Întoarcere din lumea viselor .

                            Hedi S.Simon

Ţin în mână caietul gros pe care mi l-a înmânat vărul meu David. A trecut ieri pe la noi ,fără a avea timp să se aşeze măcar pentru 5 minute .Se grăbea să ajungă la o întălnire importantă în Ramat-Gan,de aceea l-am întrebat ,fără ocolişuri,pentru ce a mai intrat ,din moment ce este atât de grăbit să plece.După o clipă de şovăială el şi-a deschis geanta ,din care a scos acest caiet dactilografiat pe o hărtie groasă,spunând puţin jenat :
- Ţi-am adus cartea mea –în prima formă- ,ca s-o citeşti. Dacă ai ceva observaţii sau completări ,ai să-mi spui după aceea .Este autobiografică,cu multe referiri la familie .Poate tu ştii mai multe lucruri despre trecut.
- Adică...? Ce pot ştii eu mai mult decât tine,dacă este vorba de biografia ta.!Tu ,care te-ai născut la Haifa,iar eu la Cernăuţi ...
- Tocmai aici mă poţi ajuta !exclamă el,stând deja cu un pas peste prag.Ceva despre bunicii noştri comuni ,sau despre tatăl tău,fratele de care taică-meu s-a despărţit în fragedă tinereţe ,despre surorile lor sau...în general,ceva despre România...Dar,citeşte şi pe urmă mai vorbim.Am plecat,pa,pa...
Eu am rămas în uşă ,puţin descumpănită.Ce să mă fac cu acest volum gros,dactilografiat în limba ebraică, cu amintirile unui văr,foarte apropiat dar foarte puţin cunoscut îndeaproape.
Când am venit eu în ţară în 81 , niciunul dintre părinţii noştri nu mai era în viaţă.Ştiam doar de la tata că fratele său mai mic Benjamin a plecat în Ereţ Israel în anul 1933, că s-a stabilit la Haifa, şi-a făcut o familie cu o soţie originară din Suceava şi are doi fii ,David şi Iţhak ,născuţi în preajma războiului.Îmi povestea nu o dată despre regretele care îl rodeau pentru  că nu l-a urmat pe Beni cu ,,Alyat Hanoar,, ceea ce i-ar fi schimbat toată viaţa în bine.Adică,nu ar fi suferit în toţi anii de urmărire rasială,nu ajungea în Transnistria şi poate ar fi fost şi el un om aranjat ca şi fratele său în ţara evreilor.Dar,soarta a vrut altfel.
Deci,în primăvara anului 1982, fiind nou venită de două zile într-un Centru de Absorbţie, am fost anunţată că mă aşteaptă musafiri în sala de primire.Erau doi bărbaţi tineri,verii mei David şi Iţhak, care nu au venit doar să mă cunoască,ci să mă primească ca pe o soră ,iar din acel moment relaţia noastră a continuat tot aşa ,ca în familie ,ca şi cum am fi crescut împreună şi nu la depărtări de mii de kilometri . Ne-am lipit în jurul amintirilor despre oameni pe care îi iubeam deopotrivă ,dar pe care ei nu apucaseră să-i vadă vreodată ,iar eu în schimb am cunoscut pe mulţi dintre aceştia ,chiar dacă numai în anii copilăriei .
Am pus cartea pe bibliotecă hotărâtă s-o citesc.Dar nu astăzi,nu acum.Nu doar faptul că era scrisă în ivrit mă împiedica  s-o citesc ,deşi într-adevăr am rămas credincioasă lecturilor în lb.română. Aveam alt motiv însă  să încep citirea biografiei lui David : era normal că mai devreme sau mai târziu unele file din prezentul volum îmi vor răscoli amintiri dureroase despre Iţhak,că rana care mi-a rămas în suflet de la pierderea acestuia la o vârstă când nimeni încă nu trebuie să moară ,înainte de a împlini 50 de ani,această rană se va redeschide,deşi nu a fost niciodată vindecată.Căci acest văr,mai mult un frate pentru mine , făcea parte din categoria de oameni ,,brilliant,,care poate tocmai pentru bunătatea şi nobleţea lor ,sunt chemaţi mult prea devreme să stea în ,,dreapta lui Dumnezeu,,Este singura explicaţie ,ocultă,pe care am găsit-o pentru moartea colonelului în rezervă Iţhak Meiselman din Kiriath Moţkin,care numai în al treilea ani după retragerea din armată după  zeci de ani de slujire cinstită a patriei,a fost răpit rapid de o leucemie  feroce,nevindecabilă nici după donarea de măduvă de la fratele său David.Tocmai atunci când se pregătea să înceapă un al doilea capitol de viaţă în civilie,să se bucure de nişte excursii ca să-şi scoată  însfârşit soţia în lume,dar mai ales să-şi ducă la cununie pe cele patru fiice care îşi adorau tatăl. Iar mă întorc la soarta omului,şi nu pot s-o înţeleg pe cale raţională. Aşa deci,iau hotărârea să citesc biografia lui David,şi înţeleg din primele pagini că nu am de-aface cu viaţa unui singur om ,ci cu o ,,bucăţică ,,de istorie a acestei ţări oglindită pe viaţa unui sabru sau mai precis,a unei familii israeliene destul de numeroasă,alcătuită din evrei veniţi cândva din România ,care au adus pe lume copii sabri ,educaţi în spiritul evenimentelor israeliene de la naşterea acestei ţări şi până în prezent.Adevăraţii sabri nu sunt însă ei, David,Iţhak sau prietenii lor din şcoală sau armată,deoarece aceştia mai poartă pe undeva rămăşiţe ale educaţiei europene venită de la părinţii din Suceava ,Cernăuţi sau alte locuri.Totodată în ei mai sălăşluiesc ecourile povestirilor despre Holocaust auzite nu o dată  de la rudele părinţilor- supravieţuitori ajunşi pe aceste meleaguri , care nu încetează să-şi amintească şi să povestească  despre grozăviile prin care au trecut, -în limba idiş evident ,transmiţând-o astfel  primei generaţii de sabri în ciuda interdicţiilor de a se cultiva această limbă.  În schimb copiii lor sunt deja adevăraţii israelieni,care află despre Holocaust de la bunici,în cazurile rare când aceştia mai sunt prezenţi,ca şi din manualele şcolare sau excursii organizate la Auschwitz.
Citind primele pagini ale viitoarei cărţi autobiografice ,îmi dau seama că am de-aface doar cu volumul întâi,care se ocupă de anii de liceu,armata, facultatea ,oprindu-se la prima dragoste şi căsătorie.Răsuflu uşurată ,că nu voi ajunge la partea dureroasă ,la povestea lui Iţhak, decât peste un an ,când se va definitiva şi volumul al doilea. Însă,pe lângă asta,mai primesc o informaţie preţioasă ,aflu adevărul despre viaţa israelenilor în primii ani de existenţă a statului,chiar şi câţiva ani înainte.Şi atunci înţeleg cât de greşit a fost informat tatăl meu,ca şi toţi ceilalţi concetăţeni,care au trăit cu convingerea că numai lor le-a fost foarte greu pe o perioadă îndelungată de timp,iar ,,dincolo,,în alte locuri printre care şi în Israel era ,, raiul pe pământ,,.Ei bine,nu era chiar aşa.Aflu din cartea lui David cum în anii 40 populaţia din Haifa stătea în adăposturi pentru a se salva de  bombardamentele aviaţiei germane care vizau distrugerea rezervoarelor de petrol, ulterior frecuşurile cu ocupanţii britanici şi luptele sângeroase cu arabii înainte şi în timpul războiului de independenţă,iar pe lângă toate mai domnea o sărăcie cumplită şi criză de alimente în primii ani de după proclamarea Statului. Pe scurt,înţeleg că fratele tatălui meu a dus o luptă continuă pentru existenţă,fie mobilizat în  veşnicile ciocniri cu duşmanii , fie luptând pentru pâinea de toate zilele ,ca să-şi întreţină familia.Soţia acestuia spunea mereu că,,săptămâna asta mă descurc eu cumva,dar săptămâna viitoare sper că o să fie mai bine.,,Citind aceste rânduri mi-am amintit ce mi-a spus Iţhak cu ani în urmă : ,,Vreau ca fetele mele să primească fiecare câte un măr întreg şi nu un măr tăiat în două ca fiecare să guste câte un bis,,. Pe atunci nu am înţeles ce  intenţiona să-mi spună cu adevărat.După cum nici tatăl meu nu a înţeles că fratele său din Israel nu are o viaţă mai uşoară ca a lui, doar că într-adevăr ,el nu a fost deportat în Transnistria şi nu a fost atât de aproape de moartea părinţilor lor-bunicii noştri,-sau a unei surori,cea mai tânără dintre cei cinci copii ai familiei,împuşcată de nemţi la Jmerinka ,înainte de a împlini 22 de ani.Dar văzând lucrurile mai îndeaproape , înţeleg că toţi evreii au suferit într-un fel sau altul,indiferent unde se aflau în anii aceia de tristă amintire.Tata era însă un om optimist,deosebit de încrezător într-o rezolvare fericită a lucrurilor ,convins că ne vom regăsi cu toţii acasă într-o bună zi . După ce însă a aflat cum au pierit părinţii săi şi surioara, el s-a schimbat într-un fel,a devenit mai tăcut,mai închis în sine,şi mult mai puţin credincios în puterea Divină de a ne apăra.Acest lucru l-a făcut mai răzbătător,mai hotărât să se apere singur,să ne apere pe noi două,mama şi cu mine,că numai noi eram toată familia din preajma sa . Pot să spun în modul cel mai ferm că noi trei am răzbit ,,furtunile,,fiindcă eram un nucleu indistructibil,legat prin iubire şi grijă reciprocă. Adică grija celor doi adulţi-părinţii mei-de a mă aduce pe mine acasă întreagă şi nevătămată.Iar în continuare,de a mă conduce pe calea cea bună. Am crescut într-o casă în care domnea sărăcia,ca şi la toţi cei din jurul nostru,dar în acelaşi timp pacea ,înţelegerea,iubirea reciprocă  se revărsa pe deplin asupra mea.Nu m-am simţit nicicând umilită de sărăcie ,deoarece nu apucasem să văd ceva mai bun la oamenii de lângă mine.Asta m-a vaccinat pentru toată viaţa împotriva sentimentului de invidie,pe care slavă Domnului,nu am apucat să-l cunosc.De aceea sunt convinsă  că cei 18 ani petrecuţi în căminul părintesc au fost pentru mine anii cei mai buni din viaţă,când am crescut iubită,lipsită de griji,protejată. Aceşti ani m-au înarmat pentru tot restul vieţii cu puterea de a învinge greutăţile existenţei,luciditate,capacitatea de a mă resemna cu orice situaţie dată,şi cu o  sănătate sufletească  care nu o dată m-a salvat de atâtea rele ,care puteau să doboare pe orice om mai slab.
Tata era produsul perfect al  familiei evreieşti bukoviniene , care a moştenit  toate calităţile lăsate de o educaţie austriacă rămasă din timpurile lui Kaiser Frantz Iosef. El trăia după principiile de cinste,corectitudine,ordine ,de la care nu ţin minte să se fi abătut vreodată.Nu de mult,o persoană care l-a cunoscut pe tata la Rădăuţi,mi-a spus că ,,dintre toţi meseriaşii cu care avea relaţii zilnice de lucru în oraş,tatăl meu era un Lord,,.Acest lucru eu l-am simţit întotdeauna în toţi anii cât am fost împreună şi ori de câte ori mă gândesc la el,după ce m-a părăsit .Şi mă gândesc deseori,deoarece mi-a fost drag şi am fost foarte legaţi sufleteşte.Noi doi ne înţelegeam doar dintr-o privire,fără prea multe vorbe .Îl port în permanenţă cu mine prin amintirile mereu prezente  ,fiind convinsă că el trăieşte alături , prin persoana mea .Numai oamenii uitaţi de toată lumea sunt cu adevărat morţi,căci adevărata moarte este uitarea.Or,părinţii mei trăiesc atâta timp cât mai trăiesc şi eu,deoarece memoria mea funcţionează cel mai bine atunci când mă gândesc la momentele petrecute alături de ei, ca şi cum a fost ieri. Mama spunea nu o dată că eu sunt o copie după tata,că i-am moştenit obiceiurile şi calităţile. Parţial le-am moştenit,îi sunt chiar recunoscătoare pentru că m-a învăţat să fiu corectă şi cinstită faţă de semenii mei.În nici un caz nu sunt la fel de ordonată cum era tata şi nici atât de interiorizată. Eu reuşesc să scot din mine gândurile,bucuriile sau supărările. Asta esta partea primită de la mama. Cu ea vorbeam mult şi de toate.Mama avea principiul că dacă am ceva pe suflet e bine să povestesc despre acel ,,ceva,,.Pe ea o ajuta să treacă peste necazuri ,povestea şi râdea cu poftă ,căci era convinsă că şi de necazuri se poate face haz.Dacă nu e bine astăzi,va fi mai bine mâine !Ce nu aduce anul,aduce clipa !Acestea sunt principiile pe care le-am moştenit  de la mama mea.Astăzi sunt conştientă de capacitatea mea de a fi ca un burete care absoarbe tot ce mi se pare bun şi util.A fost norocul meu că am reuşit să deosebesc binele de rău şi nu regret nici o clipă că nu mi-am dorit niciodată mai mult de la viaţă decât am putut obţine numai prin mijloace cinstite.
Dacă mă gândesc înapoi la primii 18 ani din viaţa mea ,îmi trec prin minte străfulgerări ridicate din adâncul memoriei cu  momente vesele sau triste ,toate legate de părinţii mei.Ca de pildă serile de iarnă din primii ani de după război, pe care le petreceam în jurul lămpii de petrol ce emana exact atâta lumină cât să vedem obiectele de pe masa pătrată din bucătăria-dormitor-salon, căci numai o singură odaie aveam .După ce terminam cina,lampa se muta în mijlocul mesei pentru ca eu să-mi termin lecţiile ,tata citea câteva file dintr-o carte în limba germană,iar mama avea întotdeauna câte ceva de făcut.Uneori jucam cărţi ,cred că remy,ca să mai omorăm ceva timp din serile  lungi şi plicticoase ale iernii .Atunci venea şi o vecină la noi,doamna Weinstein,pentru a completa jocul cu mâna a patra.Alteori intra şi alt vecin ,cel mai apropiat,domnul Barbiero,care îşi anunţa sosirea cu trei bătăi în uşa ferecată,despărţitoare a celor două ,,apartamene ,,din lunga casă vagon ocupată de trei familii de evrei.  Eu îi cedam bucuroasă locul,devenind ,,chibiţ,, ceea ce era mult mai distractiv,deoarece reuşeam să urmăresc pe toţi patru parteneri în acelaşi timp.Ne distram copios ori de câte ori câştigam mai multe boabe de fasole,iar câştigătorul le dona la sfârşit gazdei pentru supa de mâine.Mai târziu aveam deja becul electric şi chiar un difuzor care ne transmitea ştirile şi muzică de la Casa de Cultură orăşănească ,unde exista un aparat de radio.Până ce am ajuns să ne cumpărăm un radio al nostru,recunoşteam deja vocea gingaşă a Dorinei Drăgici care umplea casa cu ,,Firicelul de floare albastră,,sau pe Nicolae Niţescu şi Gică Petrescu şi alţii.Au fost frumoase cântecele copilăriei mele.Au fost frumoase şi iernile înzăpezite,deşi aceste ierni îmi trezeau mereu crizele de bronşită, urme rele ale gerurilor cumplite din Ucraina. Ţin minte acele nopţi când mă luptam să respir,să trag o gură de aer între două reprize de tuse înnăbuşită , aşezată ,dar nu culcată , în pat pe trei perne mari,iar pe mama neputincioasă şi disperată, şezând pe întuneric lângă mine,fără a putea să mă ajute ,deoarece nu avea nici un mijloc la îndemână cu care să-mi uşureze crizele .În afară de ceaiul de tei îndulcit cu miere de brad .Îl  urăsc până astăzi,recunosc de departe mirosul acelui ceai.Cert este că în toate momentele grele mama era alături de mine,mă păzea ca un uliu care îşi apără puii. A venit cu ani mai târziu la Braşov ca să mă ,,păzească,,în ultima lună de sarcină,să mă scutească de toate eforturile,deşi eu eram sănătoasă tun ,în afară de faptul că aveam o greutate de mărimea unui balon uriaş care îmi provoca crize de râs ori de câte ori îmi zăream imaginea în oglindă.Când balonaşul meu s-a transformat într-o fetiţă dulce de doi ani ,părinţii mei au insistat s-o aduc la Rădăuţi,s-o las un timp în grija lor.
