îmbrăţişat-o şi am trimis-o înapoi,ca să nu intre Willy în panică.Adele m-a strâns tare la pieptul ei,apoi mi-a dat drumul şi s-a întors spre uşă.Am mai stat o clipă până ce am văzut-o apropiindu-se de ascensor.Ea s-a mai întors o dată în direcţia mea şi atunci i-am zărit ochii umeziţi şi buzele mimând un cuvânt de salut.Mi s-a părut că a şoptit :Adio !Dar nu sunt sigură de nimic.La gară am căutat portofelul ca să-mi cumpăr un bilet spre Tel-Aviv.Lângă portofel era un sul de hărtie albă pe care nu eu l-am pus acolo.- ,,Mi-a scris doamna Adele o scrisoare...sau poate o poezie în limba latină,,...am zâmbit pentru mine însămi.
    În tren m-am instalat pe un scaun confortabil,singură pe patru locuri.Încă nu începuse ora aglomeraţiei.Mi-a venit ideea să citesc ce mi-a scris draga mea Frau Colegin,oare în proză sau în versuri ? Dar nu era nimic din toate cele bănuite de mine.Din contra,m-a surprins cu 300 dolari,înrolaţi în foaia de hărtie pe care scria : -Nu te jena să primeşti bani de la o veche prietenă care încă nu a uitat mirosul copturilor făcute de mama ta. Sau consideră că am trimis un cadou pentru fiica ta .în curând mireasă-pe care eu o cunosc încă din căruciorul de baby .Ca şi pe tine,de altfel .Sper că ne vom mai întălni ,dar nu amâna prea mult această întălnire.Timpul meu este limitat.Te îmbrăţişez tare,a ta colegă şi prietenă,Adele....De data aceasta mie mi s-au umezit ochii.
    De ce este atât de trist să te desparţi de oameni buni şi dragi ?