Imediat i s-a cumpărat un cărucior sport,iar după mesele de vară s-au transformat în cele mai fericite plimbări prin parcul oraşului,unde copila mea şi-a consumat energia eliberată de restricţiile impuse de aleea îngustă dintre blocurile muncitoreşti din cartierul braşovean . Iar părinţii mei au întinerit la propriu, întorcându-se cu mândrie la anii frumoşi ai tinereţii ,născocind  jocuri copilăreşti, redobândind grijile dulci pentru îngrijirea unui puişor care deja începuse să-i iubească,având iarăşi privilegiul de a concura pentru rândul de a împinge căruciorul sau de a ţine fetiţa în braţe ,ca să se fălească cu ea în faţa  cunoştinţelor şi prietenilor . Ca şi alţi copii, fiica mea păstrează până astăzi cu sfinţenie amintirile dulci din casa bunicilor,iar oraşul Rădăuţi nu încetează să fie pentru ea locul visurilor dragi ai primei copilării.
Ulterior părinţii vizitau Braşovul nu atât pentru mine,cât pentru a mai prinde câteva zile de a fi împreună cu nepoţica,elevă la şcoala primară.Mai întâi veneau amândoi,pe urmă o întâmpinam la gară doar pe mama,evitând să vorbim prea mult despre durerea noastră comună : lipsa aceluia care făcea parte din existenţa nucleului nostru zdrobit într-o singură clipă nefastă ,datorită unui minuscul cheag de sânge care a astupat căile care duceau sânge spre inima cea mai bună şi nobilă din lume.Pe vremea aceea nu se făceau tratamente cu aspirină ; sau poate numai în spitalele de provincie ,cine ştie ?Noi două continuam să discutăm despre tata la timpul prezent, evocam clipele fericite petrecute în trei ca şi cum nu se îndepărtau cu anii ,ca şi cum nu pândea colbul pe la colţuri să acopere amintiri.Nu ştiu cum e la alţii ,dar eu sunt construită în aşa fel ca să pot duce cu mine prezentul şi trecutul laolaltă.Ţin minte de pildă ceva emoţionant care nu se poate dezlipi de mine.Nu vorbe,ci gesturi îmi apar în faţa ochilor ori de câte ori apare câte o asociaţie de idei.Era într-o iarnă geroasă ,cum numai în Braşov am întălnit.Şi tocmai atunci am fost internată de urgenţă la Spitalul Militar pentru o operaţie de fiere. Aveam o mulţime de pietricele şi nisip care m-au chinuit îngrozitor ,provocându-mi crize puternice.Am stat internată o săptămână,iar în ziua eliberării s-a permis familiei să intre ( vizitele se făceau doar o dată pe săptămână sau înainte de eliberare ).Deci a venit soţul cu mama ca să mă împacheteze,să obţină scrisoarea cu instrucţiuni ,ca apoi să mă ducă acasă.Se nimerise bine întoarcerea mea ,căci în acea seară toată ţara aştepta cu emoţie să urmărească la televizor deschiderea festivă a primei ediţii a Festivalului ,,Cerbul de Aur,,De aceea soţul meu se grăbea să rezolve cât mai repede toate formalităţile ,iar eu m-am îndreptat către o toaletă ca să mă aranjez puţin înainte de a ieşi în stradă.Mama era în permanenţă pe urmele mele, probabil arătam cam ameţită.La un moment dat am deschis uşa unei cabine ,ezitând o fracţiune de secundă pentru a mă asigura că este curat. În clipa aceea ,pe neaşteptate,mama şi-a scos de pe cap baticul din lână groasă şi cu viteză a şters scaunul ,înainte ca să pot protesta. Am apucat să spun doar : de ce,doar este uscat şi curat,nu trebuia s-o faci !Răspunsul a fost scurt şi convingător : ,,ca să te simţi tu bine,de asta sunt eu aici !.De batic n-ai grijă, mai am câteva în bagaj ,,.Am rămas singură în cabină şi am simţit ceva ca o stare de jenă,sau poate altceva ceea ce pe atunci nu puteam să-mi explic. Acuma înţeleg mult mai profund acest gest matern,deşi este mult prea târziu ca să mai rostesc un ,,mulţumesc,,Pentru atunci ,ca şi pentru toate celălalte ,al căror sens adevărat îl înţelegem cu mare întărziere.Dar  seara aceea a fost o seară fericită ,când eu stăteam în pat ca o regină –pansată ,ţinută la regim alimentar strict,dar foarte bucuroasă să fiu acasă în milocul familiei ,cu soţul,fetiţa noastră şi mama ,urmărind şi aplaudând concurenţii la festival, cântând cu ei împreună minunatele cântece ale anilor 60 ,rămase şlagăre până în zilele noastre.
Iată cum pe nesimţite am reuşit să povestesc câte ceva despre oamenii cei mai dragi mie şi totodată şi despre mine. Cred că mi-a făcut bine.Totodată sunt convinsă  că legătura mea cu trecutul nu m-a deprimat,nu m-a desprins niciodată de viaţa mea în care mă simt obligată să stau mereu ,,la verticală,,Pentru mine,dar şi pentru ei,bătrâneii mei, care au fost întotdeauna mândri de mine,mai ales că eu mă străduiam să reuşesc în toate pentru a-i bucura pe ei.
Mi-a rămas doar un vis care mă urmăreşte în mod periodic de foarte mulţi ani ,câteodată îl aştept chiar ,îmi lipseşte atunci când intervalele sunt mai mari. Se face că sunt foarte grăbită să mă urc într-un tren,pe care deobicei reuşesc să-l prind.Ocup un loc lângă fereastră şi privesc spre peron în timp ce trenul porneşte .Deodată o zăresc pe mama mergând în aceeaşi direcţie cu trenul,ca pe vremurile când după o vizită scurtă,ea mă conducea la gară .Numai că de data asta ea nu se întoarce ca să-mi fluture cu mâna,îi recunosc numai spatele înaintând fără a se opri.O strig cât pot eu de tare,însă niciodată ea nu întoarce capul în direcţia mea.Merge pe drumul ei ,se îndepărtează până ce i se estompează imaginea  într-o ceaţă densă. Eu mă pornesc să plâng ,însă nu mai sunt pe locul meu din tren,ci stau pe un taburet în mijlocul bucătăriei ,lângă masa mare ,pătrată,acolo unde mi-am petrecut copilăria.După aceea mă trezesc ,în patul meu ,în Tel-Aviv ; îl aud pe soţul  respirând liniştit în somn,ceea ce mă calmează încet ,încet şi pe mine.
Îmi închipui că acest vis mi-a fost dat ca leac împotriva uitării. Şi e bine aşa, căci nu vreau să-i uit pe cei care mi-au fost atât de dragi,iar eu am fost tot sensul vieţii lor.Atâta timp cât trăiesc eu ei vor continua să trăiască o dată cu mine.
Acuma înţeleg şi nevoia simţită de vărul meu de a-şi aşterne pe hărtie amintirile.O dată cu înaintarea în vârstă omul adună un tezaur de amintiri despre oameni şi destine ,despre locuri prin care a trecut în diferite momente de viaţă : grele,plăcute sau chiar fericite ,alături de persoane dragi .Atunci şi memoria despre trecutul îndepărtatat este mult mai intensă,omul este mai deschis faţă de timpurile îndepărtate,le vede cu mai multă înţelegere şi generozitate. Biografia unui om este de fapt  istoria unei epoci ,este o felie desprinsă din istoria umanităţii.Viaţa unui singur om nu poate fi separată de lumea în care a trăit,de ţările prin care l-a împins soarta,de destinul neamului de care aparţine.O persoană nu se poate prezenta la singular,ci numai pe fondul unei perioade îndelungate de timp şi în strânsă legătură cu o colectivitate umană .De aceea nu mă împac cu genul ,,autobiografic,,care după mine a căpătat o denumire improprie.Să-i zicem deci ,,memorii,,despre lumea în care a trăit şi şi s-a evidenţiat fiecare persoană cu posibilităţile,abilităţile sau talentul cu care l-a dotat natura. Numai în felul acesta se poate scrie povestea adevărată a unui om .

Călătorind ,,hai-hui,,prin lume .

                    Hedi S.Simon

O dată cineva s-a exprimat despre mine că am obiceiul să ies zilnic la blimbări ,,hai –hui ,,cu autobuzele ,traversând în lung şi în lat oraşul.
Este o afirmaţie foarte apropiată de adevăr.În primul rând ador oraşul meu Tel-Aviv,iar hoinărelile despre care vorbeam au un scop foarte precis : să văd şi să revăd  toate locurile superbe  ascunse ,,între,,  marile bulevarde , demodate şi totodată renăscute din cenuşa nostalgiei după alte vremuri,după alte stiluri arhitectonice  ca cele din prezent .Case construite pe orizontal şi camuflate de verdeaţa copacilor plantaţi de stăpânii lor de altădată şi cufundate în straturile de flori îngrijite de către stăpânii actuali. Încercaţi să cunoaşteţi toată ramificaţia de străzi care înconjoară Bulevardul Rotschild,ca o pânză de păianjen bine ţesută în decursul a zeci de ani ,sacrificaţi o jumătate de zi din viaţă pentru o astfel de plimbare şi vă veţi  regăsi în altă lume ,una de vis.Nu vă pierdeţi timpul cu vizitarea marilor centre comerciale din Ramat Aviv ; veţi regăsi acolo aceleaşi mărfuri şi aceleaşi case cu multe etaje ca şi cele din cartierul vostru, poate ceva mai lustruite şi mai scumpe.
Dar călătoriile mele ,,hai-hui,,cu autobuzul mai au un scop foarte important pentru mine.Mijloacele de transport în comun sunt centrul vieţii urbane unde clocoteşte viaţa adevărată.Aici este un adevărat laborator de studiu al existenţei umane ,unde orice ochi atent care ştie să vadă ,poate să descifreze  în spatele unor ochelari de soare sau pălării cu boruri largi  o viaţă de om, o lume întreagă care nu se vrea descoperită.Autobuzul este singurul loc unde veţi găsi înghesuite laolaltă fel de fel de chipuri umane de toate culorile , de toate condiţiile sociale ( nu şi cei înstăriţi );veţi  ghici  ţara de origine a fiecăruia după îmbrăcăminte,comportament,accentul în pronunţarea cuvintelor ebraice; veţi deosebi persoanele educate de ceilalţi ,care sunt irascibili şi impertinenţi chiar atunci când e posibil să se abţină ; îi puteţi califica ca atare şi pe călătorii care îşi strigă toate păsurile la telefonul mobil fără să le pese de cei din jur, sau îşi ,,odihnesc ,,picioarele pe scaunul din faţă,fără a gândi că îl murdăresc cu încălţările lor,făcând pagube călătorului care se va aşeza la rândul său acolo.
Nu mai vorbim de multele cărucioare încărcate cu tărguieli,întersectându-se pe culoarul îngust dintre scaune ,culoar destinat trecerii călătorilor  în căutarea unui scaun liber sau a drumului  spre uşa de coborâre.
Dar în afară de toate aceste lucruri prea cunoscute,un ochi atent observă şi starea de spirit a celor din jur,vede oameni grăbiţi,oameni indiferenţi la tot ce se petrece,oameni care duc cu ei o suferinţă –fizică sau psihică- ,preocupaţi de un necaz, sleiţi  fizic după o zi de lucru,sau obosiţi şi sătui de viaţă.Toate acestea se pot vedea pe faţa oamenilor,care oricât s-ar strădui , rareori îşi pot ascunde stările de moment ,durerea sau cu atât mai puţin ,o bucurie.
XXX
Ieri ,în drum spre casă,am văzut urcând prin uşa din faţă un bărbat orb,împreună cu câinele său. Este o veche cunoştinţă de a mea,atât bărbatul,cât şi prietenul său.De ani de zile aşteptăm împreună pe trotuar ca să se schimbe culoarea semaforului. Fără a aştepta să fiu întrebată, îi spun eu :,, -domnule,acuma este verde,, iar câinele porneşte la drum îndată, înainte ca stăpânul să apuce să-mi mulţumească pentru informaţie.Omul locuişte în vecinătate şi îl văd zilnic pornind la drum cu minunatul său prieten de culoarea caisei coapte .În autobuz o femeie îi cedează locul din spatele şoferului,iar ,,prietenul,, se aşează la picioarele sale întinzându-se comod cu capul peste genunchii stăpânului,iar coada lungă acoperind aproape întregul spaţiu dintre scaune.Călătorii care vor să înainteze spre centrul maşinii ridică piciorul pentru a ocoli coada câinelui.Cei distraţi  sunt atenţionaţi imediat  de câteva voci imperative : atenţie ,să nu calci câinele,drăguţul de el !
Numai femeia care s-a ridicat de pe scaun în favoarea orbului este în dificultate : are un cărucior destul de plin şi încă o sacoşă,ceea ce o împiedică să înainteze,dar îi vine greu să-şi păstreze şi echilibrul ,având de susţinut  două bagaje.Observ că este o bătrânică şubredă ,iar situaţia ei mă pune pe gânduri : cum se va descurca ,sărmana de ea,şi cine ştie câte staţii mai avea de călătorit în această poziţie nesigură.Nu i-ar folosi cu nimic dacă i-aş ceda eu sau altcineva locul ,deoarece nu va putea ridica căruţul fără a lovi câinele.Totuşi reuşesc să mă enervez din cauza situaţiei create. Gândul că la vârsta ei femeia se luptă singură cu viaţa ,mă revoltă.-,,Oare nu are ea copii care s-o ajute la aprovizionare măcar o dată pe săptămână ?Acuma cu greu se mai ţine în picioare,cine ştie în ce hal va fi până ce va ajunge acasă ?,,mă întreb eu îngrijorată. Văd că se apropie staţia unde cobor eu şi mă ridic,mergând către uşa de mijloc.Mai întorc privirea în direcţia femeii şi observ că şi ea este gata de coborâre,trăgându-şi bagajele în faţă. În momentul opririi am ţăşnit afară din maşină o dată cu deschiderea uşilor ,ajungând la timp ca să cobor bătrânica din autobuz împreună cu sacoşa şi căruciorul de piaţă.
Mi-a mulţumit cu înflăcărare pentru ajutor iar eu am insistat să o conduc până la casa ei.-,,Locuieşti aproape de mine,zic eu,cum e posibil că încă nu ne cunoaştem ?,,--,,Eu locuiesc cu trei staţii mai jos,răspunse ea,dar fiul meu s-a mutat nu de mult în blocul de alături.Acuma ei sunt la servici şi el şi nora.Aşa că le-am făcut eu o piaţă,ca să aibe şi ei,săracii,frigiderul plin pentru Şabat.Altceva nu am de făcut,decât să le las cumpărăturile.Apoi în drum spre casă  am să scot nepoţii de la grădiniţă şi îi voi  ţine la mine până pe la ora 6 ,când va veni fiul meu să-şi ia copiii.El îmi aduce întotdeauna o hală proaspătă şi o cutie cu prăjituri ,ca să am şi eu o sâmbătă dulce.Dar mai mult valorează pentru mine că mă văd cu fiul meu în fiecare săptămână ; măcar o jumătate de oră stă şi el  liniştit să mânânce  o mâncare bună ,din cele care lui îi plăceau întotdeauna.Că tare greu mai munceşte şi e  foarte obosit ,săracul !
Mi-au îngheţat pe buze toate întrebările pe care mă pregătisem să i le pun. De fapt ,nu era treaba mea. Fiecare om hotăreşte ce este bine pentru el însuşi. Am lăsat-o lângă uşă şi am plecat spre casa mea. Cu un gust amar în gură şi  foarte tristă. Nu pot schimba nimic în viaţa asta,decât s-o observ de pe scaunul meu din autobuz,atunci când mă plimb ,,hai-hui,, prin oraşul meu drag.

Cât de mică este lumea !

                   Hedi S.Simon
Întâmplarea,cea care le potriveşte pe toate,mi-a trimis prin internet un interviu acordat de către prozatorul şi eseistul Norman Manea jurnalistului german Hannes Stein de la ,,Der Spiegel,,şi ,,Frankfurter Allgemeine Zeitung,,. Şi asta după ce cu o zi în urmă am citit cu mult interes articolul doamnei Gaby Moskovici,în care s-a creonat excelent activitatea fructuoasă ,recunoaşterea internaţională şi multele premii prestigioase pe care le-a primit în timp domnul Norman Manea.Evident că la toate acestea eu nu mai am ce adăuga.Dar citind cu atenţie interviul obţinut de către dl.Hannes Stein,am surprins un segment din copilăria cunoscutului scriitor şi profesor universitar la Burd College din New-York,în care  am găsit câteva amintiri comune cu propriile mele amintiri readuse din vremuri îndepărtate.
Începând cu momentele de tristă amintire din timpul evacuării în Transnistria a evreilor bucovineni ,tabloul sinistru al acelor locuri, greutăţile şi primejdiile prin care am trecut zi de zi timp de trei ani ,pierderea bunicilor,ca şi sentimentul uşurării adus de  intrarea armatei sovietice,toate se identifică cu propria mea copilărie .Tot aşa şi întoarcerea acasă fără taţii noştri care au fost imediat mobilizaţi în armată.
În continuare am aflat tot din interviu ,că după câteva ocoluri prin Basarabia,urmează  întoarcerea familiei  în România : la Burdujeni,de acolo pentru trei luni la Fălticeni şi însfârşit în 1945 părinţii scriitorului s-au mutat pentru următorii doi ani la Rădăuţi.Exact în acel an şi familia mea şi-a părăsit casa din Cernăuţi pentru a se muta în România, rămânând la Rădăuţi ,dar nu temporar,ci pentru totdeauna .Deci între 1945 şi 1947 s-au intersectat drumurile mele cu cele ale domnului Norman Manea : în interviu,domnia sa aminteşte numele unei învăţătoare care a fost ceva mai târziu şi învăţătoarea mea ,doamna Vera Iuraşoc.Are numai amintiri frumoase despre această doamnă (ca şi mine )...,,Avea un nume ucrainean învăţătoarea mea-Vera Iuraşok.La ea acasă am sărbătorit pentru prima oară Crăciunul...Eram elevul ei preferat,,În continuare dl.Norman Mania îşi aminteşte cu plăcere despre oraşul Rădăuţi : ,,Rădăuţiul era un oraş plăcut.Multă verdeaţă imediat după război.Atmosfera era foarte animată.Eram ca nou născuţi,iar eu eram un elev bun.,,Şi în continuare ...,,Mai am colegi de clasă din Rădăuţi şi Suceava care sunt de mult timp în Israel...,,Desigur ,viaţa a dus pe fiecare pe alte căi .Despre evreii din Rădăuţi aflăm ,tot din interviu,că erau pe lângă rădăuţeni şi mulţi alţi bucovineni care s-au adunat acolo după război,pentru mulţi fiind ultima oprire înainte de staţia finală-Israel.Evreii s-au organizat rapid în câteva organizaţii sioniste, şi se întălneau pentru a duce discuţii înflăcărate despre alya şi probleme de ideologie specifice fiecărei organizaţii.Erau de pildă organizaţii ca ,,Hanoar Hatzioni,,-Gordonia,,-,,Haşomer Hatzair,,-,,Beitar,,Tânărul Norman Manea a optat să activeze la Beitar şi venea acasă de la adunările organizaţiei  ţinând părinţilor discuţii înflăcărate despre Israel şi alya.Însă acest lucru trebuiau să-l hotărească părinţii,care se simţeau obosiţi după atâtea mutări din loc în loc.Tatăl spunea că abia a despachetat bagajele şi nu are putere să se apuce iar de împachetat.În amintirile mele aceste întălniri sioniste aveau loc într-o casă încăpătoare din spatele unui parc,foarte aproape de cinematograful ,,7 Noiembrie,,.Eu fiind ceva mai mică,cred că aveam pe atunci cam 7-8 ani ,nu luam parte la polemici ideologice,ci făceam parte din grupul de copii care pregăteau,, programe artistice,, pentru diferite ocazii festive.Cred că aparţineam de toate organizaţiile ,dar ceea ce îmi aminteam precis era că mama mea avea însărcinarea să adune cotizaţia lunară de la toţi membrii.
Acestea au fost amintirile din copilărie. Acum doi ani ,publicaţia ,,Scrisul Românesc,,mi-a preluat un articol întitulat ,,Tel-Aviv,,în care cu o anumită doză de nostalgie povesteam despre prima Operă Israeliană care funcţiona într-o clădire veche pe litoralul Mediteranei,dar tocmai acolo cântăreţi mari ,ca Iudith Lazarovici şi Placido Domingo au adus în tânărul Stat Israel minunatele sunete ale muzicii culte.Pe acest loc s-a construit acum
o clădire uriaşă,modernă care serveşte pentru alt soi de distracţii .Numai staţia de autobuz din apropiere mai poartă numele de ,,Staţia operei,,deşi clădirea nouă a operei de stat este de mulţi ani plasată pe o stradă centrală a oraşului,în ciuda nostalgicilor,care ar fi vrut s-o aibe tot acolo,pe malul mării.
Cam despre asta am scris în acest material care a atras atenţia cuiva din România.După apariţie,redacţia m-a răsplătit,trimiţându-mi prin internet întregul număr în formă electronică.Am derulat-o ca să citesc toate materialele de la început şi m-am simţit foarte onorată găsind un eseu semnat de dl.Norman Manea ,după care,ceva mai spre sfârşit apăream şi eu..Nu am ştiut că atunci a fost a doua noastră întălnire ,de data aceasta virtuală,cu respectatul om de cultură. Despre prima am aflat abia din interviu.După toate probabilităţile nu ne vom întălni niciodată faţă în faţă .Însă cert este faptul că lumea noastră e tare mică,oamenii se întălnesc fără să se cunoască,sau se pot şi cunoaşte fără a se întălni vreodată.Cu mijloacele de astăzi....nu se ştie...

Omul fără nume
                      Hedi S.Simon
Ester simţea povara trecerii timpului mai mult ca în anii tinereţii.Când a venit în ţară ,abia împlinise 40 de ani .Pe atunci era o femeie ocupată : lucra multe ore la servici, îngrijea casa ,grădina ,se străduia să gătească feluri de mâncare după gustul soţului şi mai ales ,să-l îmbrace zilnic cu o cămaşă proaspăt călcată .Ca el să arate bine ,iar cunoscuţii să-i spună că are o nevastă vrednică. Mai erau zilele de sărbătoare,când ieşeau să-şi viziteze rudele sau să vadă un film la singurul cinematograf din orăşel . De aceea  nopţile dormea ,,tun,,de obosită ce era ,iar dimineaţa nu-i venea să creadă că ceasornicul nu greşea,indicând ora 7.
Acuma s-a schimbat totul în viaţa ei .Îşi trăgea zilele cu greu,într-o linişte insuportabilă,simţind timpul tărându-se ca un şarpe care o sufoca.Toţi cei dragi care au dat un sens vieţii lui Ester au părăsit-o,ea rămânând singură în căsuţa curată şi luminoasă,înconjurată de grădina pe care continua s-o îngrijească ca pe vremuri.Deseori vorbea cu florile proaspăt udate,le răsfăţa strigându-le pe nume ca şi cum ar vorbi copilului ei, pe care nu l-a născut  niciodată.Cu atât mai mult mângâia ramurile încărcate cu mere ,care îi aminteau de ziua când soţul ei a sădit acest pom,spunându-i,, ce de-a mere va da acest pomişor peste ani,poate când eu nu voi mai fi. !,, De câte ori ea adună un coş cu aceste mere i se umezesc ochii, simţind prezenţa fizică a omului care a însoţit-o atâta amar de vreme la bine şi rău. Şi fiindcă nu se simţea în stare să muşte din măr, striga peste gard după copiii vecinilor ca să guste ei primele fructe.
Copiii erau drăgălaşi,politicoşi dar cam răsfăţaţi , ca toţi copiii născuţi într-o căsnicie târzie.Mama lor,Roji, originară din Ungaria ,era o femeie cumsecade,cam trecută de 40 de ani .Tatăl Davidka Gherman ,şi mai în vârstă,părea să vină de undeva din Rusia sau Polonia.Cu el nu se putea conversa ,avea o fire de urs morocănos ,vorbea răstit cu soţia şi cu vecinii.Numai copiilor li se adresa cu o voce blândă, numindu-i pe amândoi ,,golubcik,,(porumbelule ).
Pentru Ester avea doar un ,,bună dimineaţa,vecină,,atunci când se nimerea ca ea să stropească florile în zorii zilei, când el pleca la slujbă .Davidka lucra la ,,Solel Bone,,-o mare intreprindere de construcţii. Uneori se întorcea seara împreună cu un bărbat mai tânăr decât el cu câţiva ani,pe care l-a prezentat o dată strigând : ,,e fratele meu,Igal,lucrăm împreună,,.Deoarece nu mai era nimeni prin preajmă,Ester a înţeles că prezentarea a fost făcută ei,deşi David a rostit aceste vorbe cu faţa întoarsă spre vârful gardului care dădea spre stradă.Deoarece ea cunoştea acest gen de oameni- timizi,needucaţi sau sălbăticiţi, nu se simţi jignită de comportamentul vecinului.În schimb a rămas foarte mirată când l-a numit ,,frate ,,pe acest Igal , deoarece nu observă nici cea mai mică asemânare între cei doi. Pe cât era Davidka voinic,înalt,negricios şi chiar puţin grosolan,celălalt,aşa zisul frate arăta finuţ ,suplu şi blond ca un nordic.Acesta ,înainte de a intra în urma gazdei în casă ,întoarse capul în direcţia lui Ester,îi zâmbi şi mişcă capul în semn de salut.Cunoscându-l pe Igor, Ester se simţi uşurată :  ,,-Nu sunt singură totuşi dacă am vecini cumsecade atât de aproape,peste gard.Dacă se întâmplă ceva cu mine,pot să-i strig şi ei mă vor auzi ,căci toate ferestrele sunt deschise.,,
Întâmplarea făcu ca Ester să fie prima care să-i audă.Ea obişnuia să se culce în fiecare după masă pentru o oră-două, deoarece  nopţile nu se odihnea : dacă adormea la ora 12 după ultimul telejurnal ,numai peste două ceasuri era deja trează,o copleşeau gânduri răzleţe,apoi amintiri diferite şi îndepărtate,iar somnul dispărea până în ceaţa zorilor.Apoi se scula obosită şi se ocupa cu treburile casnice până la masa de prânz .În schimb îşi respecta somnul de după amiază.
Până ce într-o frumoasă după masă ,pe la mijlocul lunii mai,o treziră din primul somn nişte lovituri de ciocan.După o scurtă pauză când Ester încercă iarăşi să aţipească,ciocanul se făcu auzit din nou,cu mai multă intensitate.Ea mai stătu ceva timp în aşteptare,crezând că zgomotul a fost ceva întâmplător şi nu se va mai repeta.Însă a greşit.Loviturile au continuat câteva ore până ce s-a întunecat de tot. Atunci Ester şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit până la gardul care despărţea gădina ei de cea a familiei Gherman .Davidka a văzut-o venind şi i-a strigat de departe :,,Să nu vii pe aici vecino,cam până în iarnă.O să fie mare aiureală pe la noi câteva luni ,nu vreau să te loveşti,sau să-ţi cadă vreo cărămidă în cap.Aşa că ,ai grijă!,,
Ester era consternată :- ,,Dar ce se întâmplă la voi,de ce să fie aiureală ?
- Păi nu ţi-a spus Roji ? Noi construim un etaj peste parter .Să ştii că am aprobare de la primărie,asta dacă îţi dă prin gând să ne reclami.Avem nevoie de spaţiu,doar vezi că avem doi copii de şcoală, iar mai încolo se va muta la noi şi fratele cu nevasta .Aşa că eu n-am încotro ; nici matale nu ai încotro. ! Iarna va fi iarăşi linişte dacă te interesează....
Ester s-a întors în casa ei.A încuiat uşa din spate ,toate ferestrele,a coborât şi jaluzelele. Pe urmă s-a lăsat jos pe fotoliu şi a început să plângă.Plângea cu sughiţuri,mai întâi de ciudă şi neputinţă,pe urmă din milă profundă faţă de ea însăşi şi singurătatea ei. Ce putea să facă,cum va supravieţui până în iarnă în nebunia asta ?Şi dacă o să cadă cărămizi peste acoperişul căsuţei ei,ce va fi ? are ea bani pentru reparaţii ?!Casa asta era toată averea pe care a câştigat-o prin muncă cinstită ,împreună cu bărbatul ei.Când era deja bolnav,el i-a spus într-o seară : ,,Ester,îţi las cel puţin un acoperiş peste cap.,, Ce va face dacă ,,grobianul ,,de vecin îi va distruge şi acest acoperiş ? Şi aşa se tot văita femeia aproape toată noaptea. Adormi spre dimineaţă ,iar când se trezi pe la ora 9 ,era o linişte de se auzea şi musca.,,-Acum sunt la lucru,,-gândi ea.Să vezi ce o să mai facă în după masa asta şi încă o jumătate de an în continuare,,
Când se dădu jos din pat ridică jaluzelele înainte de toate.Un soare cald îi colora camera într-un galben auriu ,arătându-i şi straturile de margarete care îi zâmbeau,în aşteptarea porţiei de apă care să le astâmpăre setea. Ieşi imediat cu stropitoarea ,terminând treaba într-un sfert de oră. Tocmai atunci se întoarse Roji din oraş.Se apropie de gard,o salută pe Ester mai politicos ca de obicei şi îi vorbi pe un ton blând : - Lasă-mă mai întâi să-mi cer scuze pentru vorbele de aseară  ale lui Davidka . Crede-mă că nu o să ţi se întâmple nimic rău,decât puţin zgomot din când în când.Poate ai văzut că şi alţi vecini de pe strada noastră şi-au supraetajat casa. Ce-i de făcut, familiile se măresc,au trebuinţă de o cameră- două în plus pentru copii.Suntem oameni săraci prin locurile acestea,nu ne putem permite să cumpărăm o casă nouă în alt cartier.Îar în ceea ce îl priveşte pe Davidka,să nu-l iei în serios,că el este un om bun,numai că nu l-a învăţat nimeni cum să vorbească cu oamenii.Nu a avut nici mamă ,nici tată.A crescut ca o buruiană. Aşa a fost viaţa , parcă matale nu ştii cum erau vremurile în tinereţea noastră ?
Şi astfel s-au aranjat lucrurile.Doar că Ester nu mai dormea după amiezile.Şi-a schimbat programul : urmărea buletinul de ştiri la ora 6, cina mai devreme şi se culca pe la 9 ca să prindă mai multe ore de somn.Construcţia s-a terminat nu iarna,ci abia pe la sfârşitul lui aprilie.Dar au muncit numai Davidka împreună cu fratele său Igor în toate clipele libere.Ajutoare nu au luat ,decât doi meşteri pentru instalaţii sanitare şi un electricean, colegi de la intreprindere, ca să iasă mai ieftin. Când lucrările s-au terminat şi au început să vină prieteni să viziteze casa nouă ,Ester a hotărât că a venit momentul să intre şi ea să le facă o vizită scurtă. A umplut coşul cu mere proaspete,le-a acoperit cu ciocolate pentru copii şi un buchet mare cu margarete lui Roji, şi s-a strecurat liniştită prin uşa salonului ce dădea spre grădină ,găsind întreaga familie aşezată în faţa televizorului. Primul a zărit-o Igor,care s-a ridicat pentru a-i oferi un scaun. Ea a pus coşul pe acel scaun ,spunând cu un zâmbet -,,Nu vă deranjaţi pentru mine ,că eu nu stau ,am intrat pentru o clipă să vă admir casa şi să vă urez mult noroc.Numai de bucurii să aveţi parte de acum înainte.!Este frumos la voi,toată cinstea pentru David că a realizat o treabă atât de grea.Şi fratele,desigur ! ... Aşa dar,noapte bună.  Roji veni s-o conducă.
- Ester,bubui David,ce te grăbeşti aşa,? Să intri măcar mâine dimineaţa ca să-ţi arate Roji camerele de la etaj. Arată mai frumos la lumina soarelui.
- Bine,am să vin ,acceptă ea învitaţia ,îndreptându-se spre uşă.
- Stai ! strigă tot David ,nu mi-ai spus încă dacă noi doi ne-am împăcat...Ester se opri brusc,fiind deja afară şi cu o mână pe clanţă,gata să închidă uşa. Ezită o fracţiune de secundă,după care spuse :-Nu ne-am împăcat David , fiindcă noi doi nici nu ne-am certat vreodată.Cu un an în urmă am avut  o discuţie ca între vecini.Poate o să mai avem şi alte ocazii să ne povestim câte ceva. Iar acum,dormiţi sănătoşi cu toţii !
Aşezată pe fotoliul ei,Ester gândi câtva timp la acest vecin Gherman.Oare întrebarea aceea despre împăcare ţinea loc de scuză în accepţia sa ?Ceva nu era în regulă cu acest om, are multe taine adunate în suflet. Doar se vede că rău nu este, îşi iubeşte familia ,şi-a adus şi fratele ca să-l scutească de greutăţi, şi totuşi pare atât de dur,de grobian.Oare este aşa în realitate ,sau trăieşte de prea mulţi ani sub acestă mască ? Ei,într-o zi va trebui să-i afle secretul !
Şi ziua aceea veni destul de curând .Într-una din serile călduroase de sfârşit de iulie ,Ester şi-a aranjat cina pe măsuţa albă de pe terasa care dădea spre grădina cu flori.Îi plăcea oricum să se aşeze serile pe unul din cele două scaune,bucurându-se de răcoarea nopţii şi de aerul parfumat din grădina ,,ei,,. Din când în când arunca câte o privire încărcată cu tristeţe către scaunul liber,pe care şedea el până nu de mult, acela cu care îi plăcea atât să împartă liniştea acestor clipe de tihnă.Dar,viaţa nu este o sărbătoare fără sfârşit,iar Ester a învăţat s-o accepte exact aşa cum este ea şi cu ce îi poate oferi.Spunea uneori oamenilor apropiaţi : Eu îmi doresc tare s-o mai duc câţiva ani,chiar dacă viaţa mea este plicticoasă şi singuratică.Dar cât de mică a devenit lumea mea,ea este totuşi frumoasă şi îmi doresc să văd cu ochii mei cum va mai fi peste câţiva ani.Chiar că nu-mi doresc încă să mor !
Meditând la rostul  existenţei ,gândurile femeii alunecară în trecut, tot mai departe spre un trecut ,când mai era înconjurată de oamenii pe care îi iubea şi care au tot plecat unul după altul,lăsând-o singură.Atunci ea simţi un junghi în inimă şi o durere sub braţe.-,,Hopa,gândi Ester,asta este un început de criză...anghina aia a mea care apare atunci când te aştepţi mai puţin.Acuma ce mă fac ? Toate medicamentele se află în sertarul din bucătărie,iar până acolo e mult de mers...,,Încercă să se ridice ,dar simţi o ameţeală puternică.-,,Nu,nu merită să încerc,am să cad pe undeva între mobile, cine ştie când îşi va aduce cineva aminte de mine ? ,,
Deodată Ester auzi un hârşâit slab dinspre grădina vecinilor.Strigă cu voce slabă ,,Roji,,în repetate rânduri.Deoarece zgomotul se repetă,Ester îşi adună toate forţele pentru a rosti : ,,Ajutor,David, mi-e rău...,,Şi minunea s-a produs,portiţa înnecată într-un  covor din frunze ce despărţea cele două grădini se deschise cu un scurt scărţâit şi atunci Davidka Gherman apăru în faţa ei.
- Ţi s-a întâmplat ceva de m-ai chemat ? Parcă te-am auzit când am ieşit să mătur curtea .Ai nevoie de ajutor,spune-mi, fac eu tot ce trebuie.!-
,,Parcă nu e vocea lui David,e prea blândă,plăcută chiar.Este oare el sau mi se pare mie ?,,
-Nu contează rosti ea , mi-e rău de la inimă,se întâmplă uneori.Vrei să intri în bucătărie la mine ?
-Desigur doamna Ester !Ce să-ţi aduc ?
- Deschide primul sertar de lângă fereastră,acolo sunt medicamente .Am nevoie...scoate tot serarul şi adă-mi-l aici împreună cu un pahar cu apă.Repede,dacă se poate...
David deja dispăruse fără a mai auzi ultimile cuvinte.După numai câteva clipe era înapoi cu tot sertarul în braţe ,îl puse pe măsuţă între farfurii şi spuse în fugă : -găseşte-ţi pilulele,iar eu aduc apa.Sau până atunci bea din ceaiul rămas în ceaşcă.Iarăşi dispăru şi reapăru ca un vrăjitor,care zbura în loc să meargă .Ţinând paharul plin într-o mână ,îi dădu lui Ester să bea apa rece,în timp ce cu cealaltă îi susţinea capul cu gingăşia unei surori medicale.
Apa rece o învioră suficient ca să-i limpezească gândurile,de aceea îşi aduse aminte că acuma era cazul să pună o pastiluţă gălbuie sub limbă.După un timp scurt Ester îi făcu semn lui David că vrea să intre în dormitor,că este deja capabilă să meargă. El o ajută să se ridice de pe scaun,o conduse până la o canapea comodă ,lăsând-o să se odihnească în timp ce el îşi trase un scaun în faţa ei ,urmărindu-i mişcările .Aşa au trecut vreo 15 minute,până ce Ester a început să vorbească : ,,Gata,criza a trecut,acuma sunt bine,ca deobicei .Să ştii că nu mi se întâmplă prea des,deocamdată...Medicul mi-a spus că am un început de anghină pectorală,dar o pastiluţă sub limbă îşi face efectul destul de repede şi îmi revin.O să urmeze nişte dureri de cap,dar e suportabil.
- Şi toate celălalte medicamente din sertar,ce faci cu ele ?
- Ester zâmbi :,,Ce vrei să fac,le iau în timpul zilei la anumite ore ,după prescripţia doctorilor.Acuma ,am mai mulţi doctori,pentru fiecare boală câte unul.Asta numai în anii din urmă.În tinereţe eram sănătoasă ,puternică,munceam cât zece.Numai timpul e de vină,mereu îmi defectează câte o rotiţă...
Acuma rădeau amândoi.Ester însistă ca David să meargă acasă,el munceşte dimineaţa şi are nevoie de odihnă.
-Mâine vin să te vizitez spre seară.Nu,te rog să nu-mi mulţumeşti ,nu-mi plac prea multe vorbe.Dormi sănătoasă şi ne vedem mâine.
Dimineaţa pe la 9 Roji bătu la uşa dinspre stradă.Ester abia se dezmetecise după somnul de noapte.Trase repede
un capod peste cămaşa de noapte ca să-i deschidă .
- Am făcut deja tărguieli astăzi,ţi-am adus şi matale câte ceva ,o nimica toată,nişte lapte,o franzelă,câteva roşii.Dar nu mi-ai spus cum te simţi astăzi ?
- Bună dimineaţa Roji,mă simt bine, mulţumesc.Aseară mi-a fost chiar rău de tot.Mare noroc am avut de David al tău.A fost pur şi simplu ...grozav...,nu pot găsi cuvântul potrivit.
- Lasă,el e un om tare bun,doar ţi-am spus.Trebuie numai să-l cunoşti.
- Chiar vreau să-l cunosc !În ceea ce priveşte punga cu alimente pe care le-ai adus ,eşti tare drăguţă,numai că am de toate în frigider. O dată pe săptămână mă aprovizionează Ania de la super.Adică îmi trimite cu o comandă telefonică şi mă descurc foarte bine aşa.Chiar nu-i nevoie să te deranjez pe tine .
- Bine, atunci le pun la mine ,că noi suntem mulţi şi se mănâncă tot frigiderul  cu oale cu tot.-zise Roji răzând cu poftă. Dar să ne chemi îndată ce ai nevoie ,că suntem vecini şi nu străini.!Auzi,fără sfială...!
Seara ,după cină ,Davidka veni în vizită .De data asta îşi luă un scaun,se aşeză lângă masa din salon în faţa televizorului şi îşi întinse picioarele fără jenă,ca acasă în familie.
-Ştii la ce mă gândeam eu astăzi,zise el după primele întrebări de politeţe despre starea sănătăţii lui Ester.Mă gândeam că suntem vecini de atâţia ani,dar nu ne cunoaştem de loc.  – Vrei să spui că eu nu ştiu nimic despre voi,iar matale,chiar nu ştii nimic despre mine.Ce ai zice să vorbim puţin împreună ,că e mai bine când oamenii se cunosc mai îndeaproape.
-De acord,ai dreptate şi e păcat că nu ne-am gândit mai de mult la acest lucru.
- Ziceam că despre mine nu ştii nimic,dar cred că nu-i chiar aşa. De fapt dumneata ai auzit destule lucruri despre familia mea.Eu stau pe strada astă de vreo 30 de ani, toţi vecinii au aflat deja că vin din nordul Bucovinei ,cum am  supravieţuit războiul şi cum am ajuns în Israel.Nu o dată auzeam cum soţul meu îţi povestea o mulţime amintiri din anii aceia şi ai aflat de la el cum am trecut noi prin război. Aşa într-un picior,lângă gard,când ieşeaţi să măturaţi sau să udaţi florile. În schimb dumneata nu ai povestit niciodată nimic.Mă gândeam că orice om are amintiri,atunci de ce nu le scoţi afară ?
Poate semân cu vreo mătuşă sau cu bunica care ţi-a fost dragă şi de aceea te-ai purtat aşa de frumos cu mine,nu-i aşa David ?
- Nu-i aşa ! Nu am avut nici o mătuşă,nici o bunică.Niciodată ,pe nimeni...!Ester deveni atentă.-,,Cum aşa pe nimeni,dar părinţii ?
- Nu-i cunosc.Nici nu ştiu cum îi chema.Asta înseamnă că nici eu nu am nume .Ţi se pare caraghios ?
- Nicidecum ! Mai degrabă trist,sfâşietor de trist.Vrei să vorbeşti cu mine despre asta ?
- Păi dacă m-am pornit,nu mă mai opresc.Să ştii că mie nu mi se pare trist,fiindcă nu am văzut altceva în copilărie : toţi copiii de la orfelinat erau la fel ca mine, singuri,nu-şi cunoşteau părinţii,unii erau retraşi ,amărâţi şi mereu flămânzi.Alţii ca mine,am devenit înrăiţi,agresivi,luptători,dar tot flămânzi. Am crescut mulţi ani în P.V.O.,Ester,sunt un copil de P.V.O.,needucat, grosolan ,gata să lupt cu ghiarele pentru un colţ de pâine .
Imediat după război hoinăreau prin întreaga Uniune Sovietică milioane de copii orfani ,pierduţi sau abandonaţi.Când s-au liniştit oarecum după terminarea războiului autorităţile au pornit o acţiune largă de adunare a acestor copii de pe drumuri,băgându-i în aceste cămine care s-au deschis în toate oraşele ţării,aparţinând unei singure reţele de orfelinate numită P.V.O. Cică se aplica metoda pedagogică a lui Makarenko,constând în educaţie prin muncă.În realitate era un haos distrugător,care dădea absolvenţi în arta furtului,a înjunghierii ,a cerşitului ,a tuturor perversiunilor.Adevărul e că nimeni nu era vinovat.Ţara îşi lingea rănile după un război fioros, toată populaţia era îndoliată ,înfometată ,nimeni nu avea un acoperiş peste cap.Anii reconstrucţiei au fost de lungă durată,iar rezultatul  : câte un apartament pentru trei patru familii cu folosirea în comun a dependinţelor şi bucătăriei.Aşa că noi orfanii eram fericiţi să nu mai dormin prin şanţuri şi să ne mulţumim cu resturile de hrană care rămâneau după ce pedagogii şi şefii furau ce era mai comestibil ,pentru propria lor familie flămândă.
Când am împlinit 10 ani pedagoga şefă mi-a povestit că o săteancă m-a găsit într-o sacoşă care se mişca sub o femeie dintr-un morman de evrei împuşcaţi în parcul oraşului.De acolo ea m-a scos în speranţa să mai găsească câte ceva în această sacoşă.Nu ştiu ce a găsit ,căci eu aveam un an sau doi pe atunci,şi bănuiesc că femeia moartă care m-a acoperit cu trupul ei trebuia să fi fost mama mea.Nu am aflat niciodată cum o chema.Am rămas în casa sătencei vreo trei ani, tăvălindu-mă prin curte şi grajd  cu băieţii ei şi ai vecinilor , până ce a aflat şi ea despre reţeaua de orfelinate care s-a creat după război şi  m-a predat acolo.În continuare  am crescut într-un cămin ca o buruiană ,aidoma  celorlalţi . M-au dus de la Odessa la Chişinău,tocmai aici au găsit un loc pentru mine.Eram cazaţi într-o şcoală demolată  parţial de o bombă ,care a lăsat în picioare numai sala de sport. Acolo s-au întins paturi de campanie sau nişte saltele întinse pe jos,una lângă alta,pentru cei mai mici,mai slabi ,încapabili să cucerească un pat cu forţa.
Doi ani am tremurat şi eu pe o astfel de saltea plasată destul de aproape de uşă ca să simt vânturile reci care suflau mai ceva  ca afară,făcând o mulţime de victime printre copiii subnutriţi,prost îmbrăcaţi şi înveliţi cu cârpe.Dimineaţa ne încălzeau cu un ceai fierbine neândulcit,dar însoţit cu un sfert de pâine care se înghiţea până la ultima fărâmitură şi trebuia să ţină până la zeama de la prânz .De salteaua mea era lipită o saltea mai subţire pe care tremura un băieţel slăbănog ,anemic,pe care îl auzeam plângând mai în toate nopţile. Nu ştiam pe atunci ce însemna mila,dar copilul acesta mai mic decât mine şi probabil mult mai nefericit,a mişcat o coardă sensibilă care probabil exista pe undeva în sufletul meu.Într-o noapte l-am chemat să se apropie de mine,ca să-l întreb de ce plânge.Mi-a şoptit : mi-e frig şi mi-e şi foame.I-am cerut să se ridice şi de frica mea ,s-a ridicat. Am tras salteaua lui peste salteaua mea ,la fel am pus păturile una peste alta şi l-am culcat lângă mine.Puştiul şi-a lipit spatele de al meu şi a încetat să plângă .
_ Acuma e tare bine, mai cald şi nu mă mai înfricoşează întunericul.Ai să mă iei şi mâine în patul tău ?întrebă el
- Sigur că te iau,de acum înainte vom dormi împreună.Şi mie mi-e mai cald. Spune-mi cum te cheamă,ca să te cunosc.
- Mă cheamă Igor.Dar pe tine ?
Am tăcut ,ca să găsesc răspunsul potrivit.Până la urmă i-am spus : -Eu sunt Vladic .Am să spun că tu eşti fratele meu,ca să nu ne despartă.
Igor se  răsuci în pat şi mă cuprinse cu mânuţele subţiri : ,,De ce nu mi-ai spus că m-ai găsit ? Am aşteptat şi m-am rugat la ,,Doamne,,să mă găsească frăţiorul meu cel mare.Aşa-i că n-ai să-i laşi pe băieţi să-mi mai ia pâinea şi zeama ? Ştii că ei mă trimit să fur şi să cerşesc,dar eu nu pot să fac lucruri din astea urâte .Mama mi-a spus că nu-i voie ,iar eu o ascult ,că ea mă vede şi de acolo de sus.
Aici copilul începu să plângă din nou. Mâna mea s-a ridicat să-l mângâie,fără ca să-mi dau seama de ce fac asta.Poate că atunci l-am îndrăgit pentru tot restul vieţii, poate că atunci am primit un dar uriaş ,pentru că am hotărât că am şi eu o familie ,cât de mică o fi ea.
- Igor,i-am spus  continuând să-l mângâi,nu trebuie să mai plângi.De mâine dimineaţa încolo nu te va mai atinge nimeni,că au de-a-face cu mine.Şi ţine minte,noi doi nu ne mai despărţim niciodată.
Ulterior am aflat că Igor este înregistrat într-un dosar sub numele de familie :Gherman .Atunci am anunţat pe pedagogul şef că mi-am găsit fratele care va fi de-acum încolo în grija mea şi îi cer să treacă şi în dosarul meu numele de Gherman .
Uneori erau perioade când eram trimişi la o şcoală.Megeam la clasă cu Igor împreună,iar acolo noi eram ,,fraţii Gherman,,pentru învăţătoare,iar pentru unii colegi ,,Jidovskaia morda,,-mutră jidovească. Uneori le trânteam un pumn zdravă,tăceau vreo două săptămâni,apoi o luau de la capăt.Mie nu mi-a mai păsat ce strigau ei în spatele nostru,fiindcă eu eram puternic şi puteam oricâd să-i snopesc în bătaie. Dar nu merita.Important era că în acele perioade am învăţat câte ceva la şcoală,mai întâi litere şi cifre,apoi să citim căte un titlu de ziar,să socotim banii de care făceam rost printr-un negoţ cinstit cu ţigări sau bomboane,iar nimeni nu mă mai putea păcăli.Igor a prins mai multe de la şcoală,ori că era mai ager ,ori că îl lăsam pe el să facă lecţiile şi să buchisească,iar eu mă ocupam cu treburi lăturalnice : făceam rost de ceva bani pe care îi economiseam,nici eu nu ştiam pe atunci pentru ce.Totuşi rămâneau nişte copeici cu care completam mesele noastre mult prea slabe.L-am îngrăşat puţin pe Igor,a mai crescut şi a prins ceva carne pe el.În perioada aceea funcţiona piaţa neagră,iar eu eram nelipsit de la activitatea zilnică a comerţului clandestin.Eram băiat mare,înalt,voinic,aveam putere în mâini şi mai ales mă descurcam în,,afaceri,,mai ales că vorbeam binişor ruseşte,dar şi româneşte .Nu mă dădeam înlături de la nici o muncă. Oamenii care mă plăteau să le car saci cu cereale sau legume nici nu bănuiau că eu aveam numai 13 ani ; toţi îmi dădeau cel puţin 15-16, ce mai...bărbat.De fapt azi mă gândesc că s-ar putea să fi avut dreptate,de unde să-mi ştiu eu vârsta exactă,dacă nici numele de familie nu-l cunoşteam.Dar ,nu contează.Într-o zi m-a agăţat un băiat mare,unul Lev Pavlov.Am vorbit o dată, de două ori,apoi mi-a făcut rost de ceva lucru la o alimentară unde amândoi descărcam marfa pentru un salar bunişor.Pe lângă asta responsabila îmi dădea câte un măr sau câţiva biscuiţi,pe care îi împărţeam cu Igor.Lev făcea şi alte afaceri de care eu nu vroiam să aflu.Eu nu mă băgam în treburi de cele ce miroseau a ,,Siberia,,-poate eram fricos,sau oarecum cinstit.Dar cel mai important motiv era gândul care mă bântuia despre soarta lui Igor în cazul că mi s-ar întâmpla mie ceva.Cred că am luat în serios treaba cu mica noastră familie.Şi astăzi când îl prezint cuiva ca fiind ,,fratele,,meu,nici prin gând nu-mi trece că e ceva născocit de mine într-o noapte cu viscol.Mi-am făcut rost de un frate fiindcă mi l-am dorit tare.
David tăcu câteva clipe.Pe urmă întrebă -,,Ester,să-mi spui dacă ţi-e somn,că povestea mea nu fuge nicăieri ,putem să continuăm şi mâine.-
-,,pentru mine e tare interesantă povestea ta,şi eu pot dorm mâine toată ziua.Însă mata trebuie să te scoli devreme,să munceşti până spre seară.Aşa că aş zice să mergi la culcare ca să fi mâine odihnit. Pe urmă poţi intra oricând la mine şi o să-mi facă mare plăcere să continuăm.
- Bine,cum crezi mata că e mai bine.Continuăm mâine seara,e bine aşa ?
- E foarte bine .Şi David,să ştii că astăzi m-ai cucerit.Într-o clipă cunoşti un om mai bine decât în ani de zile.Hai,du-te sănătos şi odihnă plăcută.
Au trecut două zile după acea noapte,apoi a intrat Şabatul ,iar vizita lui David s-a amânat din nou.Abia duminică după masa de seară Ester l-a auzit cum curăţă şi udă grădina. Când a ieşit pe veranda din spate,Davidka a văzut-o,i-a făcut un semn prietenos cu mâna şi i-a strigat peste gard că îşi termină treaba indată şi atunci vine  în vizită . Deoarece era o seară foarte plăcută,caldă şi parfumată de la miresmele florilor care învăluiau ambele grădini,Ester a gândit că ar mai plăcut să stea amândoi pe terasă ,şi să continue depănarea amintirilor. A scos din frigider o sticlă cu sifon rece,nişte sirop de zmeură făcut în casă şi o farfurioară cu prăjiturele rămase de sâmbătă.Până ce totul a fost aranjat pe măsuţă,i-a venit şi oaspetele.A admirat masa cu trataţii şi a fost plăcut surprins.
- Dar ştii să primeşti musafiri,doamna Ester !Cred că în afară de Roji nimeni nu s-a obosit vreodată să pună pentru mine o faţă de masă albă cu...şerveţele.—Nu-i nimic,mulţumeşte Domnului pentru că ţi-a dat-o pe Roji şi o familie întreagă.Iar tu eşti ,,capul,,acestei familii. Viaţa este ca o minge care se joacă în mâna omului.Ba cade rostogolindu-se pe jos ,ba o prinzi şi o poţi arunca cât de sus vrei tu.Ei,mingea ta s-a tărât deja în ţărână,iar acuma e rândul tău s-o joci  cum îţi face plăcere şi să te bucuri.Cu ce te servesc ?
- -Un sifon cu sirop de zmeură,asta trebuie să fie ceva bun !
- Este, bea sănătos cât vrei.Dar să ştii că sunt tare nerăbdătoare să ascult mai departe povestea ta.
- Povestea mea se apropie de sfârşit, adică ce a fost mai greu şi mai trist am povestit deja.Mai departe,am cunoscut un băiat mai mare decât noi ,unul Boris Pavlovski. Boris ăsta era un şmecheraş fără pereche,viaţa l-a învăţat să se descurce în toate.După ce ne-am împrietenit pe când făceam împreună ,,afaceri,,în bazar,am hotărât împreună cu Igor că tipul este cinstit cu noi şi că putem să avem încredere în el.Boris a venit cu ideea s-o luăm din loc şi să schimbăm peisajul.Unde ?să mergem până la graniţa cu România şi să ne strecurăm până la Iaşi. Mai întâi am rămas amândoi cu gura căscată ,auzind aşa ceva.Dar încet-încet ne-am obişnuit cu ideea şi am început să-l luăm în serios pe amicul nostru.Planul era să pornim prin luna mai sau chiar iunie,când nu mai este frig.Până atunci trebuia să adunăm bani,fiecare cât poate,fiindcă cu bani se poate obţine orice,chiar să acoperi ochii unui grănicer,deşi nu aveam nici o intenţie să dăm ochii cu vreunul.
- N-ai să mă crezi că acest plan nebunesc a reuşit. Eu singur nu mi-am crezut ochilor văzându-ne la Iaşi pe toţi trei ,întregi şi nevătămaţi.Numai că şi aici am avut probleme,nu glumă.Eram într-un loc străin,nu ne cunoştea un suflet de om.Banii care ne-au mai rămas nu aveau nici o valoare,căci rublele nu se primeau în România.Limba o înţelegeam,dar era o românească tare ciudată.Sau poate invers,noi vorbeam greşit,dar asta am aflat mai târziu.Boris ne-a părăsit,spunea că el singur se descurcă mai bine,că s-a săturat de ,,codiţe,,Ne-a anunţat că se va descurca să ajungă la Constanţa,iar de acolo va pleca în Israel,unde avea nişte rude .Aşa dar,într-o seară ne-am pomenit singuri,Igor şi cu mine,stând pe o bancă într-un parc frumos.Mâncare nu se împărţea în parcul acela,dar mirosea tare frumos a flori proaspăt stropite.De atunci m-am gândit că dacă vreodată voi avea şi eu o casă a mea,am s-o înconjor cu flori din acelea.Dormeam nopţile pe băncile ascunse între tufe.Dimineaţa ne aşezam pe o alee principală,sperând să găsim ceva de lucru întrând în vorbă cu câte o persoană care ni se părea mai de încredere.Ni-era foame ,nu glumă.Până la urmă am ajuns la un chiosc plasat lângă intrarea în parc,atraşi de mirosul de carne prăjită.Vânzătorul strângea din când în când farfuriile de carton şi le arunca în coşul de gunoi.Noi pândeam momentul ca omul să se îndepărteze şi ne aruncam asupra resturilor : coji de pâine,bucăţele de carne,resturi de mititei.Tot era ceva,ne hrăneam totuşi într-atât încât să nu ne chiorâie maţele.Până ce ne-a prins vânzătorul.Ne-a luat la întrebări aşa şi pe dincolo,până ce eu am prins curaj şi i-am spus că vrem să muncim pentru mâncarea noastră.Nu suntem cerşetori,nici hoţi.
Se vede că răspunsul meu l-a impresionat.M-a întrebat ,aşa printre dinţi,cu tonul scăzut : ascultă,voi doi sunteţi copii evrei ? Noi ne-am speriat şi ne-am făstâcit cu răspunsul.Asta l-a convins că suntem evrei. Mi s-a adresat mie,văzând că eu sunt cel mai mare : Acuma o să măturaţi în jurul chioscului,aruncaţi cartoanele cu resturi în coş,iar mâncare veţi primi înainte de închidere.Resturile rămase de la clienţi sunt pentru căţeii fără stăpâni ,dar nu pentru copii.După aceea veţi veni cu mine.Am să vă duc la templu la rugăciunea de seară.Rabinul o să vă asculte păţaniile şi sunt convins că el va ştii ce să facă cu voi.Este un om înţelept şi cumsecade.
Aşa a început şederea noastră în România pentru următorii doi ani. Mâine am să continui povestea,dar am s-o şi termin.
Acuma trebuie să merg la cinema cu familia.Copiii abia aşteaptă să vadă filmul ,dar nici cu Roji nu mi-e ruşine atunci când e vorba de o distracţie.!
  A doua zi David veni mai devreme ca în alte zile.Dintr-un motiv oarecare a terminat mai repede lucrul,iar Ester nu punea întrebări.S-au aşezat unul în faţa celuilalt ca în celălalte seri,iar David îşi continuă povestirea îndată după ce bău din paharul cu sifon şi sirop de zmeură.
Am ajuns la templu împreună cu Pinhas,,,şeful,,nostru. El ne-a arătat nişte locuri mai în spate şi ne-a cerut să stăm cuminţi în timpul rugăciunii.Am văzut pentru prima oară în viaţa mea o casă de rugăciune şi atât de mulţi bărbaţi evrei.Era totul în jur atât de frumos şi de solemn,iar eu simţeam un soi de emoţie cum nu am mai cunoscut până atunci. Igor s-a lipit de braţul meu şi cred că respiram amândoi în acelaşi ritm.Când totul s-a terminat oamenii au  început să plece unul după altul ,până ce numai noi doi am rămas  nemişcaţi pe locurile noastre .Într-un târziu domnul Pinhas a apărut în pragul uşii ,făcându-ne semne să venim. –Haideţi cu mine, vă conduc la birou unde nişte domni importanţi vor să vorbească cu voi.
Erau într-adevăr domni importanţi : Rabinul Weiss, preşedintele comunităţii,domnul Idilovici şi încă un bărbat,care mai târziu am aflat că este contabilul şef,dl.Nemţeanu,care se ocupa de toate treburile practice şi rezolva toate problemele.
A vorbit cu noi dl.Idilovici,ceilalţi doi numai ascultau în tăcere şi ne măsurau din priviri.
- Ne-a povestit Pinhas cum v-a cunoscut astăzi.Ne-ar interesa să aflăm de la voi mai multe amânunte : cine sunteţi,de unde veniţi ,cum aţi nimerit la noi şi unde vă sunt părinţii. După asta ei au tăcut ,aşteptând răspunsuri.Noi doi am tăcut deasemenea,gândind cum se vorbeşte cu asemenea persoane,ca să nu-i supărăm. – Nu !... ce-i cu tăcerea asta,doar aşteptăm să auzim nişte răspunsuri. ! spuse preşedintele ,puţin descumpănit.Atunci am luat eu o hotărâre : este o ocazie unică pentru noi doi,ca cineva să aibe o dată grijă de vieţile noastre.De aceea am să le spun adevărul despre viaţa noastră,totul ce nu am povestit nimănui niciodată.Le-am spus : - Nu ştim cine suntem ,fiindcă nu ne-am cunoscut părinţii .Ei au fost împuşcaţi de mult,nu i-am văzut  niciodată.Restul pot să vă povestesc exact cum a fost şi cum s-a întâmplat cu adevărat.
Mi-am dat drumul şi le-am spus absolut tot ceea ce ai auzit şi tu de la mine .Cu tot riscul ca Igor să afle că nu este fratele meu,căci el asculta,doar era de faţă.Am vorbit repede ,dar tot mi-a luat vreo oră povestirea. La urmă, rabinul l-a întrebat pe Igor dacă şi el are ceva de adăugat.Igor a stat tot timpul liniştit,cu ochii coborâţi spre vârful papucilor ,parcă absent la ce se petrece în jur.Când rabinul i s-a adresat lui direct ,el a ridicat o privire înţeţoşată de lacrimi ,spunând doar atât :,, Davidka v-a povestit tot adevărul despre noi doi,numai pe mine m-a minţit.Am crezut în toţi anii că am un frate,adică  că el este familia mea,,. După asta Igor izbucni în lacrimi ,cu sughiţuri,ca un copil care şi-a pierdut universul.
Cei trei domni au fost teribil de impresionaţi.Rabinul le-a făcut un semn să nu întrerupă băiatul ,până ce s-a calmat.Eu l-am ţinut tot timpul îmbrăţişat,i -am pus şi capul pe umărul meu.La urmă domnul rabin i-a vorbit cu o voce blândă ,de părinte,cum noi nu am mai auzit niciodată :- ,,Fiule,ai încredere în ce îţi voi spune eu acuma : David este pentru tine fratele cel mai adevărat care ar putea să existe.Nici unul născut de aceeaşi mamă nu putea să fie un frate mai bun decât este el. Voi doi veţi fi toată viaţa împreună nedespărţiţi.,,-şi acuma ,adăugă el pentru amândoi,uitaţi acestă discuţie.A fost rău pentru voi,dar nu numai.Tot neamul nostru a suferit,însă se arată deja zile mai bune .Ce a fost greu a trecut,iar noi o să avem grijă să începeţi o viaţă nouă. Intraţi în camera de alături,sunt acolo  gustări pregătite pentru nişte oaspeţi care vor veni mîine din Bucureşti să ne viziteze comunitatea.Luaţi şi mâncaţi pe săturate din tot ce vă place.Pe urmă o să vă chemăm ca să aflaţi cum o să vă aranjăm de acum încolo.
Pe scurt,lucrurile s-au aranjat numai în bine pentru noi.Eu cu Igor nu am mai discutat niciodată despre incidentul cu pricina ,am fost şi am rămas fraţi pe viaţă. Am intrat în marea familie a evreilor ieşeni,de parcă ne-am născut acolo. Pe atunci erau încă mulţi evrei la Iaşi ,dar încet-încet se împuţineau ,fiindcă primeau aprobări să plece în Israel. Igor şi cu mine am fost instalaţi în clădirea Comunităţii,adică într-o anexă care cândva servea de locuinţă pentru un portar.Ulterior s-a renunţat la portar ,iar anexa a devenit parţial  depozit unde se depuneau pachetele cu haine pentru nevoiaşi.Totuşi mai era destul loc în încăperea care servise ca dormitor,iar un pat ridicat lângă perete a fost coborât special pentru noi doi.Într-o singură săptămână am primit atâtea daruri de la evreii care erau pe picior de plecare,încât ne-am aranjat şi ne-am îmbrăcat mai bine ca niciodată până atunci.Sigur că am muncit cinstit în interiorul clădirii,am făcut munca portarului,curăţenie în Synagogă,în curte,am îngrijit şi florile.Într-o zi domnul contabil Nemţeanu ne-a chemat în birou,ca să ne spună că a făcut el ce a făcut,dar a reuşi să obţină pentru noi acte legale,iar nouă ne este permis să ieşim la o plimbare în oraş.Ce fericire să fim însfărşit oameni liberi,cu acte în regulă,să ne plimbăm pe străzile frumoase ,până la Copou,să vedem Teiul lui Eminescu,să aflăm de fapt cine era acel bărbat minunat de pe statuie.Însă prima întrebare pe care am adresat-o domnului contabil a fost : Dacă avem acte,putem să facem şi noi cerere să plecăm în Israel ?El a zâmbit sub mustaţă. - ,,Dar grăbiţi mai sunteţi !Anul viitor când David va deveni major,va putea să facă o cerere pentru el şi fratele minor.Până atunci ieşiţi puţin în lume ,la timpul potrivit tot eu mă voi ocupa şi de asta.
Şi aşa a fost : peste un an mi s-a făcut o serbare minunată de ziua mea ( conform actului cel nou m-am născut în 16 aprilie )în mijlocul tinerilor care cântau în corul comunităţii.Pe urmă dl.Nemţeanu ne-a dus pe amândoi la Biroul Populaţiei ,ne-a completat cererea de emigrare şi a notat chiar că scopul plecării este reunificarea familiei. Nouă ne-a spus ulterior să ţinem minte nişte nume,rudele lui,pentru cazul că suntem întrebaţi de familia din Israel.Însă nu ne-a întrebat nimeni nimic,probabil că eram nişte cetăţeni de care nimeni nu avea nevoie.În februarie 1961 am ajuns în ţară,într-o minunată zi de primăvară călduroasă. Ne-au dus într-un chibuţ ,,Kfar Masarik,, nu departe de Naharia , amândoi împreună ,Igor cu mine.După câteva luni am eu mi-am început serviciul militar,iar Igor a rămas în chibuţ până la majorat.Dar nu mai aveam grija lui,doar a rămas pe mâini bune .Oricum veneam ,,acasă,, în toate zilele libere.Pe Rojika am cunosct-o în armată.Ea era ca un suflet geamân pentru mine,norocul vieţii mele.Tot orfană,din Nordul Transilvaniei la graniţa cu Ungaria ,părinţii ei au rămas în Auschwitz.Ne-am reconstruit vieţile împreună.
-Şi acuma gata,am terminat de povestit.Vroiam să ştii toate astea despre mine,ca să înţelegi de ce vocea mea sună uneori grosolan,deşi Roji m-a mai educat ea,cât s-a putut.Dar nu uita Ester,că eu sunt un copil crescut în P.V.O., între golani flămânzi,hoţi ,nespălaţi şi păduchioşi.Majoritatea dintre ei nici nu-şi ştiau numele,la fel ca şi mine.Doar şi eu sunt omul fără nume,mi s-a fabricat un act de naştere şi un nume de împrumut.Iar când ai să mă auzi că rag la copii sau la Roji,să ştii că în acelaşi timp îi iubesc pe toţi ca lumina ochilor mei.Numai la Igor nu ridic tonul niciodată,el este frăţiorul meu,dar şi copilul pe care l-am ţinut în viaţă şi l-am crescut până ce  a devenit bărbat .Deci precum ai spus tu,Ester,mingea vieţii  se află acum în mâna mea şi sper să n-o mai scap niciodată !

Cât durează iubirea ...?

                        Hedi S.Simon

A început  prin  anii 5o, ceva obişnuit , ceva frumos. Prima dragoste,cea mai mare,cea care nu se uită niciodată.Tinerii amorezaţi trăiesc un vis fermecat care nu se visează de două ori în viaţă . Sunt convinşi că tot ceea ce simt ei este unic, este ,,pentru totdeauna,,.Că nu se vor trezi niciodată din acel farmec care le-a fost dăruit pentru veşnicie.
Mina şi Andi tocmai terminaseră cu bine examenele de maturitate .Se cunoşteau de mulţi ani, învăţau la licee paralele : cel pentru fete şi cel pentru băieţi. Balul absolvenţilor însă se organiza în comun.Pentru prima oară profesorii stăteau separaţi de învăţăceii lor ,de care a venit timpul să se despartă.Gata,păsărelele îşi luau zborul,azi au devenit persoane mature,liberi să se distreze după pofta inimii fără ,,supraveghere,,S-au distrat şi au dansat până ce lumina soarelui a sfâşiat întunericul nopţii,iar masa dascălilor se golise de mult.Erau singuri şi descătuşaţi de sfială sau jena de a fi văzuţi de ,,ei,,...Se simţeau bine,în largul lor.
Andi se plimba printre mesele rotunde unde se odihneau colegii lor.După atâta dans ,venise momentul potrivit să şi discute cu domnişoarele pe care le-au tot călcat pe picioare în ultimile ceasuri .El încă nu-şi găsise o parteneră permanentă,în schimb îşi etala cu mândrie paharul cu vin alb ,pe care nu-l lăsa din mână.I se părea că acest pahar îi dă o înfăţişare de matur ,cu atât mai mult cu cât nu îl putea înlocui cu o ţigară,nefiind fumător.
- Nu vrei să şi stai puţin pe scaun,aici lângă mine ?.Prea mult te învârţi cu acest vin pe care oricum nu-l bei .
Abia atunci Andi o văzu pe Mina aşezată la o masă nu departe de ieşire.Era singură,nu dansa şi părea că se pregătea de plecare.-,,De ce nu, gândi băiatul,stau  dacă tot am fost învitat ...şi să vedem ce iese...
Fata era drăgălaşă, o blonduţă cu ochi verzi şi micuţă ca o adolescentă.Îi zâmbi cu un zâmbet de copil stânjenit,ca şi cum ea l-ar fi ,,agăţat,,-ceea ce nu ar fi trebuit să observe nimeni .Andi însă nu era de această părere : dacă fata l-a chemat ,atunci o să-i arate el cum se comportă un  bărbat. ! Şi-a tras scaunul mai aproape de ea, a fixat-o câteva clipe cu o privire insistentă ,de parcă vroia să-i descifreze trăsăturile şi gândurile ,iar abia după ce şi-a dat seama că ceea ce vede îi place,a pus paharul pe masă şi a întrebat-o ce preferă : un pahar cu vin sau un dans .Răspunsul era promiţător : ,,şi una şi alta; mai întâi ciocnim un pahar,după aceea vom dansa.Noaptea asta ne aparţine,nu ne grăbim nicăieri.,,Lui Andi i-a plăcut răspunsul fetei.Au băut vinul până la fund , apoi au dansat până la finalul petrecerii.Ulterior el şi-a amintit de nenumărate ori vorbele ei -,,Noaptea asta ne aparţine,,...
Şi uite ,,aşa începe dragostea,, .De atunci Mina cu Andi erau nedespărţiţi. Ieşeau în fiecare după amiază împreună. .Vizitau prieteni,mergeau să vadă filme –de repetate ori acelaşi film- ,se plimbau prin parcurile oraşului până seara târziu...Foarte repede grupul lor de amici i-a acceptat ca pe o pereche.Desigur ,pe vremea aceea,la jumătatea veacului trecut,până  şi tinerii mai trăiau după alte reguli decât în zilele noastre.Încă nu se obişnuia ,,mutatul împreună,,sau concedii în doi,sau alte libertăţi acceptate astăzi ca fiind ceva normal.Sentimentele însă,erau mereu aceleaşi,iar Andu cu Mina se iubeau cu adevărat.Au început să se viziteze acasă unul pe celălalt,să cunoască familiile,apoi şi părinţii şi-au făcut vizite reciproce,până ce la un moment dat au început să discute despre logodnă. Tocmai atunci a ,,explodat bomba,,: Mina a primit pe neaşteptate  aprobarea de a pleca în Israel.Toată familia a fost chemată într-o zi la Biroul Populaţiei din incinta Miliţiei orăşăneşti,pentru a primi un dosar depus cu ani în urmă ,care tocmai acum a fost  aprobat după atâta aşteptare .Cuprindea paşapoarte pentru fiecare persoană majoră ,având un termen de expirare foarte scurt.Într-un cuvânt, într-o lună de zile erau obligaţi să părăsească ţara .Desigur ,s-a creat o mică tragedie pentru Mina şi Andi,care nu s-au gândit nici o clipă că va veni pentru ei un moment al despărţirii. Şi părinţii lor erau necăjiţi ,simţind durerea copiilor lor ,pe care doreau să-i ştie fericiţi.Până ce doamna Ella,mama lui Andi ,a reuşit să le dea o rază de speranţă .Ea şi-a adus aminte că atunci când fiul lor cel mare a plecat în Ereţ Israel cu un grup de tineri sionişti,ei au hotărât să-l urmeze cu prima ocazie,şi au depus un dosar cu cerere de a li se aproba ieşirea din ţară.A urmat o perioadă îndelungată de linişte,când nimănui nu i s-a aprobat plecarea în Israel,iar ei au stat ,,cuminţi,,în aşteptare.
Acuma doamna Ella a povestit ,,copiilor,,despre acest dosar aproape uitat .-,,Dacă familia Minei poate pleca,atunci şi alţii vor veni la rând,adică şi noi,poate chiar curând,,!
Ştirea aceasta i-a calmat pe cei doi îndrăgostiţi. Au început să pregătească plecarea Minei ,de parcă ar pleca împreună.Andi şi-a găsit un servici provizoriu ,programat iniţial pentru câteva luni,timp în care el se pregătea pentru o facultate. Pe urmă planul cu facultatea a căzut,mai întâi datorită hotărârii de a se căsători,iar acuma s-a pus deja problema plecării în Israel.Deci Andi câştiga bani şi avea posibilitatea să-i cheltuiască pentru iubita lui.Fata avea nevoie de o mulţime de lucruri pentru un nou început de viaţă ,din care şi Andi va face parte,chiar dacă cu o mică întârziere . Cine ştie dacă la început ea îşi va putea permite...Şi câte probleme trebuiau să rezolve înainte de plecare,asta în afară de împachetat.Andi alerga de la o instituţie la alta pentru a obţine toate aprobările şi adeverinţele necesare obţinerii paşapoartelor în mână,fără de care nu se puteau comanda bilete de călătorie cu vaporul.În ultima săptămână toate treburile erau rezolvate,iar Andi a obţinut un concediu de la servici pentru şapte zile lucrătoare,când a plecat s-o conducă pe Mina cu familia ei până la Constanţa.În ultima zi nu mai era nimic de făcut; s-au plimbat amândoi pe străzi în tăcere. O îmbrăţişare,un sărut fără prea multe cuvinte ...Până pe la ora 4,când au pornit spre port ca să se întălnească cu restul familiei. Înainte de a urca pe puntea vaporului care îi ducea spre Israel ,via Italia, Mina  spuse  : ,,sper că ai să mă urmezi cât mai repede posibil ,,şi ,,nu ştiu cum am fi trecut peste toate încercările din ultima lună fără ajutorul tău.Îţi mulţumesc din suflet !,,
Mult timp ea flutură o batistă albă în direcţia lui Andi.Din când în când ducea batista la ochi. Andi mai rămase mult timp în port,după plecarea vaporului. Nu se putea mişca din locul său,stătea nemişcat privind în depărtare până la căderea întunericului.S-a întors direct la gară,nu mai avea nici o treabă prin oraş.După o lungă aşteptare s-a urcat în trenul accelerat  care l-a dus spre casă.Avea înaintea sa o cale lungă  de o noapte, suficient timp de a gândi. În primele ore l-a consumat despărţirea şi fulgerări de gânduri care nu-i dădeau odihnă.Avea sentimente amestecate : durerea unei pierderi ,(definitive ?!),lucruri neânţelese ,tăcerile prelungite din ultima zi (oare trebuia el să le umple cu vorbe ?)Pentru ce i-a mulţumit Mina înainte de a urca ( ce i-a spus exact ,nu-şi putea aminti ),ce a însemnat batistuţa albă ?(adio...lacrimi...nu am văzut-o plângând )...şi multe altele.Aşa a trecut noaptea.Gândurile au dispărut o dată cu răsăritul soarelui ,când lumina unei zile noi a şters amărăciunile,lăsând loc aşteptării.
Cum a ajuns acasă Andi a început să aştepte : scrisori de la Mina şi o înştiinţare despre aprobarea plecării din ţară.Ca să fie mai sigur de reuşită ,el a făcut încă o cerere  numai în numele său,deoarece în vechiul dosar Andi nu figura ca solicitant  separat, fiind pe atunci minor.Speranţe avea,deoarece se părea că statul a deschis graniţele pentru evrei,iar mulţi concetăţeni primiseră deja paşapoartele. De la Mina veneau veşti bune.La început soseau vederi frumoase din Italia,cu câteva vorbe drăguţe ,ca ,,mi-e dor de tine,,,,aştept revederea cu nerăbdare,,etc.Pe urmă a urmat o pauză ,după care o scrisoare expediată din Haifa.Mina era bine,familia locuieşte la sora mamei,în curând ea va începe să înveţe limba ebraică,pentru a găsi cât mai curând un servici.Asta era deosebit de important,ca orice nou venit , vrea şi ea să se aranjeze cât mai repede şi mai bine.În următoarele săptămâni soseau iarăşi vederi,toate cu fotografii frumoase din Haifa şi cuvinte puţine : adică Mina este foarte ocupată,învaţă multe ore pe zi şi caută de lucru.Şi tot aşa au trecut câteva luni,când Andi trecea prin toate stările posibile : nerăbdare,nervozitate,îngrijorare pentru sănătatea şubredă a tatălui,dar mai ales dorul de Mina care îl rodea tot mai tare ,pe măsură ce timpul trecea ,trecea greu , căci se apropia  un an de la plecarea ei .
Dar într-o zi a sosit totuşi plicul cu aprobarea plecării,dar nu pentru întreaga familie,ci numai pentru Andi.După primul moment de bucurie,tânărul a înţeles că abia acuma are o mare problemă.Cum să plece el singur,s-o lase pe mama cu toate greutăţile şi cu un soţ bolnav care nu-i poate fi de ajutor în  organizarea unei plecări.Mama însă,ca în toate situaţiile ,a ştiut cum să-l liniştească pe băiatul ei, să-l elibereze de mustrări de conştiinţă, să-l lase să se bucure de viaţa sa.I-a explicat că în oraş sunt doi sau chiar trei avocaţi care în schimbul unei sume de bani se ocupă de rezolvarea tuturor problemelor oficiale.Or,ei doi ,nu au intenţia să se încarce cu multe lucruri ,în afară de obiectele de folosinţă personală.Adică două valize.Prin urmare Andi trebuie să se pregătească de plecare,cu cât mai repede, cu atât mai bine ,să nu cumva să primească un ordin de chemare pentru serviciul militar.În cazul acesta,chiar nu va mai pleca decât peste câţiva ani.
Această ultimă ameninţare l-a speriat pe Andi şi l-a pus în mişcare ca să grăbească toate pregătirile.Cu o săptămână înainte de data îmbarcării el îşi lua rămas bun de la părinţi,plecând spre Constanţa.De data asta a plâns ca pe vremuri,în copilărie.
Din Italia Andi a scris mai multe scrisori : părinţilor,ca să fie liniştiţi în privinţa lui,  Minei ,anunţând-o în repetate rânduri că este pe drum şi în curând vor fi din nou împreună ,iar de vreo două ori i-a scris şi fratelui său Moşe,pentru a-l înştiinţa în ce zi va ajunge în portul Haifa. Era un sentiment ciudat de a se revedea cu un  frate după o despărţire atât de îndelungată.Andi era copil în şcoala primară atunci când Moşe a reuşit să facă alya spre Ereţ Israel,via Cipru. Acuma nu ştia dacă se vor recunoaşte şi încercă să-şi imagineze cum arată astăzi acest frăţior –adolescent,pe care abia reuşea să şi-l amintească.Andi visa cu ochii deschişi momentul reântălnirii,ba cu Mina,ba cu Moşe.Dar cu soţia acestuia şi cu băieţelul ? Deodată el realiză faptul că a devenit unchi ...! Asta da, din cale afară de comic... să te simţi ...unchi ?
Însfârşit vaporul a ajuns în Haifa. Toţi călătorii au dat buzna să-şi zărească rudele, făceau semne cu ambele mâini,strigau nume.Deocamdată nimeni nu cobora pe uscat,în schimb urcau funcţionarii de la Sohnut ca să ia în primire pe noii veniţi,pentru a discuta cu fiecare în parte şi pentru a-i îndruma spre diferite Centre de Absorbţie.Andi îşi aştepta rândul ,aparent liniştit.Însă în sine era foarte iritat de faptul că nu vede pe nimeni din cei care trebuiau să fie aici,să-l întâmpine.Deodată el şi-a auzit numele : Rosner Adrian !La masa nr.3
El înaintă făcându-şi loc în mulţime,până ce ajunse la funcţionarul care l-a chemat.Acesta îi aruncă o privire rapidă,cercetătoare ,apoi îl învită să ia loc ,deschise un dosar în care notă câteva rânduri în tăcere şi însfârşit vorbi :- De azi înainte eşti în grija mea,eu te voi îndruma pe calea adaptării în noua ta patrie.Dar mai întâi să mă prezint : numele meu este Moşe Rosner,întâmplarea face să fiu fratele tău.
Moşe închise dosarul şi întinse peste masă ambele mâini care s-au întălnit cu mâinile lui Andi într-o strângere frăţească.S-au privit în ochi  timp îndelungat,cu mâinile încleştate,până ce Andi a înţeles că ,,este el,fratele acela uitat în multe clipe,dar renăscut în acest bărbat matur,frumos,puternic,care ciudat lucru,semâna cu el însuşi ca două picături de apă. Ghicindu-i gândul,Moşe spuse -,,Amândoi semânăm cu tata,,
Prima săptămână Andi a petrecut-o în casa lui Moşe,adică în familie.,,-Simtă-te ca acasă,i-a spus cumnata sa  Ani,şi a făcut tot posibilul ca să-i fie bine frăţiorului lui Moşe.Băieţelul a refuzat de la început să-l numească ,,unchi,,pe Andi.-,,Are un nume frumos,de ce să-l fac unchi ?Doar nu e bătrân!,,
În acest timp Andi nu a încetat s-o caute pe Mina .Ani l-a ajutat : au citit împreună toată cartea de telefoane,fără să găsească  numele ei. Moşe s-a urcat în a treia dimineaţă într-o maşină de la servici şi a tras o fugă înainte de a intra în tură până la Kiriath Ata ,ca să caute adresa la care Andi îi scria fetei în ultimul an . S-a întors seara târziu de la slujbă,dar Andi îl aştepta,oricum somnul nu se lipea de el. Erau singuri în bucătărie,Ani făcea baie copilului înainte de culcare.În timp ce înfuleca mâncarea din farfurie,Andi îl privi în tăcere .
- ,,Ţi-a fost foame tare ?îl întrebă Andi atunci când acesta împinse farfuria golită,apucând paharul cu suc de portocale. Vrei să-mi povesteşti ceva şi ţi-e greu să începi,aşa-i ?Hai,dă-i drumul,o să fac faţă situaţiei.
- Mda...începu Moşe.Am să-ţi spun două veşti : una  rea şi una bună. Însă trebuie să încep cu vestea cea rea...
Fata asta a ta,Mina Drucker,s-a măritat acum patru luni .Nu mai locuieşte în Kiriat Ata s-a mutat undeva mai înspre Nord,poate la Naharia sau chiar la Ţfat. Nici vecina nu era sigură,dar nici pe mine nu m-a interesat mai mult de atât.Acuma vestea cea bună este că ai scăpat de ea.Văd că te-ai albit la faţă,ba te-ai şi înroşit.În acest moment ştiu,doare,sau mai mult de atât,frige ca focul.Mai târziu însă,timpul o să vindece arsura,iar tu vei înţelege că o asemenea fiinţă înşeală.Dacă nu o făcea acuma,din anumite interese materiale probabil,ar fi făcut-o precis mai târziu,când eraţi deja căsătoriţi,sau mai rău,când erau deja copii.Frăţioare,luptă cu tine însuţi,şterge-o din memorie.Închipue-ţi că nu a existat nicicând,începe viaţa de mâine.... Gata,hai la culcare.Ştii ceva,Ani precis că a adormit în patul copilului.Eu am să mă culc noaptea asta lângă tine ,este loc pentru amândoi.
-,, Nu-i nevoie,odihneşte-te în patul tău,,mormâi Andi. Dar Moşe nu a auzit,s-a dezbrăcat şi s-a întins lângă el.I-a cuprins capul şi l-a sărutat pe creştet,la fel cum făcea mama când venea de la şcoală necăjit.
,,-Dacă vrei să vorbeşti , eu te ascult,dacă ţi-e mai bine să plângi în tăcere,atunci plânge.Şi bărbaţii au voie să plângă când nu-i vede nimeni.Iar tu eşti numai cu mine,nu ne vede nimeni.Noi doi,frate cu frate...atât.!
Aici Moşe adormi.Obosit rău,din când în când sforâia.Andi îl auzea şi nu-l auzea.El era departe,cu gândurile amestecate .Dimineaţa era treaz atunci când Moşe mânca micul dejun,iar Ani îi pregătea pachetul cu mâncare pentru  ziua care abia începea .- ,,Bea o cafea,îl îndemnă pe Andi.Am adormit repede,aşa-i ?,,
- Bine că te-ai odihnit. M-am gândit ce am să fac de acum încolo,Moişale,şi tu ai să mă ajuţi,dacă vei putea.Vreau să mă înrolez cât mai repede în Zahal,limba pot s-o învăţ şi acolo,o dată cu instrucţia.Nu are rost să mă plictisesc zile întregi fără nici o ocupaţie.Mai ales că nu mai aştept pe nimeni...
- Da,acum chiar ai nevoie de o muncă,să fi preocupat de ceva tot timpul. Stai azi acasă ,mai ocupă-te puţin de Dori cel mic,ca Ani să se elibereze pentru câteva ore,să ajungă la doctor.Ştiai că ea este însărcinată ?Ei,o ajuţi tu astăzi ca să meargă până la policlinică să fie consultată.Iar eu am să mă interesez pentru tine în legătură cu armata. De fapt te rog chiar să stai mai mult lângă telefon,s-ar putea să am nevoie de tine pentru nişte lămuriri.
Astfel s-au rezovat problemele practice la care Andi aspira ; Moşe a aranjat pentru el ca să fie recrutat,evident nu direct la instrucţie, ci la un curs de învăţare a limbii ebraice care a durat câteva luni,iar numai după aceea a intrat în serviciul militar pentru trei ani.În ultimul an Andi a urmat un curs de ofiţeri şi la sfârşitul serviciului s-a reangajat,pornind pe o carieră militară.Pe Mina s-a străduit s-o uite .De fapt era chiar convins că a uitat-o atunci când a cunoscut-o pe Rachela,o fată drăgălaşă,liniştită,care lucra ca angajată civilă în aceeaşi unitate cu Andi.La nunta lor au fost de faţă şi părinţii Rosner ,care au ajuns în ţară cu un an mai târziu,după Andi.Erau fericiţi şi mândri cu cei doi feciori ai lor .Se înţelegeau de minune cu părinţii Rachelei,originari din Polonia,şi ei trecuţi prin Holocaust.Aveau multe amintiri de depânat împreună.
Andi cu Rachel au crescut împreună patru copii minunaţi,o fată şi trei băieţi.Erau o familie fericită ,dar foarte ocupaţi amândoi  la locul de muncă.Se întălneau cu toţii numai în zilele de sâmbătă la masa de prânz ,sau nici atunci ,dacă  Andi era plecat pentru a rezolva situaţii speciale. Însă atunci când Andi s-a retras din serviciul militar,la vârsta de pensionare a cadrelor militare , ei erau încă oameni tineri.Acuma abia a început a doua viaţă pentru ei.Cele câteva excursii în Europa au fost pentru cei doi o descătuşare după mulţi ani de muncă tensionată .Totodată Andi avea însfârşit  timp liber ca să reia legăturile cu vechii prieteni din anii de liceu.Toţi erau acolo,pe aproape,iar acuma a sosit timpul unor revederi.Se întălneau deseori la câte un restaurant în Tel-Aviv,într-un loc central unde era comod pentru fiecare să ajungă din orice colţ al ţării. Andi,care ani de zile a lipsit de la aceste întălniri,era acuma cel mai înflăcărat şi le aştepta cu cea mai mare nerăbdare.În timpul discuţiilor prelungite el,, umplea golurile ,,aflând totul despre viaţa prietenilor din copilărie .La una dintre aceste întălniri colegul Joji Braun a împărţit tuturor învitaţii pentru nunta fiului său.Evident că Andi cu Rachel au fost prezenţi şi foarte  bucuroşi să se întălnească cu atâtea vechi cunoştinţe de acasă .După ,,hupa,, Andi şi-a luat paharul cu vin alb şi a pornit să-l îmbrăţişeze pe Joji ,căutându-l în înghesuiala din jurul tinerilor proaspăt cununaţi şi a părinţilor.Rachel a rămas la masă ,spunând că nu va întârzia cu felicitările după ce se va destrăma mulţimea.Andi totuşi  dori să fie printre primii în preajma vechiului prieten. Ajunse până la Joji,îl sărută pe ambii obraji,o felicită şi pe soţia acestuia,după care se retrase ca să se întoarcă la masa lui. Deodată simţi că cineva îl atinge pe mâna în care continua să-şi ţină paharul.-,,Încă ne mai înghesuim ?gândi el.Am crezut că am ieşit deja din mulţime.,,Atunci atingerea se repetă,ca o mângâiere.Andi se opri ,întoarse capul înspre dreapta şi simţi o lovitură de ciocan în inimă. Mina stătea în faţa lui,iar Andi căuta o gură de aer,deoarece se sufoca .- ,,Tot cu vinul alb în mâna dreapta ? Nu te-ai apucat încă de fumat ?,,întrebă ea cu un ton glumeţ..Ca atunci,în noaptea aceea lungă,care le aparţinea numai lor .El tăcea ,privind-o în tăcere.Încet-încet îşi reveni , după ce respiră adânc de căteva ori.
- Ce faci,Andi,de ce nu vorbeşti cu mine,chiar m-ai uitat ?
- Nu doamnă, faceţi o confuzie.Pur şi simplu mă confundaţi cu altcineva. Bună seara.
Bărbatul coti spre grădină în loc să se întoarcă la masă.Avea nevoie de timp ca să-şi revină,să înspire aer curat.Afară găsi un scaun lângă o măsuţă care a fost deja,, golită,, de toate delicatesele de către oaspeţii pofticioşi .Nu era ţipenie de om în jur.Andi îşi întinse picioarele şi stătu astfel un timp până ce i se normaliză respiraţia şi bătăile inimii . Avea nevoie de puţin răgaz ca să gândească.
-,,La naiba,se întrebă el,cât timp ţine o iubire ?
Pe urmă tot el îşi dădu răspunsul :-,,Depinde de om.La unii ţine trei luni.La alţii ţine 30 de ani.
Ridică-te şi întoarce-te la masa unde aşteaptă Rachel.-îşi ordonă el-.Sunt şi lucruri mai importante în viaţa asta.Hai,sus ! La naiba cu iluziile ,viaţa adevărată contează !
Andi se ridică şi se  întoarse în sală.Numai paharul cu vin alb rămase uitat  pe  masa încă necurăţată de la resturile de delicatese fărâmiţate .

Un om fericit
   
               Hedi S.Simon

Mai întâi de toate el s-a născut într-o zi frumoasă de 01.ianuarie,ceea ce era un bun început  şi  un eveniment special.Câţi oameni oare se nasc în acelaşi timp cu intrarea Anului Nou? Iar ziua aceea care a adus cu sine anul 1945 a fost cu adevărat minunată,însorită, parfumată de un aer curat ,de parcă se apropia primăvara.Aşa era toată dimineaţa, atunci când mama viitorului omuleţ pleca spre maternitate ,unde născu uşor şi fără probleme pe ,,prinţişorul ,,ei. Când i-a fost pus în braţe pentru prima oară,tânăra mamă i-a mângăiat capul acoperit cu un pufuleţ moale şi negru,exclamând : ,,oh,puişorul meu drag ,ce copil minunat am adus pe lume !Ce fericiţi vom fi noi amândoi,Puiule !
Deşi tatăl s-a prezentat a doua zi dimineaţa la Primăria oraşului ca să obţină un certificat de naştere pentru fiul său pe numele Daniel Singer,băiatul a fost strigat Puiu tot restul vieţii sale, Daniel fiind considerat doar un nume de împrumut pentru momentele oficiale .Domnul Max Segal era aspru apostrofat de către soţia sa,doamna Ella,atunci când încerca să-l cheme ,,la ordine,,pe fecioraşul său prea jucăuş,strigându-l : ,,Daniel,fii cuminte !,,Acest prenume fu rezervat doar dirigintei,directoarei liceului ,iar mai târziu profesorilor de la facultate. Aşa dar ,băiatul a crescut frumos,cam răsfăţat de mămica,dar fiind un copil inteligent,acest răsfăţ nu l-a înfluenţat în rău,se comporta politicos cu oamenii mari,primea note bune la toate obiectele ,iar la facultate a reuşit cu uşurinţă la examenul de admitere. Doar colegii de clasă mai râdeau uneori de el pentru că nu ieşea mai niciodată la joacă ca ,,să nu se obosească,,- nici la petrecerile organizate de băieţi nu se ducea şi chiar dacă uneori îşi făcea apariţia,după o oră apărea mama să-l cheme acasă sub diferite pretexte.Chiar şi atunci când Puiu devenise student, desigur cât mai aproape de casă-la Iaşi- au făcut un aranjament ca ,,familia,,să se întălnească în fiecare săptămână : fie că băiatul trăgea o fugă acasă,fie mama pleca să-l vadă,cu care ocazie îi ducea la Iaşi pachete cu mâncare,haine şi buneînţeles,mai stătea câte o zi-două după duminică,pentru ca să vadă câte un spectacol la Teatrul Naţional împreună cu Puiuţ.Asta îi dădea forţă ca să reziste mai uşor cele patru zile până la sfârşitul săptămânii,când putea să-şi revadă ,,copilul,,.
Şi aşa au trecut cei cinci ani de studii . Puiu a devenit un bărbat tânăr şi chipeş, foarte elegant în îmbrăcămintea aleasă cu bun gust de mama şi pe lângă asta şi un foarte bun inginer .Certificatul de absolvire cu cele mai bune calificative i-a adus şi o repartiţie pentru un post important la una din uzinele mari din capitală.Ella era disperată,nici nu-şi putea închipui cum va arăta viaţa ei departe de Puiu.Atunci l-a pus la treabă pe Max : cu plânsete şi vaiete,cu rugăminţi,ameninţări că se va îmbolnăvi,sau mai rău,va divorţa de el pentru a locui la Bucureşti împreună cu ,,băiatul,,-toate împreună l-au pus la grea încercare pe bietul om. Era veşnic pe drumuri în căutarea unor relaţii –vechi sau noi- care să-l ajute în găsirea unui servici pentru Daniel.
Până la urmă,după vreo lună de căutări disperate ,a găsit un post de inginer-şef la I.T.B.,adică la atelierul de reparaţii ale autobuzelor interurbane.Cu vestea asta a fericit-o pe Ella într-atât,încât i-a permis soţului ca el personal să-l sune pe Puiuţ seara,pentru a-i cere să-şi dea demisia şi să vină acasă.
- De ce să-l sun eu şi nu tu ? –se revoltă Max .Cine sunt eu ca să-i stric cariera, chiar dacă tot eu i-am găsit  acest post tâmpit , împins evident, de tine .Poftim telefonul,vorbeşte tu cu băieţelul tău pe care niciodată nu ai să-l laşi să se maturizeze.Hai,spune-i tu că ai nevoie de el ca să-ţi ducă ,,trena,,chiar dacă îşi sacrifică tinereţile.Eu am terminat cu de toate. Mi-am făcut datoria ca orice maur,acuma pot să şi plec ca tot maurul. Dacă te interesează unde plec,află că la spital plec.De două zile mă aşteaptă doctorul Hirsh cu o rezervă la secţia de cardiologie.Tu nu ai avut timp să observi că de câţiva ani sunt bolnav de inimă .
Max îşi luă o valijoară gata pregătită ,făcu un gest în semn de salut şi ieşi.Ella rămase tăcută ceva timp,cât i-a trebuit să-şi compună textul pentru discuţia cu Puiu.Îl sună de câteva ori,până ce îi răspunse abia după ora 9 seara. Începu cu un ropot de plâns,povestindu-i că tata este bolnav ,internat la spital,iar o biată femeie singură ca dânsa nu se mai poate descurca într-o situaţie grea ca asta.Dacă ar putea el să obţină un scurt concediu, să vadă de taică-său şi ,de ce nu,de amândoi....Urmă o clipă de tăcere,după care băiatul întrebă cu voce stinsă :
- Spune mamă ce vrei, să iau concediu,sau să dau cu piciorul unei cariere şi să mă întorc acasă ?Aşa-i că la asta te duce gândul ?
- Vreau să fim fericiţi împreună ca şi înainte.Vreau să te am sub ochii mei,să am grijă de tine,să nu umbli pe drumuri cu haimanalele,ca în seara asta până după ora 9.Ai înţeles ? Iar tatăl tău este într-adevăr la spital,bolnav,cardiac.S-a dat peste cap în ultimul timp ca să găsească pentru tine un servici onorabil de inginer-şef.De asta i s-a agravat boala,să ştii.!
- Am bănuit că ceva pui la cale...Să ştii că nu am umblat cu haimanale,pur şi simplu am fost la cinema cu o fată foarte drăguţă.Asta-i tot.Dar mie mi-e dat să fiu fericit numai cu ...mama. Noapte bună.
În dimineaţa următoare Ella ieşi foarte devreme din casă,îndreptându-se către spital. Trebuia să fie alături de Max,doar era soţul ei ! A aşteptat  lângă poartă ceva timp , până ce s-a făcut ora 8,pentru că portarul nu i-a permis să intre fără aprobarea  doctorului Hirsh.Când şi acesta a sosit,au intrat împreună ,iar doctorul a condus-o până la etajul întâi ,unde Max ocupa rezerva nr.3.
- Peste o jumătate de ceas voi veni cu tot colectivul secţiei pentru vizita de dimineaţă.Până atunci intră să-l vezi mai întâi tu.
Erau prieteni cu familia Hirsh,deseori se întălneau la o partidă de remi sau chiar de pocker.Jucau amical,fără bani sau numai pe mărunţiş ,ca să fie jocul mai interesant. Altfel ce puteau face oamenii într-un oraş mic,mai ales în serile lungi de iarnă.? Acuma Ella era supărată pe doctor că nu a avertizat-o mai de mult în legătură cu suferinţa lui Max.Avea dreptul să ştie, şi-a câştigat acest drept în 30 de ani de căsnicie ! Oare nu ea trebuia să fie informată prima despre boala soţului , ca să-l îngrijească ? De necaz i se umplură ochii cu lacrimi ,într-atât că nici nu observă cât de palid şi sleit părea Max.Acesta însă o văzu pe soţia sa înlăcrimată şi îi veni un gând năstruşnic ,aşa ,deodată : ,,este posibil ca femeia asta să fi avut un dram de sentiment şi pentru mine ?Iată,îi vorbeşte şi frumos,cu duioşie  :
- Se poate,dragule,să nu-mi povesteşti tu mie că te-ai îmbolnăvit ,cine sunt eu,o străină ?Timp de 30 de ani ţi-am fost o soţie credincioasă ,iar în tot acest timp ne-am înţeles perfect în toate !Iar acuma...
Ellei i se făcu milă de propria ei persoană neândreptăţită şi pentru asta izbucni în plâns.Max respira greu,tot mai greu,totuşi l-au impresionat lacrimile femeii şi a reuşit să-i spună :- ,,iartă-mă,dragă !,,Atât,mai mult nici nu reuşi să vorbească,totuşi cu această formulă era obişnuit de foarte mult timp.Mai ales că acest,,iartă-mă dragă,,era deseori foarte util în stingerea conflictelor dintre ei .Şi de data asta Ella s-a calmat brusc ,pe urmă s-a apropiat de pat,a aranjat perna într-o poziţie mai ridicată şi i-a dat lui Max apă proaspătă ,pe care a putut s-o bea stând aproape aşezat.
-E mai bine aşa ? întrebă ea,aproape de urechea bărbatului.El închise ochii ,iar ceva mai târziu se strădui să-i şoptească ceva greu de desluşit ,dar până la urmă ea înţelese :-,,nu pot respira.,,Atunci Ella deschise uşa şi strigă cât putu ea de tare : -,,Doctor Hirsh,repede,veniţi repede! –Este o problemă,pacientul nu poate să respire,ajutor !
Au venit fugind o grămadă de persoane,medici,asistenţi,surori.Pe ea au scos-o din încăpere ,a stat cât a stat lângă uşă ,iar apoi s-a aşezat pe cel mai apropiat dintre scaune,ca să oprească  cu întrebări pe toţi cei care ieşeau sau intrau .Dar nimeni nu o luă în seamă.După o oră , care părea a fi  o veşnicie,doctorul Hirsh se aşeză lângă ea şi îi mângâie mâna.Femeia tresări :- ce se întâmplă,Hirsh, e mai bine,l-aţi restabilit ?
- ...Nu tocmai.Adică am întârziat.L-am pierdut.
- Pe cine,pe Max ? Cum aşa l-aţi pierdut,unde ?Nu înţeleg,vorbeşte clar cu mine ! se răsti Ella la medic.
- Trebuie să fii tare şi calmă.Bun,e uşor de zis,dar realitatea este asta,Max Singer,prietenul meu ,a murit.Tu mă auzi,înţelegi ce-ţi spun ?De ce a murit ?Fiindcă în timpul nopţii s-a produs o embolie,adică un cheag de sânge i-a astupat vasele de sânge care alimentează inima.El nu a sunat după ajutor,părea că doarme liniştit.Asta-i tot,Ella.Eu mă voi ocupa de toate formalităţile ,dar înainte de toate te voi conduce pe tine acasă.
- Cum aşa,singură,fără el ?
- Am să-ţi explic pe drum mai pe larg .Hai să mergem !
........................................................................................................................................................................
Daniel a ajuns la timp ca să-şi conducă tatăl pe ultimul drum.Pe urmă a rămas acasă în cele şapte zile de doliu.După aceea nu a ştiut cum să procedeze cu mama ,care plângea fără întrerupere.S-a gândit că nu o poate lăsa în situaţia în care se afla acum şi a comunicat la servici că cere un concediu fără plată pentru trei luni.În acest timp mama l-a dus să-i arate locul de muncă pe care i l-a găsit taică-său în ultimile zile de viaţă.Apoi  el a mai  mers de câteva ori singur,să vadă ce ar avea de lucrat acolo şi a constatat nu e nimic rău la munca aceea.În continuare au început să-i plătească un salar, şi unul destul de bun. Cu timpul s-a obişnuit ,a demisionat la uzina din Bucureşti şi nu a mai plecat nicăieri,a rămas acasă,cu mama.Acuma erau fericiţi împreună,exact cum şi-a dorit ea dintotdeauna. Sau cel puţin ea s-a autoconvins că aşa stau lucrurile , căci ei îi era bine.
Puiu   mai încerca să intre  din când în când la nişte prieteni din vecini,unde se adunau oameni tineri ,amuzanţi  : râdeau de orice,dansau uneori, ,ascultau muzică modernă ,într-un cuvânt el se simţea bine în societatea lor .Dar nu stătea mai mult de o oră ca să n-o necăjească pe mama care era singură în casă. Dacă uneori uita să se uite la ceas fiindcă  era tare plăcut între prieteni, mama apărea la fereastra deschisă şi îl striga : - ,,Puiuţ,nu mai vii acasă ?E târziu,te aştept cu cina şi mi-e foame.,,Atunci Daniel sărea în picioare,îi saluta pe toţi în mare grabă şi ieşea, ca să treacă   străduţa unde îl aştepta  casa de vis-a-vis  cu portiţa  larg deschisă , semn că este aşteptat cu nerăbdare .
Cu timpul prietenii erau tot mai puţini,de fiecare dată mai dispărea câte unul,deoarece îşi făceau un rost pe alte meleaguri : unii s-au mutat la Suceava, alţii au găsit locuri de muncă în oraşe şi mai îndepărtate ,rămânând  acolo definitiv ,după ce îşi găseau şi o pereche pentru viaţă.
Într-o bună zi Daniel s-a văzut singur .Adică nu chiar singur, era împreună cu mama. Când veneau sărbătorile de toamnă,de Roş Haşana şi Yom Kipur ,Ella mergea la Templu împreună cu Puiuţul ei,foarte mândră să spună doamnelor lângă care stătea în timpul rugăciunii : ,,M-a însoţit fiul meu ,ca deobicei. Aruncaţi o privire către rândul întâi la parter şi îl veţi vedea şezând pe fotoliul tatălui său,domnul contabil - şef  Max Singer,Cel de Sus să-i lumineze veşnicia ,că a fost un om tare bun şi un tată minunat.Oh ,cât îmi lipseşte !,,
În serile de vară ieşeau amândoi la o plimbare în parc sau duminicile vedeau câte un film la cinematograful oraşului.Acasă aveau un televizor modern şi un calculator nou,pe care Daniel îl folosea deseori ca să scrie articole pentru ziarul local.Cu timpul el a devenit o persoană foarte apreciată în orăşel,iar viaţa i s-a aranjat în bine.Sau ,,obişnuinţa s-a transformat în a doua natură,, . S-ar putea spune că rutina , plus răsfăţul confortabil de acasă s-a echivalat de-a-lungul timpului cu acea ,,fericire,,promisă de mama.Până în ziua când mama l-a părăsit ,alăturându-se soţului ei în eternitate .Din acel moment Daniel a simţit vidul din jur,pustiul din casa goală,lipsa unei familii,singurătatea.În anii care au urmat el ieşea în oraş ca să schimbe câteva vorbe cu oamenii,ori lucra multe ore peste program unde lucrătorii îl respectau ,unii chiar îl  iubeau. Într-una din zile s-a uitat mai cu atenţie la calendar :  arăta 01.ianuarie 2005.Daniel-Puiu Segal împlinea 60 de ani .Nici el nu ştia de ce l-a impresionat atât faptul că era ziua sa de naştere.Tocmai pentru că ajunsese la pefixul ,,6,,a rămas mult timp pe gânduri.Pe măsură ce treceau zilele  se gândea tot mai mult la trecut . Ce a realizat el în 60 de ani,când şi pentru ce a trecut acest timp ?-se întreba tot mai des  . Dar de fapt nu avea amintiri din trecut. În viaţa sa nu s-a petrecut nimic.A uitat şi numele acelei fete drăguţe cu care a ieşit o singură dată la cinema în scurta sa perioadă bucureşteană.- ,,Oare aş recunoaşte fata aceea dacă mi-ar apărea în cale ?-se întrebă Puiu.-Probabil că nu.Astăzi este o doamnă de 60 de ani,poate o bunică-
pensionară.Dar peste puţini ani şi eu voi ieşi la pensie !.Doamne,ce mă voi face atunci,singur în casă,fără o ocupaţie,fără oameni în jur ?,,Ultimul gând îl cutremură într-atât , încât simţi un junghi în inimă,de parcă ar fi fost străpunsă de o sabie.Întinse mâna după telefon ca s-o sune pe Silvia,colega de liceu şi vecina care s-a mutat la Suceava cu mult timp în urmă.Vorbeau deseori la telefon,fie ca să se felicite cu ocazia sărbătorilor sau a zilelor de naştere,fie ca să-i ceară sfaturi legate de nişte hotărâri domestice.De când mama nu mai era ,avea nevoie de cineva care să-l sfătuiască cu ce să se îmbrace,ce să-şi cumpere sau cum să gătească un prânz de şabat.Silvia era acum persoana cea mai apropiată şi importantă pentru el .Din păcate,tocmai în acel moment ea nu era acasă,iar telefonul suna în gol.Păcat !Avea atâta nevoie tocmai atunci să schimbe cu ea câteva vorbe.Mai ales că junghiul din inimă se repeta tot mai des...tot mai des..,,-,,Se înteţesc durerile înainte de naştere,pot să pornesc spre maternitate,,îşi zise Daniel zâmbind larg pentru sine însuşi,,.Până ce a alunecat încet de pe scaun ,trăgând telefonul după el.A rămas culcat într-o poziţie nefirească , dar cu zâmbetul încremenit pe faţă .Aşa a rămas chircit în spatele biroului mai mult de o oră,până ce Silvia a intrat în casă .Venise din Suceava special ca să-l felicite pe Daniel de ziua lui ; când a sunat-o,ea era deja pe drum.Silvia a şofat cu prudenţă ca deobicei ,mai ales astăzi ,când şoseaua a prins polei. Normal,doar era o zi de iarnă -01.ianuarie-,nici nu se putea  altfel.
Din prima privire Silvia a înţeles situaţia ; a sunat ambulanţa, a anunţat pe ceilalţi colegi din Suceava şi numai atunci şi-a permis să-şi ia  timp ca să plângă. Era tristă,foarte tristă.Şi total nedumerită.Abia aseară l-a auzit la telefon.De ce aşa de repede ,ce valorează viaţa unui om ?
Doctorul care a scris certificatul de deces a văzut-o plângând.
-Sunteţi o rudă ?o întrebă el cu respect.Fără a aştepta un răspuns,el  continuă :-Puteţi cel puţin să vă consolidaţi cu gândul că acest domn a murit ca un om fericit.Fără dureri,fără chinuri,fără tratamente epuizante. Pur şi simplu a spus ,,unu,doi trei,,şi a părăsit lumea noastră.Poate a schimbat-o cu una mai bună. Să vă gândiţi la asta în loc să plângeţi.Da,da,a fost un om fericit.
Silvia s-a strâmbat după ce doctorul a părăsit casa : ,,Da,da,eu ştiu cel mai bine cât de fericit a fost acest domn !